Jeremy Jackson: Cum am distrus oceanul

Sunt un ecologist. În mare parte un ecologist în recife de corali Am început în Golful Chesapeake, am făcut scufundări iarna și am devenit rapid un ecologist tropical. și a fost foarte distractiv cam 10 ani. Cineva te plătește să te plimbi și să călătorești și să vezi unele din cele mai frumoase locuri din lume. Și asta am făcut.

Și am sfârșit în Jamaica, în Indiile de Vest, unde recifele de corali erau, structural vorbind, printre cele mai extraordinare lucruri pe care le-am văzut vreodată. Această imagine foarte interesantă indică două lucruri. În primul rând, este alb-negru, pentru că apa era atât de limpede și puteai să vezi mult în depărtare, filmul avea o expunere atât de lungă în anii '60 și începutul anilor '70, și fotografiile se realizau alb-negru. Alt lucru pe care ți-l arată este că, deși e această frumoasă pădure de corali, nu există pești în imagine.

Acele recife din Golful Discovery Jamaica au fost cele mai studiate recife de corali din lume timp de 20 de ani. Eram cei mai buni și cei mai minunați. Oamenii veneau din Australia să ne studieze recifele, ceea ce e cumva amuzant, pentru că acum mergem noi la ale lor. Iar opiniile oamenilor de știință despre ce înseamnă recifele de corali, cum ar trebui să fie, se bazau pe aceste recife fără niciun pește. Apoi, în 1980, a fost un uragan, Uraganul Allen. Am pus jumătate din laborator la mine în casă. Vântul sufla foarte tare. Valurile aveau între 7 și 15 metri înălțime. Recifele au dispărut după asta și s-au format noi insule. Și ne-am zis "Suntem inteligenți. Știm că au avut loc mereu uragane în trecut. Așa că am publicat o lucrare în Science, a fost prima oară când cineva a descris distrugerea unui recif de corali de către un uragan. Am prezis ce avea să se întâmple. Și ne-am înșelat. Cauza a fost pescuitul în exces și faptul că un ultim erbivor comun, un arici de mare, a murit. Și, la câteva luni după moartea acelui arici de mare, algele au început să crească. Iar aici este același recif. E același recif de acum 15 ani. E același recif astăzi. Recifele de corali ale coastei jamaicane de nord au un procentaj mic de coral viu și multe alge și mâl. Și cam asta e povestea recifelor de coral ai Caraibelor și, din ce în ce mai mult, în mod tragic, al recifelor din întreaga lume.

Asta e mica mea poveste deprimantă. Cu toții avem povești deprimante comparabile din anii '60 și '70. Sunt zeci de mii de povești de genul ăsta. Și e chiar greu să invocăm prea multă conștiință de bunăstare, pentru că se înrăutățește pe zi ce trece. Și motivul pentru care se înrăutățește este pentru că, după o catastrofă naturală, precum un uragan, era un fel de succesiune de măsuri de recuperare, dar ce se întâmplă acum este că pescuitul excesiv, poluarea și schimbările climatice acționează împreună într-un mod care împiedică asta. Așa că am să vorbesc despre acele trei lucruri.

Auzim multe despre dispariția codului. E greu să ne imaginăm că două, unii istorici ar spune trei, războaie mondiale au fost purtate în timpul erei coloniale pentru controlul codului. Codul a hrănit mulți dintre locuitorii Europei de Vest. A hrănit sclavii aduși în Antile. Cântecul "Jamaica Farewell" -- "Aki rice salt fish are nice" -- este un simbol al importanței codului sărat din Canada de nord-est. Totul s-a prăbușit în anii '80 și '90. 35 de mii de oameni și-au pierdut locul de muncă. Iar acesta era începutul unui fel de epuizări de la specii mai mari și mai gustoase la specii mai mici și nu chiar așa de gustoase, de la specii care erau aproape de casă la specii care erau în toată lumea, și ce ai tu. E un pic dificil de înțeles asta, pentru că te poți duce la Costco în State și să cumperi pește ieftin. Trebuie să citești eticheta pentru a afla de unde provine, dar tot e ieftin, și toată lumea crede că e normal.

Și e dificil să comunici asta. Și cred că este foarte interesant să vorbim despre pescuitul sportiv, pentru că oamenilor le place să meargă să prindă pește. Este unul din acele lucruri. Această fotografie arată peștele ca trofeu, cei mai mari pești prinși de către oameni care dau o mulțime de bani să se urce într-o barcă, să se ducă într-un loc departe de Key West, în Florida, să bea multă bere, să arunce multe cârlige și fire în apă, să se întoarcă cu cel mai mare și cel mai bun pește, iar peștii trofeu remarcabili sunt puși pe această placă, unde oamenii fac fotografii, iar tipul ăsta este în mod clar foarte încântat de acei pești. Ei, așa e acum, dar așa era în anii '50, din aceeași barcă, în același loc, pe același bord, pe același doc. Iar peștii trofeu erau așa de mari, încât nu puteai să pui niciunul din peștii ăia mici pe ea. Iar un pește trofeu cântărea în medie între 100 și 140 de kilograme. Și, dacă voiai să te duci să prinzi ceva, puteai să te aștepți că vei putea prinde un așa pește. Și erau foarte gustoși. Și oamenii dădeau mai puțini dolari în 1950, ca să prindă peștele ăla decât plătesc oamenii acum pentru a prinde acei peștișori. Și așa e peste tot.

Totuși, nu e vorba doar de peștele care dispare. Pescăria industrială folosește chestii mari, utilaje mari. Folosim plase care au 30 de kilometri. Folosim fire lungi care au unul sau două milioane de cârlige. Și pescuim cu traulul, ceea ce înseamnă să iei ceva de dimensiunea unui camion cu remorcă ce cântărește tone, să-l pui pe un lanț mare, să-l târăști pe fundul mării ca să-l răscolești și să prinzi peștele. Și imaginați-vă asta c-ar fi ca și cum ar trece un buldozer printr-un oraș sau printr-o pădure și vă lămuriți. Iar distrugerea habitatului este incredibilă. Aceasta este o fotografie, o fotografie tipică a aspectului platformelor continentale. Puteți vedea șirurile din spate, așa cum se văd șirurile pe un teren care abia a fost arat pentru a planta porumb. Și asta a fost o pădure de bureți și corali, un habitat periculos pentru dezvoltarea peștilor. Acum este noroi. Iar suprafața de pe fundul oceanului care a ajuns din pădure noroi nivelat, loc de parcare, este echivalentă cu toată suprafața pădurilor care au fost tăiate de pe întreg pămîntul din istoria omenirii. Și am reușit să facem asta în ultimii 100 - 150 de ani.

Înclinăm să ne gîndim la scurgerile de petrol și de mercur și auzim multe despre plastic în zilele noastre. Și toate astea sunt chiar dezgustătoare, dar ce este chiar insidios este poluarea biologică ce are loc din cauza importanței schimbărilor cauzate întregului ecosistem. Și am să vorbesc foarte pe scurt despre două tipuri de poluare biologică. Una este cea a speciilor nou introduse și cealaltă este cea care provine de la nutrimenți. Aici este infama caulerpa taxifolia, așa-numita algă ucigașă. S-a scris o carte despre ea. E un pic jenant. A fost eliberată accidental din acvariul din Monaco. A fost crescută să fie rezistentă la frig, să fie ținută în acvariile oamenilor. E foarte frumoasă și a început să crească rapid și să invadeze biodiversitatea, foarte bogată cîndva, din nord-vestul Mării Mediterane. Nu știu cîți dintre voi își amintesc filmul "The Little Shop of Horrors," dar aceasta este planta din "The Little Shop of Horrors," Însă, în loc să devoreze oamenii din magazin, ce face este să invadeze și să sufoce practic toată viața marină de pe fundul părții nord-vestice a Mării Mediterane. Nu știm nimic care s-o mănânce. Încercăm să realizăm ceva genetic și să descoperim ce s-ar putea face, dar, după cum pare, e un monstru din iad, despre care nimeni nu știe ce să facă.

Poluarea biologică este o altă formă de poluare care se petrece din cauza nutrimenților. Revoluția verde, toate astea despre fertilizatorul artificial de nitrogen, le folosim prea mult. Este subvenționat, motiv pentru care-l folosim atât de mult. Se scurge în râuri, și alimentează planctonul, micile celule vegetale microscopice în apa de pe coastă. Dar, de vreme ce am mâncat toate stridiile și am mîncat tot peștele care putea mânca planctonul, nu mai e nimic care să mănânce planctonul. Și e din ce în ce mai mult, așa că moare de bătrânețe, ceea ce este neobișnuit pentru plancton. Și atunci când moare, se lasă la fund unde putrezește, ceea ce înseamnă că bacteriile le descompun. Iar în timpul acestui proces, folosesc tot oxigenul. Și, folosind tot oxigenul, transformă mediul într-unul mortal pentru orice care nu poate înota departe. Și cu ce rămânem este un zoo microbian, dominat de bacterii și de meduze, cum puteți vedea în stânga, în fața voastră. Și singura pescărie rămasă, și este una comercială, este pescăria de meduze pe care o vedeți în dreapta, unde de obicei erau creveți. Chiar și în Newfoundland, unde obișnuiam să prindem cod, acum avem o pescărie de meduze.

Și o altă versiune la asta sunt mareele roșii, întîlnite des și sub numele de eflorescențe toxice. Această imagine pur și simplu mă cutremură. Am vorbit despre ea de un milion de ori, dar este incredibil. În partea de dreapta sus a imaginii din stânga este aproape Delta Mississippi, iar în partea de stânga jos a imaginii este Texas, granița cu Mexic. Vă uitați la întreaga parte nord-vestică a Golfului Mexic. Vă uitați la o eflorescență toxică dinoflagelată care poate ucide pești, făcută din acea creatură mică și frumoasă din colțul din dreapta jos. Iar în dreapta sus vedeți un fel de nor negru care se apropie de mal. Acestea sunt aceleași specii. Și, pe măsură ce se apropie de mal și vântul suflă și mici picături de apă ajung în aer, sălile de urgență ale tuturor spitalelor se umplu cu oameni cu probleme respiratorii acute. Și astea sunt azilurile de bătrâni de pe coasta de vest a Floridei. Un prieten și cu mine am făcut ceva în Hollywood și l-am numit noaptea oceanului Hollywood. Și încercam să-mi dau seama cum să explic actorilor ce se întâmplă. Și am zis: "Imaginați-vă că sunteți într-un film numit "Evadare din Malibu", pentru că toți oamenii s-au mutat în Dakota de Nord, unde este curat și sigur. Și singurii oameni care au rămas aici sunt cei care nu-și permit să se mute departe de coastă, pentru că această coastă, în loc să fie paradis, este dăunătoare sănătății tale."

Apoi este un lucru extraordinar. S-a petrecut când am fost în vacanță toamna trecută în Franța. Asta este de pe coastele din Britania, care este acoperită de această vâscozitate verde cu alge. Motivul pentru care a atras așa de mult atenția, pe lângă faptul că este dezgustătoare, este că păsările marine care zboară pe deasupra sunt asfixiate de miros și mor, la fel cum și un fermier a murit din cauza asta, și vă puteți imagina scandalul care s-a creat. Și acum este un război pe tema asta între fermieri și pescari Iar rezultatul net este că plajele din Britania trebuie să fie curățate de mizeria asta în mod regulat.

Apoi, bineînțeles, sunt schimbările climatice și cu toții cunoaștem subiectul. Și bănuiesc că imaginea reprezentativă pentru asta e topirea ghețarilor din marea arctică. Gândiți-vă la mii și mii de oameni care au murit încercând să găsească Pasajul de Nord-Vest. Ei, pasajul este deja acolo. Oarecum amuzant, este pe coasta siberiană. Poate rușii vor impune niște taxe. Guvernele din întreaga lume iau asta foarte în serios. Armata din țările arctice ia asta foarte în serios. Pentru toată negarea schimbărilor climatice de către liderii de guvern, C.I.A., forța navală din Norvegia, Statele Unite și Canada, mă rog, sunt ocupați să se gîndească la cum își vor apăra ei teritoriul în această iminență din punctul lor de vedere. Și, bineînțeles, comunitățile arctice sunt terminate.

Celelalte tipuri de efecte ale schimbărilor climatice -- aceasta e albirea unor corali. Este o imagine frumoasă, da. Tot coralul acela alb. Doar că trebuia să fie maro. Și ce se întâmplă este că acești corali reprezintă o simbioză și au niște celule algale care trăiesc înăuntrul lor. Iar algele dau coralilor zahăr, iar coralii dau algelor nutrimenți și protecție. Dar cînd se încălzește prea rău, alga nu poate produce zahăr. Coralii spun: "Ai trișat. Nu ți-ai plătit chiria." Le dau afară și mor. Nu toți mor; unii dintre ei supraviețuiesc. Mai mulți supraviețuiesc, dar acestea sunt vești proaste. Ca să încerc să vă explic asta, imaginați-vă că vă duceți în camping în luna iulie undeva în Europa sau în America de Nord, și vă treziți în dimineața următoare, vă uitați în jur, și cât puteți cuprinde cu privirea, vedeți că la 80 la sută din copaci le-au căzut frunzele și stau acolo dezgoliți. Și vă întoarceți acasă și descoperiți că 80 la sută din toți copacii din America de Nord și Europa au pierdut frunzele. Apoi citești în ziar cîteva săptămâni mai târziu, apropo, un sfert din aceia au murit. Ei, asta s-a întîmplat în Oceanul Indian în 1998, în timpul catastrofei El Niño, o suprafață mult mai mare decât America de Nord și Europa la un loc, cînd 80 % din toți coralii au albit și un sfert din ei au murit.

Și apoi lucrul cel mai înfricoșător cu privire la toate astea, pescuitul în exces, poluarea și schimbările climatice, este că fiecare dintre ele nu se întîmplă izolat, ci sunt aceste reacții pozitive, cum le numim noi. Sinergia din rândul lor care face întregul mult mai dramatic decât suma părților. Iar marea provocare științifică pentru oamenii ca mine, gândindu-se la toate astea, este dacă știm noi cum să-l reparăm pe Humpty Dumpty? Adică, pentru că noi, la acest moment, îl putem proteja. Dar ce înseamnă asta? Nu prea știm.

Deci cum vor arăta oceanele peste 20 sau 50 de ani? Păi, nu vor mai fi pești deloc, cu excepția plevuștilor, iar apa va fi destul de murdară, și multe altele, și încărcate de mercur, etc., etc. Și zonele moarte vor deveni din ce în ce mai mari și vor începe să se unească. Și ne putem închipui ceva de genul unei zonificări moarte a oceanului de coastă, global. Apoi sigur nu vei vrea să mănânci pește care a fost crescut acolo, pentru că ar fi ca un fel de ruletă rusească gastronomică. Uneori capeți o eflorescență toxică, alteori nu. Așa nu merge.

Ce sperie cel mai mult totuși sunt fenomenele fizice, chimice și oceanografice care au loc. Cu cât suprafața oceanului se încălzește mai mult, apa e mai ușoară cînd e mai caldă, devine din ce în ce mai greu să resuscităm oceanul. Spunem că devine mai puternic stratificat. Consecința acestui lucru este că toți acei nutrimenți care alimentează marile pescării de anșoa, sardinele din California, sau în Peru, sau altundeva, acelea încetinesc, iar acele pescării se prăbușesc. Și, în același timp, apa de la suprafață, care este bogată în oxigen, nu reușește să ajungă până jos și oceanul se transformă într-un deșert.

Așa că întrebarea este: Cum vom reacționa cu toții la asta? Și putem face tot felul de lucruri ca să reparăm asta, dar de fapt ce trebuie să reparăm este pe noi înșine. Nu e vorba despre pești; nici despre poluare; și nici despre schimbările climatice. E vorba despre noi, și despre lăcomia și nevoia noastră de a crește și despre incapacitatea de a ne imagina o lume care este diferită de lumea egoistă în care trăim astăzi. Așa că întrebarea este: Vom reacționa la asta sau nu? Aș putea spune că viitorul vieții și demnitatea ființei umane depinde de realizarea acestui lucru de către noi.

Mulțumesc.