Joan Halifax: Compasiunea și adevăratul sens al empatiei

Vreau să vă vorbesc despre ideea de compasiune. Compasiunea are multe chipuri. Unele sunt feroce; altele sunt furioase; unele sunt tandre; altele înțelepte. După cum spunea odată Dalai Lama, "Iubirea și compasiunea sunt nevoi. Nu sunt obiecte de lux. Fără ele, omenirea nu poate supraviețui". Și aș sugera că nu numai omenirea nu poate supraviețui, ci nici celelalte specii de pe planetă, după cum am auzit astăzi. Nici felinele mari, nici planctonul.

În urmă cu două spătămâni, am fost în Bangalore, în India. Am fost atât de onorată fiindcă am avut ocazia să predau într-un ospiciu de la periferia din Bangalore. Și dis-de-dimineață, am plecat în pavilion. În acel ospiciu, erau 31 de bărbați și femei care se îndreptau spre moarte. M-am apropiat de patul unei femei în vârstă care respira iute, firav, era evident în faza ultimă de dinaintea morții. M-am uitat la ea. M-am uitat la fiul ei, care stătea lângă ea, şi chipui lui era răvăşit de durere și tulburare.

Și mi-am amintit un vers din Mahabharata, poemul epic indian: "Care e cel mai grozav lucru din lume, Yudhisthira?" Și Yudhisthira a răspuns, "Cel mai grozav lucru din lume e faptul că peste tot în jurul nostru oamenii pot muri și nu înțelegem că asta ni se poate întâmpla nouă". Am privit în jur. Cei 31 de oameni în agonie erau îngrijiţi de femei tinere din satele dimprejurul Bangalore-ului. M-am uitat la fața uneia dintre aceste femei și am văzut pe chipul ei forța care se naște când compasiunea firească e prezentă. M-am uitat la mâinile ei cu care îmbăia un bătrân.

Privirea mi s-a mutat la o altă tânără femeie care îi ștergea fața unui alt muribund. Şi asta mi-a adus aminte de ceva la care tocmai asistasem. Cam în fiecare an, am onoarea de a duce medici în Himalaya și pe platoul tibetan. Ne ocupăm de clinicile din aceste regiuni foarte izolate în care nu există niciun fel de asistență medicală.

Și în prima zi petrecută la Simikot, în Humla, în vestul îndepărtat al Nepalului, în regiunea cea mai săracă a Nepalului, a venit la noi un bătrân care ținea strâns o legătură de cârpe. A intrat, cineva i-a spus ceva, ne-am dat seama că era surd, și apoi ne-am uitat la cârpele lui și am văzut acolo, înăuntru, o pereche de ochi. Am îndepărtat cârpele de pe o fetiță al cărei trup era acoperit de arsuri. Din nou, ochii și mâinile lui Avalokiteshvara (întruchiparea compasiunii în budism). Tinerele femei, surorile medicale au fost cele care au curățat rănile acelui copil și le-au bandajat.

Cunosc acele mâini și acei ochi; m-au atins și pe mine. M-au atins atunci. M-au atins de-a lungul celor 68 de ani ai mei. M-au atins când aveam patru ani, și mi-am pierdut vederea și am fost paralizată parțial. Familia mea a adus o femeie a cărei mamă fusese sclavă să mă îngrijească. Și acea femeie n-avea compasiune sentimentală. Avea o forță fenomenală. Și într-adevăr forța ei, cred, a devenit mudra (gest ritualic budist) și accepţiunea care au fost lumina călăuzitoare a vieții mele.

Deci ne putem întreba: În ce constă compasiunea? Există numeroase fațete. Există compasiune referențială și non-referențială. Dar înainte de toate, compasiunea constă în capacitatea de a vedea limpede, adânc, în natura suferinței. E acea abilitate de a rămâne puternic și de a recunoaște, de asemenea, că nu ești separat de această suferință. Dar asta nu e suficient, deoarece compasiunea, care activează cortexul motor, presupune să ne dorim, să ne dorim cu adevărat să transformăm suferința. Și dacă suntem astfel binecuvântați, ne putem implica în activități care transformă suferința. Dar compasiunea are și o altă componentă, și acea componentă e cu adevărat esențială. Acea componentă e că nu putem să depindem de rezultat.

Am lucrat cu muribunzi vreme de peste 40 de ani. Am avut onoarea să lucrez cu oameni condamnați la moarte într-o închisoare de maximă securitate timp de șase ani. Și am înțeles atât de clar în implicarea experienţei din viaţa mea, în munca cu muribunzi şi în pregătirea persoanelor care-i îngrijesc, că orice ataşament faţă de un anumit rezultat ar distorsiona profund capacitatea mea de a fi prezentă trup şi suflet în întreaga catastrofă.

Iar când am lucrat în închisoare, un lucru a fost foarte clar pentru mine: acela că mulţi dintre noi din această sală şi aproape toţi oamenii cu care am lucrat pentru condamnaţii la moarte, seminţele propriei lor compasiuni n-au fost niciodată udate. Această compasiune este de fapt o calitate umană intrinsecă. Ea există în orice fiinţă umană. Dar condiţiile ca această compasiune să fie activată, sa fie stârnită, sunt condiţii specifice. Am fost în această situaţie, până la un anumit punct, pe vremea copilăriei mele bolnăvicioase. Eve Ensler, pe care o veţi auzi mai târziu, a avut această stare sufletească activată în mod surpinzător prin numeroasele încercări prin care a trecut.

Dar ceea ce este fascinant este că această compasiune are duşmani, şi acei duşmani constau în sentimente precum mila, ultrajul moral, teama. Ştiţi, noi avem o societate, o lume care este paralizată de frică. Si, bineînţeles, în aceste condiţii, capacitatea noastra de a simţi compasiune este şi ea paralizată. Însuşi cuvântul teroare este gobal. Însăşi senzaţia de teroare este globală. Prin urmare, munca noastră, într-o oarecare măsură, constă în a aborda acest ''imago'', acest tip de arhetip care a pătruns în psihicul întregului glob.

Acum ştim de la neuroştiinţă că sentimentul de compasiune are câteva calităţi extraordinare. De exemplu: Persoanele care-şi cultivă compasiunea atunci când se află în prezenţa suferinţei, ei simt acea suferinţă cu mult mai intens decât mulţi alţi oameni. Cu toate acestea, ei se întorc la starea iniţială mult mai devreme. Asta se numeşte elasticitate. Mulţi dintre noi cred că sentimentul de compasiune ne oboseşte, dar vă asigur că e ceva ce ne însufleţeşte cu adevărat.

Un alt lucru despre compasiune este acela că ea intensifică ceea ce numim integrarea neurală. Ea leagă impreună toate părţile creierului. Un alt lucru, care a fost descoperit de mai mulţi cercetători la Emory şi la Devis etc., este acela că sentimentul de compasiune îmbunătăţeşte sistemul imunitar. Hey, trăim într-o lume foarte nocivă. (Râsete) Mulţi dintre noi se pierd în faţa psiho-socialului şi a otrăvurilor fizice, a toxinelor lumii. Dar compasiunea, generarea compasiunii, ne mobilizează de fapt imunitatea.

Stiţi, dacă ideea de compasiune este aşa de bună pentru noi, atunci am o întrebare. De ce nu ne instruim copiii întru compasiune? (Aplauze) Dacă sentimentul de compasiune e atât de bun pentru noi, de ce nu ne instruim doctorii întru compasiune în aşa fel încât să facă ceea ce trebuie să facă, adică să elimine suferinţa? Şi dacă starea de compasiune este atât de bună pentru noi, de ce nu votăm întru compasiune? De ce nu votăm oamenii din guvern în funcţie de gradul de compasiune, astfel încât să puteam avea o lume în care să ne pese de celălalt? În Buddhism, noi spunem, ''ai nevoie de un spate puternic şi de o frunte moale.'' Trebuie să ai un spate extrem de puternic ca să te susţii pe tine însuţi în mijlocul intemperiilor. Aceasta defineşte calitatea mentală a echilibrului sufletesc.

Dar ai nevoie de o frunte moale -- adică capacitatea de a fi deschis cu adevărat lumii aşa cum e ea, de a avea o inimă lipsită de apărare. Iar arhetipul acestuia în Buddhism este întruchipat de Avalokiteshvara, Kuan-Yin. Este un arhetip feminin: ea e cea care percepe strigătele de suferinţă în lume. Stă cu cele 10,000 de braţe întinse, ţinând în fiecare mâna, câte un instrument simbolizând eliberarea, şi fiecare palmă ţine ochi, şi aceşti ochi semnifică ochii înţelepciunii. Susţin că de-a lungul a mii de ani, femeile au trăit, exemplificat, atins în intimitate, acest arhetip Avalokitesvara, al lui Kuan Yin, cea care percepe strigătele de suferinţă ale lumii.

Femeile au demonstrat de-a lungul miilor de ani puterea născută prin compasiune, de a percepe suferinţa pe o cale nefiltrată şi nemijlocită exact aşa cum e ea. Ele au umplut societăţile cu bunătate, şi chiar am simţit asta cu adevărat pe măsură ce femeie după femeie a venit pe această scenă în decurs de o zi si jumătate încoace. Şi au actualizat ideea de compasiune prin acţiune directă. Jody Williams a spus: E bine să meditezi. Regret Jody, dar trebuie să faci şi din asta puţin. Păşeşte îndărăt şi dă-i mamei tale o pauză.

(Râsete)

Dar în cealaltă parte a ecuaţiei sălăşluişte faptul că trebuie să ieşi afară din culcuş. Trebuie să-ţi scoţi capul în lume precum Asanga, care a încercat să ajungă la Maitreya Buddha după 12 ani de stat în peşteră. A zis, "Am plecat de aici." Merge pe o cărare. Vede ceva pe drum. Se uită, e un câine, se aşează în genunchi. Vede că acest câine are o rană mare la unul dintre picioare. Rana e plină de larve. Îşi scoate limba ca să înlăture larvele, astfel încât nu le rănească. În acel moment, câinele ia înfăţişarea lui Buddha, zeul iubirii şi al bunătăţii.

Cred că femeile şi fetele din ziua de azi trebuie sa relaţioneze puternic cu bărbaţii -- cu taţii lor, cu fiii lor, cu fraţii lor cu instalatorii, cu cei ce construiesc drumuri, cu asistenţii medicali, doctorii, avocaţii cu preşedintele nostru şi cu toţi oamenii. Femeile din această sală sunt ca lotuşii pe o mare de foc. Daţi-mi voie să actualizez această capacitate în toate femeile de pretutindeni.

Mulţumesc.

(Aplauze)