Jim Toomey: Învățând de la Sherman rechinul

Benzile desenate sunt practic niște povestiri scurte. Am încercat să găsesc una care nu avea prea multe cuvinte. Nu toate au un final fericit. Cum am început să desenez? Făceam tot felul de mâzgăleli când eram copil și dacă îți petreci prea mult timp mâzgălind, mai devreme sau mai târziu, ceva se întâmplă. Rămâi fără alte opțiuni pentru o carieră. Așa că trebuie să-ți faci o carieră din desene.

Când eram mic, m-am îndrăgostit de ocean. Aveam 8 sau 9 ani. Și eram în special fascinat de rechini. Acestea sunt unele din desenele mele timpurii. Până la urmă, mama mi-a confiscat creionul roșu așa că era (neclar). Dar aș vrea să vă povestesc o experiență din copilărie care m-a făcut să văd oceanul cu alți ochi și care a devenit temelia muncii mele. Deoarece, dacă într-o zi, pot să văd oceanul cu alți ochi, atunci pot determina aceeași schimbare în alții, mai ales copii. Înaintea acelei zile, iată cum vedeam oceanul. Doar o mare suprafață albastră. Și iată cum vedem oceanul de la începutul omenirii. E un mister. Există foarte mult folclor creat în jurul ideii de ocean, în general negativ. Și asta i-a făcut pe oameni să creeze astfel de hărți, cu tot felul de detalii minunate pe pământ, dar când ajungi pe malul apei, oceanul arată ca o imensă băltoacă de vopsea albastră. Și așa vedeam și eu oceanul când eram la școală. E ca și cum toate lecțiile de geografie și științe se opresc la malul apei. Partea asta nu va fi inclusă în test.

Dar în acea zi, zburam jos pe deasupra insulelor -- eram într-o călătorie cu familia în Caraibe și am zburat cu un avion mic pe deasupra insulelor. Asta e ce am văzut. Am văzut dealuri și văi. Am văzut păduri și pajiști. Am văzut grote și grădini secrete și locuri în care mi-ar plăcea să mă ascund dacă aș fi copil, și dacă aș putea respira sub apă. Și mai ales, am văzut animalele. Și am văzut un diavol-de-mare la fel de mare ca avionul în care eram. Și am zburat pe deasupra unei lagune în care se afla un rechin și aceea a fost ziua în care a luat naștere rechinul meu desenat.

Așa că din acea zi, am fost un copil obișnuit care mergea pe pământ uscat, dar mintea mea era acolo jos, sub apă. Până atunci, acestea erau animalele obișnuite din viața mea. Acestea erau cele pe care le desenam -- toate variații cu patru picioare și blană. Dar când ajungi la ocean, imaginația mea nu putea depăși natura. De fiecare dată când desenam un personaj ciudat pe planșa mea, găseam unul în ocean care era și mai ciudat. Iar diferențele de mărime între acest micuț dragon marin și această enormă balenă cu cocoașă erau desprinse dintr-un film SF.

Când vorbesc cu copiii, îmi place să le spun că cel mai mare animal care a trăit vreodată e încă în viață. Nu e un dinozaur. E o balenă. Animale de mărimea unor clădiri de birouri încă mai înoată acolo în oceanul nostru. Vorbind de dinozauri, rechinii sunt practic aceiași pești ca acum 300 de milioane de ani. Așa că dacă visați vreodată să vă întoarceți în timp și să vedeți cum arăta un dinozaur, așa arăta un dinozaur. Așa că avem dinozauri în viață și extratereștri, animale care au evoluat în condiții dure de zero gravitație. E incredibil. Nici un designer de la Hollywood nu ar putea să creeze ceva mai interesant decât atât. Sau peștele-cu-colți. Particulele din apă îl fac să pară că plutește în spațiu. Puteți să vă imaginați dacă ne-am uita prin telescopul Hubble și am vedea asta? Ar fi începutul unei noi curse spațiale. Dar în loc de asta, băgăm o cameră video în ocean și vedem un pește și asta nu ne captivează imaginația ca societate. Ne spunem ”poate putem să facem degete de pește din el.”

Așa că ce vreau să fac acum este să încerc un mic desen. Voi desena un pește-cu-colți aici. Îmi place să desenez peștii din adâncul mării pentru că sunt atât de urâți, dar frumoși în felul lor. Poate că putem să-i dăm puțină bioluminiscență aici, să-i dăm niște faruri, poate o lumină de frână, semnalizatoare. Dar e ușor de văzut de ce aceste animale sunt niște personaje de desene atât de grozave. Datorită formelor și mărimilor lor. Așa că unele dintre ele par să aibă puteri ca supereroii dintr-o carte de benzi desenate. De exemplu, țestoasele astea marine. Ele au un fel de al șaselea simț, la fel ca vederea cu raze x a lui Superman. Ele pot simți câmpurile magnetice ale Pământului. Și pot folosi acel simț pentru a naviga sute de mile de ocean. De obicei le fac niște mâini ca să fie personaje cu care pot lucra mai ușor. Sau să luăm acest castravete-de-mare. Nu e un animal pe care îl desenăm de obicei. E ca un Spiderman acvatic. Aruncă aceste plase lipicioase cu care își prinde dușmanul. Bineînțeles, castraveții-de-mare le aruncă prin dos, ceea ce, după părerea mea, cred că îi face niște supereroi mult mai interesanți. (Râsete) El nu poate să facă o plasă oricând. Trebuie să-și dea jos pantalonii mai întâi.

(Râsete)

Sau peștele balon. Peștele balon e ca Hulk. Își poate schimba corpul ca să pară un pește mare și intimidant în doar câteva secunde. Voi desena acest pește balon neumflat. Și apoi voi încerca puțină animație pe ecran. Să vedem. Să încerc să-l umflu. (Râsete) ”Vorbești cu mine?” Vedeți, se poate umfla singur când vrea să fie intimidant. Sau să luăm acest pește-spadă. Puteți să vă imaginați cum ar fi să vă nașteți cu o unealtă drept nas? Credeți că se trezește dimineața, se uită în oglindă și zice "Cineva o să fie înjunghiat astăzi." Sau acest pește-leu de exemplu. Imaginați-vă, să încerci să-ți faci prieteni când ești acoperit cu spini ascuțiți și veninoși. Nu e ceva ce ai pune pe pagina de Facebook, nu?

Personajele mele sunt... Personajul meu principal e un rechin pe nume Sherman. E un mare rechin alb. Și am cam ieșit din tipare cu Sherman. Nu am vrut să adopt imaginea de predător nemilos. Încearcă doar să supraviețuiască. E ca un fel de Homer Simpson cu aripioare. Și prietenul lui cum am menționat mai devreme, e o țestoasă de mare pe nume Filmore. El își folosește minunatul talent de navigație, ca să străbată oceanele în căutarea unei perechi. Și reușește să o găsească, dar grozav talent la navigație, jalnice replicile de agățat. Nu pare niciodată să rămână cu o anumită fată. Am un crab solitar pe nume Hawthorne care nu prea e respectat, așa că își dorește să fi fost un mare rechin alb. Și o să vă prezint încă un personaj, tipul ăsta, Ernest, care e practic un delincvent juvenil într-un corp de pește.

Deci cu personaje poți crea povești. Uneori, scrierea unei povești apare imediat ce pui două personaje împreună și vezi ce se întâmplă. Imaginați-vă un mare rechin alb și o caracatiță uriașă în aceeași baie. (Râsete) Uneori îi duc în locuri de care oamenii nu au auzit pentru că sunt subacvatice. De exemplu, i-am dus să schieze în munții Atlantici, munții din mijlocul Oceanului Atlantic. I-am dus în Marea Japoniei, unde s-au întâlnit cu meduze gigant. I-am dus în camping în pădurile de alge din California.

Aici am făcut o poveste despre recensământul vieții marine. Și a fost foarte distractiv pentru că, după cum știți, acesta e un proiect real. Dar asta mi-a dat șansa să-i introduc pe cititori multor personaje subacvatice nebunești. Așa că începem povestea cu Ernest, care se oferă voluntar la recensământ. Se duce acolo și întâlnește acest faimos pește undițar. Apoi îl cunoaște pe crabul yeti, faimosul calmar vampir, evaziv, greu de găsit, și caracatița Dumbo, care seamănă așa de mult cu un desen și în viața reală, că nu a trebuit să schimb nimic când am desenat-o.

Am făcut o altă poveste despre gunoaiele din oceane. Vorbeam cu mulți prieteni care lucrează la conservarea naturii iar ei... I-am întrebat, "Care e un lucru pe care ați vrea să-l cunoască toată lumea? " Și ei au zis -- un prieten a zis, "Am un singur cuvânt pentru tine: plastic." Și i-am zis, "Am nevoie de ceva mai atractiv decât atât." Plasticul nu o să fie îndeajuns. Am mai discutat despre asta. El voia să folosesc cuvinte cum ar fi clorură de polivinil, sintagmă care nu prea se potrivește în baloanele cu replici. Nu încape. Așa că am făcut o bandă desenată cu o aventură.

Practic, sticla asta călătorește cale lungă. Ceea ce încerc să le spun cititorilor este că plasticul nu dispare cu adevărat. Doar continuă să fie purtat în aval. Și foarte mult plastic ajunge în ocean, ceea ce e o poveste grozavă dacă mai adăugăm și niște personaje, mai ales unele care nu se suportă reciproc, ca aceștia doi. Așa că i-am trimis în Boise, Idaho, unde au aruncat o sticlă de plastic în sistemul de canalizare al orașului. Și a ajuns în râul Boise și apoi în râul Columbia și apoi la gura de vărsare și apoi în Oceanul Pacific, într-un loc numit Groapa de Gunoi a Pacificului, această intersecție de curenți din Pacificul de Nord unde ajunge foarte mult plastic și după aceea înapoi în lagună. Deci asta a fost practic o poveste de prietenie cu o sticlă de plastic care-i însoțește. Așa că foarte mulți oameni își amintesc oricum de sticla de plastic dar de fapt am vorbit de gunoaiele din apă și de plastic în această poveste.

A treia poveste pe care am desenat-o acum un an și jumătate a fost probabil cea mai dificilă. Era despre tăierea colților rechinilor și cred cu tărie în această problemă. Și am simțit că, de vreme ce personajul meu principal era un rechin, banda desenată era ideală pentru a informa publicul despre asta. Tăierea aripioarelor este procesul în care iei un rechin, îi tai aripioarele valoroase și arunci animalul viu înapoi în apă. E crud, e risipitor. Nu e nimic amuzant sau distractiv în asta dar am vrut neapărat să abordez această problemă. A trebuit să-mi ucid personajul principal, rechinul.

Începem cu Sherman într-un restaurant chinezesc, care citește în răvaș că va fi prins de un vas de pescuit, ceea ce se și întâmplă. Și apoi moare. Îi sunt tăiate aripioarele și e aruncat în apă. Evident, e mort acum. Și așa am ucis un personaj care a fost în ziar timp de 15 ani. Așa că am primit multe reacții de la cititori. Între timp, celelalte personaje vorbesc despre supă de aripioare de rechin. Am mai făcut 3 sau 4 benzi desenate după aceea în care explorez această problemă și cea a supei cu aripioare de rechin. Sherman e acum în raiul rechinilor. Asta e ce iubesc la benzile desenate. Nu trebuie să te îngrijorezi că publicul nu crede în realitatea poveștii, pentru că, dacă începi cu un rechin vorbitor, cititorii lasă regulile realității la ușă. Poți face orice. Devine o experiență de viață și moarte pentru Sherman. Între timp, Ernest își găsește aripioarele pe internet. Exista în realitate un site din China care chiar vindea aripioare de rechin, așa că am demascat asta. Și el apasă pe butonul "Cumpără acum" și voila, cu poșta de a doua zi le primește și îi sunt reatașate printr-o operație. Am încheiat această serie cu o petiție prin poștă care încuraja Serviciul Național de Pescuit Marin să oblige alte țări să ia poziție împotriva abuzului rechinilor.

(Aplauze)

Mulțumesc. Aș vrea să închei cu o metaforă. Am încercat să mă gândesc la o metaforă care să reprezinte Misiunea Albastră și iată ce am obținut. Imaginați-vă că sunteți într-o cameră enormă și e întuneric ca într-o peșteră. Și poți avea orice dorești din acea cameră, dar nu poți vedea nimic. Ți-a fost dată o singură unealtă, un ciocan. Așa că bâjbâi prin întuneric și te lovești de ceva și simți că e făcut din piatră. E mare, e greu. Nu-l poți mișca de acolo, așa că îl lovești cu ciocanul și desprinzi o bucată. Și ieși cu bucata aceea în lumina zilei. Și vezi că ai o frumoasă bucată de alabastru alb. Așa că îți spui, "Trebuie să valoreze ceva." Așa că te întorci în cameră și îl spargi în bucăți și le scoți de acolo. Și găsești alte lucruri, le spargi și pe alea și le scoți afară. Și ai o mulțime de lucruri minunate. Și auzi alți oameni care fac același lucru. Așa că simți că trebuie să te grăbești și să găsești cât mai multe lucruri cât mai repede. Și apoi cineva strigă, "Stop!" Și se aprind luminile. Și îți dai seama unde ești. Ești în Luvru. Și ai luat toată această complexitate și frumusețe și le-ai transformat într-o marfă de doi bani.

Și asta facem și cu oceanul. Și parțial cu asta se ocupă și Misiunea Albastră. Strigă ”Stop!”, astfel încât fiecare dintre noi -- exploratori, oameni de știință, desenatori, cântăreți, bucătari -- să poată aprinde lumina în felul lui. Și într-un fel asta sper să facă și benzile mele desenate. De asta îmi place ce fac.

Vă mulțumesc pentru atenție.

(Aplauze)