Jessica Jackley: Sărăcie, bani -- și iubire

Poveştile pe care le spunem unii despre alţii contează foarte mult. Poveştile pe care ni le spunem despre vieţile noastre contează. Și mai ales, cred că felul în care participăm în poveștile celorlalți are o însemnătate profundă. Aveam șase ani când am auzit pentru prima oară povești despre cei săraci. Ei bine, eu nu auzisem acele povești direct de la cei săraci, le auzisem duminica de la profesorul de religie și de la Iisus, într-un fel prin profesorul de religie. Îmi amintesc că am învățat că cei care erau săraci aveau nevoie de ceva material -- mâncare, haine, adăpost -- ceva ce nu aveau. Și am fost învățată, în acel context, că era treaba mea -- a acestei clase de copii de cinci şi șase ani -- era treaba noastră, aparent, să ajutăm. Asta este ceea ce ne cerea Iisus. Iar apoi el a spus, "Ce faci pentru cel mai mic dintre aceştia, faci pentru mine." Acum, eram foarte entuziasmată. Eram foarte nerăbdătoare să îmi aduc folosul în lume. Cred că toți avem acel sentiment. Și, în plus, era destul de interesantă ideea că Dumnezeu avea nevoie de ajutor. Era ceva nou pentru mine, și aveam senzația că era ceva foarte important să participi la asta.

Dar am învățat de asemenea, la foarte scurt timp după aceea că Iisus a mai spus, și parafrazez, cei săraci vor fi mereu printre noi. Asta mă frustra și mă deruta. Mă simțeam de parcă tocmai mi s-a dat o temă pentru acasă pe care trebuia să o fac, și abia așteptam să o fac, dar oricum, orice făceam era sortit eșecului. Deci mă simțeam confuză, puțin frustrată și supărată, de parcă aș fi înțeles ceva greșit din chestia asta. Și mă simțeam copleșită. Și pentru prima oară, am început să mă tem de acest grup de oameni și am început să am emoții negative față de un întreg grup de oameni. Mi-am imaginat un fel de șir lung format din indivizi care nu vor pleca niciodată, care vor rămâne mereu alături de noi. Ei vor continua mereu să îmi ceară ajutorul și să îmi ceară să le dau lucruri, eu eram încântată să fac asta, dar nu-mi dădeam seama cum va funcționa chestia asta. Și nu știam ce s-ar întâmpla când mi s-ar termina lucrurile de dăruit, mai ales dacă problema nu va dispărea niciodată. În anii ce au urmat, celelalte povești pe care le-am auzit despre săraci în timp ce creşteam nu erau cu nimic mai pozitive. De exemplu, am văzut frecvent imagini pline de tristețe și de suferință. Auzisem despre acele lucruri care nu mergeau bine în viețile acestor săraci. Auzisem despre boală. Auzisem despre război. Întotdeauna mi s-au părut înrudite cumva. Și, în general, am ajuns la ideea că săracii din întreaga lume trăiau vieți care erau pline de suferință și de tristețe, devastare și lipsă de speranță.

După o vreme, am dezvoltat ceea ce, cred eu, mulți dintre noi fac acest răspuns previzibil, în care am început să mă simt prost de fiecare dată când auzeam de ei. Am început să mă simt vinovată pentru relativa mea bogăție, pentru că nu făceam mai mult, se părea, pentru a îmbunătăți lucrurile. Și aveam chiar și un sentiment de rușine din cauza asta. Și în mod natural, am început să mă distanțez. Am încetat să le ascult poveștile cu atâta interes cum o făceam înainte. Și am încetat să mă aștept ca lucrurile să se schimbe cu adevărat. Am continuat să dăruiesc. Privit din afară părea că încă eram destul de implicată. Îmi dăruiam timpul și banii. Dăruiam atunci când soluțiile erau de vânzare. Prețul unei cești de cafea poate salva viața unui copil, așa este. Adică, cine se poate opune acestei idei? Dăruiam când eram forțată, când era greu de evitat, și dăruiam, în general, când emoțiile negative ajungeau la un nivel suficient de înalt încât să dăruiesc pentru a mă elibera de suferința proprie, nu a altuia. Sincer, eu dăruiam din acel loc, și nu dintr-o stare adevărată de speranță și de bucurie de a ajuta şi de generozitate. A devenit o tranzacție pentru mine, a devenit un fel de târg. De fapt cumpăram ceva. Îmi cumpăram dreptul de a continua ziua și de a nu mai fi deranjată de aceste știri neplăcute. Și cred că modul în care trecem prin asta uneori poate, în primul rând, să separe un grup de oameni, sau de indivizi, acolo, undeva în lume. Și se poate transforma şi într-o comoditate, ceea ce e un lucru foarte înfricoșător. Astfel, în timp ce făceam asta, așa cum cred eu, mulți dintre noi facem, într-un fel ne cumpărăm distanța, ne cumpărăm într-un fel dreptul de a ne continua ziua. Cred că acel schimb poate sta de fapt în calea lucrului pe care-l dorim cel mai mult. Poate sta în calea dorinței noastre de a fi cu-adevărat de însemnătate şi de ajutor în viața altei persoane și, pe scurt, de a iubi.

Din fericire, în urmă cu câțiva ani, lucrurile au luat o întorsătură pentru mine pentru că am auzit un discurs al acestui domn, Dr. Muhammad Yunus. Știu că mulți din această încăpere știu probabil cine este el, însă pentru a oferi o versiune pe scurt pentru cei care nu l-au auzit vorbind, Dr. Yunus a câștigat Premiul Nobel pentru Pace în urmă cu câțiva ani pentru munca lui de pionierat în domeniul microfinanțării moderne. Îl auzisem vorbind cu trei ani înainte de acest eveniment. Însă, de fapt, microfinanțarea -- dacă e ceva nou și pentru voi -- gândiți-vă la ea ca la servicii financiare pentru cei săraci. Gândiți-vă la tot ce primiți din partea băncii voastre și imaginați-vă aceste produse și servicii croite pe măsura nevoilor unor persoane care trăiesc din câțiva dolari pe zi. Dr. Yunus şi-a împărtășit povestea, explicând despre ce e vorba și ce a făcut cu Banca Grameen. A mai vorbit şi, în special, despre microîmprumuturi, care sunt împrumuturi extrem de mici care ar putea ajuta pe cineva să-și pornească sau să-şi dezvolte o afacere. Ei bine, când l-am auzit vorbind, era entuziasmant din mai multe motive. În primul și în primul rând, am învățat despre această nouă metodă de schimbare în lume care, în sfârșit, îmi prezenta, poate, o cale de a interacționa cu cineva și de a dărui, de a împărtăși o resursă într-un mod care nu era ciudat și care nu mă făcea să mă simt prost. Asta mă entuziasma. Dar mai important, a spus niște povești despre săraci care erau diferite față de oricare alte povești pe care le-am auzit înainte. De fapt, comentariul lui despre acei oameni săraci era un fel de idee secundară. El vorbea despre antreprenori puternici, deștepți, care munceau din greu și care se trezeau în fiecare zi și munceau pentru a-și crea, lor și familiilor lor, o viață mai bună. Pentru a o face mai repede și mai bine ei nu aveau nevoie decât de puțin capital. Era un fel de revelație incredibilă pentru mine.

De fapt, am fost atât de profund mișcată de asta, e foarte greu să exprim acum cât de mult m-a afectat chestia asta, însă am fost atât de mișcată încât după doar câteva săptămâni mi-am dat demisia și m-am mutat în Africa de Est pentru a vedea cu ochii mei despre ce era vorba. Pentru prima oară, de fapt, într-o lungă perioadă de timp, mi-am dorit să întâlnesc acele persoane, mi-am dorit să întâlnesc acei antreprenori, și să mă lămuresc singură despre ce era vorba în viețile lor. Astfel încât am petrecut trei luni în Kenya, Uganda și Tanzania intervievând antreprenori care primiseră 100 de dolari pentru a începe sau a dezvolta o afacere. Și de fapt, prin acele interacțiuni, pentru prima oară, am început să mă împrietenesc cu câteva din acele persoane din acel grup mare si amorf de acolo care era privit ca fiind atât de departe. Am început să mă împrietenesc cu ei și am ajuns să le cunosc poveștile personale. Și din nou și din nou, în timp ce îi intervievam și îmi petreceam zilele cu ei, am auzit povestiri despre schimbări radicale ale vieților și detalii incredibile despre schimbare.

Deci auzeam despre crescători de capre care au folosit acei bani primiți pentru a cumpăra mai multe capre. Traiectoria afacerii lor se schimba. Făceau puțin mai mulți bani. Standardul lor de viață se schimba și se îmbunătățea. Și făceau câteva mici schimbări cu adevărat interesante în viețile lor, de exemplu, începeau să își trimită copiii la școală. Puteau să-și cumpere plase împotriva țânțarilor. Poate își permiteau să cumpere un zăvor la ușă pentru a se simți în siguranță. Poate ca pur și simplu puteau să pună zahăr în ceai și să mi-l ofere atunci când mergeam în vizită la ei și asta îi făcea să se simtă mândri. Dar erau aceste detalii minunate, chiar dacă vorbeam cu 20 de crescători de capre unul după altul, iar în unele zile chiar asta s-a și întâmplat -- aceste detalii minunate despre viețile lor schimbate care însemnau atât de mult pentru ei. Asta era o altă chestie care m-a emoționat profund. M-a umplut de smerenie faptul că am văzut pentru prima oară, am înțeles cu-adevărat că, chiar dacă aș fi luat o baghetă magică și aș fi rezolvat totul, probabil aș fi făcut multe greșeli. Pentru că cea mai bună cale ca oamenii să-şi schimbe vieţile este ca ei să aibă controlul și să facă asta așa cum cred ei că e cel mai bine. Așadar am văzut asta și eram plină de smerenie.

În orice caz, s-a mai întâmplat ceva interesant cât timp am fost acolo. Nici măcar o dată nu mi s-a cerut vreo donație, care era cumva setarea mea, așa este. Vezi sărăcie, dai bani pentru a ajuta. Nimeni nu mi-a cerut vreo donație. De fapt, nimeni nu vroia să mi se facă milă de ei. Cel mult își doreau să fie capabili să facă mai mult decât făceau înainte și să construiască pe abilitățile lor. Deci ce auzeam, din când în când, era că oamenii vroiau un împrumut -- mi s-a părut că suna foarte rezonabil și cu-adevărat entuziasmant. Și, apropo, eu am terminat școala cu specalizare în filosofie şi poezie, deci când am ajuns în Africa de Est nu știam care e diferența între profit și venit. Aveam pur și simplu senzația că banii ar funcționa. Și am făcut cunoștință cu afacerile prin aceste mici infuzii de capital de câte 100 de dolari. Și am învățat despre profit și venit, despre pârghii și tot felul de alte chestii, de la țărani, de la croitorese, de la crescători de capre. Astfel ideea că aceste noi povestiri despre afaceri și speranță ar putea fi împărtășite cu familia și prietenii mei, și prin asta, poate am putea să facem rost de banii de care ei aveau nevoie pentru a putea fi în stare să își continue afacerile ca împrumuturi asta e acea idee minusculă care s-a transformat în Kiva.

După câteva luni, m-am întors în Uganda cu o cameră foto digitală și un site web simplu de tot pe care l-am construit cumva împreună cu Matthew, partenerul meu și am fotografiat șapte dintre prietenii mei, le-am postat poveştile pe site, aceste poveşti despre antreprenoriat, am trimis spam către prieteni și familie și am scris "Noi credem că e legal. Nu am primit încă răspuns de la SEC în legătură cu toate detaliile, dar ce părere aveți, nu ați dori să participați oferind banii de care au nevoie?" Banii au intrat efectiv în aceeași noapte. I-am trimis în Uganda. Și în decursul următoarelor șase luni, s-a întâmplat un lucru minunat; antreprenorii au primit banii, au fost plătiți, și afacerile lor au crescut de fapt, și ei au reușit să se întrețină și să schimbe traiectoriile vieților lor. În octombrie 2005, după ce aceste prime împrumuturi au fost plătite, șapte la număr, Matt și cu mine am șters de pe site cuvântul "beta". Am spus, "Micul nostru experiment a fost un succes. Haideți să începem cu adevărat." Asta a fost lansarea noastră oficială. Și apoi în acel prim an, din octombrie 2005 până în 2006, Kiva a facilitat împrumuturi în valoare de 500.000 dolari. În cel de-al doilea an, era un total de 15 milioane. În cel de-al treilea an, totalul s-a urcat la 40. În cel de-al patrulea an, eram aproape la 100. Iar azi, cu mai puțin de cinci ani experiență Kiva a facilitat peste 150 de milioane de dolari, în bucăţele a câte 25 de dolari, primite de la creditori și antreprenori -- peste un milion de oameni din 200 de țări.

Și aici este situată Kiva astăzi, doar pentru a vă aduce în prezent. Iar în timp ce acele numere și acele statistici sunt cu adevărat amuzante și interesante, pentru mine, Kiva se centrează de fapt pe povestiri. Se referă la repovestirea poveștilor celor săraci. și despre a ne dărui nouă înșine o oportunitate de a ne implica care le validează acestora demnitatea, validează o relație de parteneriat, și nu o relație care e bazată pe ciudata idee tradițională de donator - beneficiar care se poate întâmpla adesea. În locul acesteia, o relație care poate promova respectul și speranța și acest optimism în ideea că împreună putem înainta. Așadar speranța mea este că, nu doar că prin Kiva vor continua să curgă banii -- acesta este un lucru pozitiv și important -- dar sper că Kiva va reuși să șteargă acele limite, așa cum am spus, între categoriile tradiționale ale bogaților și săracilor așa cum am fost învățați să vedem lumea, această falsă dihotomie de noi și ei, de a avea și a nu avea. Eu sper că Kiva va reuși să șteargă aceste limite. Pentru că, odată ce se întâmplă acest lucru, cred că ne putem simți liberi să interacționăm într-un fel mai deschis, mai drept și mai creativ, să ne implicăm și să ne ajutăm unii pe alții.

Imaginați-vă cum vă simțiți atunci când cineva pe stradă cerșește și urmează să vă apropiați de ei. Imaginați-vă cum vă simțiți. Iar apoi imaginați-vă diferența atunci când vedeți pe cineva care are o poveste de antreprenoriat și munca asiduă care vrea să vă povestească despre afacerea proprie. Poate că zâmbesc şi vor să vă vorbească despre ceea ce au făcut. Imaginați-vă că dacă ați vorbi cu cineva care crește lucruri și le face să înflorească, cineva care își folosește talentele pentru a face ceva productiv, cineva care și-a construit afacerea pornind de la zero, cineva care este înconjurat de abundență și nu de sărăcie, cineva care de fapt creează abundența, cineva cu mâinile pline și care are ceva de oferit, nu mâini goale care îți cer să dai ceva. Imaginați-vă dacă ați auzi o poveste la care nu v-ați fi așteptat despre cineva care se trezește în fiecare zi și lucrează foarte, foarte mult pentru a-și îmbunătăți viața. Aceste povești chiar au puterea să schimbe ce credem unii despre alții. Și dacă putem cataliza o comunitate care să susțină aceste persoane și care să participe în povestea acestora împrumutându-le sume foarte mici de bani eu cred că asta ar putea schimba modul în care credem unii în alții și în potențialul fiecăruia.

Ei bine, pentru mine Kiva este doar începutul. Și pe măsură ce privesc spre ceea ce urmează mi-a fost de mare ajutor să reflectez asupra lucrurilor pe care le-am învățat până acum. Primul este, aşa cum am menționat, antreprenoriatul era o idee nouă pentru mine. Beneficiarii Kiva, pe care i-am intervievat și pe care am ajuns să îi cunosc în ultimii ani, m-au învățat ce înseamnă antreprenoriatul. Și în esență, cred eu, înseamnă să decizi că îți dorești o viață mai bună. Vezi o oportunitate, și decizi ce ai de gând să faci pentru a ajunge acolo. Pe scurt, înseamnă să decizi că mâine poate fi mai bine decât azi și să urmărești să ajungi acolo. Cel de-al doilea lucru pe care l-am învățat e că împrumuturile sunt o unealtă foarte interesantă pentru conectivitate. Așadar acestea nu sunt donații. Mda, poate nu par a fi foarte diferite. Însă, de fapt, atunci când dăruiești ceva unei persoane iar ei spun "Mulțumesc," după care îți povestesc cum au decurs lucrurile înseamnă ceva. Atunci când le împrumuți bani, iar în timp, ei îți plătesc încet înapoi, tu ai această scuză pentru a avea un dialog continuu. Această atenție continuă, această atenție neoprită, înseamnă foarte mult pentru a construi un alt fel de relații printre noi. Iar apoi în al treilea rând, din ce-am auzit de la antreprenorii pe care am ajuns să îi cunosc, atunci când toate celelalte sunt la egalitate, și dacă ți se dă opțiunea să rămâi numai cu banii pentru a face ce ai de făcut sau banii și în plus, susținerea și încurajările unei comunități globale, lumea decide să aleagă comunitatea și banii. Aceasta este o combinație mai plină de sens, o combinație mai puternică.

Așadar, având acestea în minte, acest incident particular a dus la toate activitățile la care lucrez acum Acum văd antreprenori peste tot, acum că sunt setată pe asta. Și un lucru pe care l-am văzut este că în lume deja există foarte multe comunități care se susțin. Cu rețelele sociale, e o cale fantastică de a crește rapid numărul persoanelor pe care le avem în jurul nostru în comunitățile noastre personale care ne susțin. Și astfel, deoarece mă gândeam la asta mă întrebam: cum am putea implica aceste comunități spre a cataliza chiar mai multe idei antreprenoriale și spre a ne cataliza pe noi toți să facem ca ziua de mâine să fie mai bună decât cea de azi? În timp ce cercetam ce se întâmplă în statele Unite au apărut câteva mici revelații. Una dintre acestea este faptul că, așa cum ne-am fi așteptat, foarte multe afaceri mici din S.U.A. și din lumea întreagă au încă nevoie de bani pentru a crește și pentru a face mai mult din ce-și doresc să facă, sau ar putea avea nevoie bani într-o lună mai grea. Însă întotdeauna este nevoie de resurse prin apropiere. O altă chestie este, se pare, că aceste resurse de obicei nu vin de unde te aștepți să vină -- de exemplu bănci, investitori de risc, sau alte organizații și structuri de susținere -- vin din partea prietenilor și a familiei. Unele statistici spun că 85% sau chiar mai mult din fondurile alocate afacerilor mici vin din partea prietenilor și a familiei. Asta înseamnă în jur de 130 miliarde de dolari anual. Este enorm. Și în al treilea rând, în timp ce oamenii sunt preocupaţi de adunarea de fonduri de la prieteni și familie, e foarte ciudat, oamenii nu știu ce anume să ceară de fapt, cum să ceară, ce să promită în schimb, chiar dacă au cele mai bune intenții și își doresc să mulțumească tuturor acelor persoane care îi susțin.

Astfel pentru a utiliza puterea acestor comunități într-un alt mod și pentru a permite antreprenorilor să decidă pentru ei înșiși cum ar arăta mai exact schimbul acesta financiar ce anume li se potrivește mai bine lor și celor din jur, de fapt chiar săptămâna aceasta, lansăm, fără mare tam-tam, Profounder, care e o platformă pentru adunare de fonduri pentru ca micile afaceri să adune ce au nevoie prin investiții din partea prietenilor și familiei. Și sunt investiții, nu donații, nu împrumuturi, ci investiții care au un ritm dinamic de înapoiere. Astfel încât cartarea participării în poveste curge împreună cu situațiile mai bune sau mai rele. Așadar, pe scurt, este o unealtă de tipul "fă-singur" astfel încât afacerile mici să poată strânge aceste fonduri. Și ce puteţi face este să mergeţi pe site, să vă creaţi un profil, și să creaţi termenii de investiție într-un mod foarte simplu. L-am făcut foarte, foarte simplu pentru mine ca și pentru oricine altcineva care dorește să folosească site-ul. Şi le permitem antreprenorilor să împărtăşească o parte din profitul lor. Ei pot să strângă până la maxim un milion de dolari de la un număr nelimitat de investitori neacreditați, nesofisticați -- oameni de rând, doamne ferește -- și astfel ei pot împărți acele profituri în timp -- din nou, oricare ar fi termenii care au fost deciși. Deoarece investitorii aleg să se implice bazându-se pe acești termeni, aceștia pot fie să își ridice răsplata sub forma unor sume de bani, sau pot decide, în avans, să înapoieze acele profituri unei asociații non-profit. Astfel încât aceștia pot deveni fie investitori financiari, fie investitori într-o cauză. Speranța mea e că o această unealtă poate arăta oricui are o idee o cale de urmat astfel încât să facă ceea ce își doresc în viață și să adune persoanele pe care deja le au în jurul lor, persoanele care îi cunosc bine și care îi iubesc și doresc să îi susțină să îi adune pentru a realiza asta.

Așadar cam la asta lucrez acum. Și pentru a încheia, aș dori doar să spun, uitați-vă la aceste unelte. În momentul de față, Profounder se află chiar la început, și este foarte palpabil, îmi este foarte clar, este doar un recipient, o unealtă. Noi avem nevoie de oameni cărora să le pese, care chiar să o folosească, așa cum le-a păsat suficient de mult să folosească Kiva pentru a face aceste legături. Însă vestea bună e că nu cred că trebuie să stau aici şi să vă conving să vă pese. Nici măcar nu voi încerca. Eu nu cred, deși auzim adesea, știți, auzim adesea motivele etice și morale, motivele religioase, "Uite de ce grija și generozitatea te vor face mai fericit." Eu nu cred că avem nevoie să ne convingă cineva de asta. Eu cred că știm. De fapt, eu cred că știm atât de bine, și este o realitate atât de puternică ideea că ne pasă atât de mult încât, de fapt, ceea ce ne oprește de obicei e că ne este teamă să încercăm și să greșim tocmai pentru că vrem atât de mult să îi ajutăm pe ceilalți și să căpătăm un sens în viețile celorlalți.

Așadar ce cred eu că aș putea să fac astăzi, cel mai bun lucru pe care aș putea să vi-l dăruiesc -- v-am dăruit povestea mea, și cu asta am făcut ce am putut mai bine. Și cred că aș putea să reamintesc faptul că tuturor ne pasă. Eu cred că deja știm cu toții asta. Și cred că știm și că iubirea este suficient de răbdătoare pentru ca noi să facem acel pas și să încercăm pur și simplu. O secundă.

(Aplauze)

Mulțumesc.

(Aplauze)

Mulțumesc.

(Aplauze)

Pentru mine, cea mai bună cale pentru a mă inspira să încerc este să mă opresc și să ascult povestea unei alte persoane. Și sunt recunoscătoare că am ajuns să fac asta aici la TED. Și sunt recunoscătoare pentru faptul că, de fiecare dată când fac asta, în mod garantat, sunt inspirată, sunt inspirată de către persoana pe care o ascult. Și cred din ce în ce mai mult, pe măsură ce ascult în potențialul acelei persoane de a face lucruri minunate în această lume și în potențialul meu de a ajuta. Și asta -- uitați de unelte, uitați de umblatul după resurse -- chestia asta e ușor de făcut. Având încredere unii în alții, și fiind convinși cu-adevărat că atunci când trebuie să punem umărul că fiecare dintre noi poate face lucruri incredibile în lume, asta este ce poate să ne transforme poveştile în povești de dragoste iar povestea noastră colectivă poate fi transformată într-una care perpetuează speranța și lucrurile bune pentru fiecare dintre noi. Astfel încât, această încredere pe care o avem unii în alții, știind asta fără urmă de îndoială și practicând asta în fiecare zi, în orice situație, asta e ceea ce, cred eu, va schimba lumea și va face ca mâine să fie mai bun decât azi.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)