Jeremy Gilley: O zi de pace

Eram, în principiu, interesat de ceea ce se întâmpla în lume. Nu puteam înţelege foametea, distrugerea, uciderea oamenilor nevinovaţi. A înţelege acele lucruri este foarte dificil. Când aveam 12 ani, am devenit actor. Eram ultimul din clasă. Nu aveam nici o calificare. Mi s-a spus că sunt dislexic. De fapt, aveam calificări. Am luat un 6 la olărie, singurul pe care chiar l-am luat - care mi-a folosit, desigur. Şi îngrijorarea este sursa tuturor acestor lucruri. Iar apoi, fiind actor, am făcut tot felul de lucruri. Şi am simţit că munca în care eram implicat nu-mi aducea prea multe satisfacţii, că trebuia să fie mai mult de atât.

Atunci am citit o carte de Frank Barnaby, acest minunat fizician nuclear, care a spus că mass-media are o responsabilitate, că toate categoriile sociale au o responsabilitate în a încerca să facă lucrurile să progreseze şi în a le duce mai departe. Şi asta m-a fascinat, pentru că mă jucasem cu o cameră de filmat aproape toată viaţa mea. Iar apoi m-am gândit, ei bine, poate pot să fac ceva. Poate voi deveni regizor. Poate voi folosi cinematografia în mod constructiv pentru ca într-un fel să contribui. Poate mă pot implica într-o mică schimbare. Aşa că am început să mă gândesc la pace, şi am fost, desigur, aşa cum v-am mai spus, foarte mişcat de aceste imagini, încercând să le dau un sens. Aş putea oare merge să vorbesc cu oameni mai în vârstă şi mai înţelepţi care m-ar face să înţeleg ceea ce se întâmplă? Pentru că este fără îndoială incredibil de înspăimântător.

Dar, mi-am dat seama că, având de-a face cu structura, ca actor că doar zumzetele nu sunt suficiente, că e nevoie de un munte de urcat, că e nevoie de o călătorie pe care trebuie să o fac. Şi, dacă aş face acea călătorie, ar fi complet irelevant că ar eşua sau ar fi un succes. Ideea era că aş fi avut ceva cu care să asociez întrebările - este omenirea în esenţă rea? Este distrugerea lumii inevitabilă? Ar trebui să am copii? Este acesta un lucru responsabil? Etc., etc.

Deci, mă gândeam la pace, şi apoi m-am gândit, ei bine, unde este punctul de plecare pentru pace? Şi acela a fost momentul în care mi-a venit ideea. Nu era niciun punct de plecare pentru pace. Nu era nicio zi a unităţii globale. Nu era nicio zi a cooperării interculturale. Nu era nicio zi în care omenirea se reunea, separată în toate acele lucruri doar împărtăşindu-le - pentru că suntem implicaţi cu toţii şi dacă ne unim şi colaborăm intercultural, atunci aceasta poate fi cheia supravieţuirii omenirii. Aceasta poate va schimba nivelul de conştientizare a problemelor fundamentale cu care omenirea se confruntă - dacă am face-o doar pentru o zi.

Însă, e clar că nu aveam niciun ban. Locuiam la mama mea. Şi am început să scriem scrisori tuturor. Foarte repede îţi dai seama ce trebuie să faci pentru a aprofunda ideea. Cum creezi o zi votată de fiecare şef de stat din lume pentru a deveni prima Zi a Încetării Focului şi Nonviolenţei, la 21 septembrie? Şi am vrut să fie la 21 septembrie pentru că a fost numărul preferat al bunicului meu. El a fost prizonier de război. A văzut bomba explodând la Nagasaki. L-a otrăvit. A murit când aveam 11 ani. Deci, el a fost eroul meu. Şi motivul pentru care 21 a fost numărul: 700 de oameni au plecat, 23 s-au întors, doi au murit în barcă şi 21 au ajuns la mal. Şi de aceea am vrut ca data să fie 21 septembrie.

Deci, ne-am început călătoria, şi am lansat ideea în 1999. Am scris şefilor de stat, ambasadorilor lor, laureaţilor premiului Nobel pentru pace, ONG-urilor, credincioşilor, diverselor organizaţii - de fapt am scris tuturor. Şi foarte repede, am primit nişte răspunsuri. Şi am început să ne construim cazul. Îmi amintesc prima scrisoare. Una dintre primele scrisori a fost de la Dalai Lama. Desigur, nu am avut bani; cântam la ghitări şi obţineam banii pentru timbre să putem trimite toate aceste scrisori. Am primit o scrisoare de la Dalai Lama care spunea: "E un lucru extraordinar. Veniţi să mă vedeţi. Aş vrea să vorbim despre prima zi a păcii". Nu aveam bani pentru zbor. Şi l-am sunat pe Sir Bob Ayling, care era atunci directorul general al BA, şi i-am spus: "Prietene, am primit o invitaţie. Ai putea să ne dai bilete de avion? Pentru că mergem să-l vedem". Desigur, am fost şi l-am văzut şi a fost extraordinar. Şi, apoi, l-am cunoscut pe Dr. Oscar Arias.

De fapt, lăsaţi-mă să mă întorc la acea imagine, pentru că atunci când am lansat-o în 1999 - ideea de a creea prima zi a încetării focului şi nonviolenţei - am invitat mii de oameni. Nu chiar mii - sute de oameni, mulţi oameni - întreaga presă, pentru că încercam să creăm prima Zi Mondială a Păcii, o zi a păcii. Şi i-am invitat pe toţi, şi niciun reprezentant al presei nu a venit. Au fost 114 oameni acolo - în mare parte prietenii şi familia mea. Şi cam aceasta a fost lansarea ideii. Dar nu a contat, pentru că înregistram, şi asta era situaţia. Pentru mine era vorba doar de evoluţia lucrurilor Nu era vorba de rezultatul final. Iar acesta este lucrul minunat legat de camera de filmat. Se spunea cândva că stiloul este mai puternic decât sabia. Camera de filmat este sigur, cred eu. Şi, doar trăind clipa, era un lucru frumos şi care chiar te întărea.

Deci, ne-am început călătoria. Iar aici vedeţi oameni ca Mary Robinson, pe care am vizitat-o la Geneva. Mă tund, părul meu e când scurt, când lung, pentru că, de fiecare dată când mă întâlneam cu Kofi Annan eram atât de îngrijorat că ar fi putut crede că sunt un hippie, că mă tundeam. Şi asta se întâmpla. (Râsete) Da, nu mai sunt îngrijorat acum. Deci, Mary Robinson, mi-a spus: "Este momentul potrivit pentru această idee. Această zi trebuie creată". Kofi Annan a spus: "Acest lucru va fi benefic trupelor mele de pe teren". OUA, condusă atunci de Salim Ahmed Salim, a spus: "Trebuie să implic statele africane". Dr. Oscar Arias, laureat al premiului Nobel, actual preşedinte al Costa Ricăi, a spus: "Voi face tot ce pot". L-am vizitat pe Amr Moussa la Liga Statelor Arabe. L-am întâlnit pe Mandela la conferinţele pentru pace de la Arusha. Şi tot aşa, şi tot aşa, şi tot aşa - în timp ce-mi construiam cazul pentru a dovedi că această idee ar avea sens.

Şi apoi, îi ascultam pe oameni. Înregistram peste tot. 76 de ţări în ultimii 12 ani, am vizitat. Şi mereu am vorbit cu femeile şi cu copii, oriunde am fost. Am înregistrat 44,000 de tineri. Am înregistrat 900 de ore cu gândurile lor. Îmi este foarte clară părerea tinerilor când le vorbeşti despre ideea de a avea un punct de plecare pentru acţiunile lor pentru o lume mai paşnică prin poeziile lor, prin arta lor, prin literatura lor, prin muzica lor, prin sportul lor, prin orice altceva. Şi i-am ascultat pe toţi.

Şi a fost incredibil să lucrăm cu O.N.U. şi cu alte ONG-uri şi să construim acest caz. Am simţit că prezentam un caz în numele comunităţii globale încercând să creez această zi. Şi, pe măsură ce cazul devenea mai puternic şi mai detaliat, şansa de a creea această zi devenea mai mare. Şi, au fost toate acestea, din momentul în care am început să mă gândesc că, indiferent ce s-ar întâmpla, nu conta. Nu conta, dacă nu era creată o zi a păcii. Ideea e că, dacă încercam şi nu dădea niciun rezultat, atunci puteam să fac o declaraţie cu privire la cât de reticentă e comunitatea globală la ideea de unitate - până la întâmplarea din Somalia, când am ridicat-o pe acea fetiţă. Iar acest copil căruia i-au fost amputaţi 4 cm din picior fără antiseptic, şi acel băieţel care era un copil soldat, care mi-a spus că a omorât oameni - avea cam 12 ani - aceste lucruri m-au făcut să realizez că nu era un film pe care puteam pur şi simplu să îl opresc. Şi chiar atunci, în acel moment, ceva s-a întâmplat cu mine, care m-a făcut să spun, "Voi înregistra. Dacă acesta este singurul film pe care-l voi face vreodată, voi continua să înregistrez până va deveni realitate". Pentru că trebuie să ne oprim, trebuie să facem ceva care să ne unească - independent de politică sau religie care, la fel ca pe orice tânăr, mă zăpăcesc. Nu ştiu cum să mă implic în acest proces.

Iar apoi, pe şapte septembrie, am fost invitat la New York. guvernul Costa Ricăi şi guvernul britanic au înaintat adunării generale a Naţiunlor Unite, cu 54 co-sponsori, ideea primei Zile a Încetării Focului şi Nonviolenţei, fixată calendaristic la 21 septembrie, şi a fost adoptată în unanimitate de fiecare şef de stat din lume. (Aplauze) Da, dar au fost sute de persoane care au făcut ca acest lucru să devină realitate. Şi le mulţumesc tuturor. A fost un moment incredibil. Mă aflam în fruntea adunării generale uitându-mă înăuntrul ei şi văzând ideea devenind realitate. Şi, după cum am spus, când am început, eram la teatrul Globe, şi nu era niciun ziarist. Iar acum mă gândeam, "Ei bine, ziariştii vor auzi cu siguranţă despre asta." Şi, dintr-o dată, am început să instituţionalizăm ideea.

Kofi Annan m-a invitat în dimineaţa zilei de 11 septembrie să ţin o conferinţă de presă. Era 8:00 dimineaţa şi eram acolo. Îl aşteptam să vină, şi ştiam că e pe drum. Evident, el nu a venit. Declaraţia nu a fost făcută niciodată. Lumii nu i s-a spus niciodată că există o zi mondială a încetării focului şi nonviolenţei. Şi a fost, desigur, un moment tragic pentru miile de oameni care au murit, acolo şi ulterior în întreaga lume. Nu a fost făcută niciodată. Şi îmi amintesc că mă gândeam, "Acesta este motivul pentru care trebuie să lucrăm mai mult. Şi trebuie să facem ca această zi să funcţioneze. A fost creată; nimeni nu ştie. Dar trebuie să continuăm această călătorie şi trebuie să le spunem oamenilor, şi trebuie să demonstrăm că se poate realiza."

Am părăsit New York-ul dezamăgit, dar, de fapt, mai puternic. Şi m-am simţit inspirat de posibilitatea ca, dacă se realiza, atunci, poate nu am mai privi astfel lucrurile. Îmi amitesc că am prezentat filmul cinicilor. Prezentam filmul, îmi amintesc că am fost în Israel şi filmul a fost măcelărit de nişte tipi care îl văzuseră - pentru că e doar o zi de pace, nu schimbă nimic. Nu va avea niciun rezultat; nu vei opri războiul din Afghanistan; talibanii nu vor asculta, etc., etc. E doar simbolism. Şi asta era chiar mai rău decât ceea ce abia se întâmplase, în atât de multe feluri, pentru că nu putea să nu reuşească. Vorbisem în Somalia, Burundi, Gaza, West Bank, India, Sri Lanka, Congo, peste tot, şi cu toţii îmi spuseseră, "Dacă poţi creea o uşiţă, am putea să trimitem ajutoare, să vaccinăm copii. Copiii ar putea să-şi conducă proiectele. S-ar putea uni. S-ar putea solidariza. Dacă oamenii s-ar opri, s-ar salva vieţi." Asta auzisem. Şi am auzit aceste lucruri de la oameni care înţelegeau cu adevărat ce presupune conflictul.

Aşa că m-am întors la Naţiunile Unite. M-am decis să continui să filmez şi să mai fac un film. Şi m-am întors la O.N.U. timp de alţi câţiva ani. Am început să explorăm mecanismele sistemelor O.N.U., guvernelor şi ONG-urilor, încercând cu disperare să găsim pe cineva, care să iasă în faţă şi să convingă, să vedem dacă putem să o realizăm. După, evident, foarte multe întâlniri, am avut plăcerea să colaborez cu Ahmad Fawzi, unul dintre eroii şi mentorii mei, care a reuşt să implice UNICEF-ul. Iar cei de la UNICEF, Dumnezeu să-i binecuvânteze, au spus, "Ok, vom încerca." Şi, apoi, UNAMA s-a implicat în Afghanistan. A fost un moment istoric. Putea să reuşească ideea în Afghanistan cu implicarea UNAMA şi a OMS şi a societăţii civile, etc. etc.? Şi am filmat şi înregistrat totul, şi mă gândeam, "A venit clipa. A apărut posibilitatea reuşitei. Dar, chiar dacă nu se va realiza, măcar uşa e deschisă şi există speranţă."

Şi m-am întors la Londra, şi l-am vizitat pe acest tip, Jude Law. L-am vizitat pentru că el era actor, eu eram actor. Aveam o legătură cu el, pentru că doream să ajungem la presă, aveam nevoie de această atracţie, aveam nevoie ca media să se implice. Deoarece, dacă începeam să mediatizăm ideea, poate ne-ar fi ascultat mai mulţi oameni şi ar fi mai mulţi - când am ajunge în anumite zone, poate ar fi mai mulţi oameni interesaţi. Şi, poate, ajutorul financiar ar fi mai mare, ceea ce era disperant de dificil. Nu voi vorbi despre asta. Deci, Jude a spus, "Ok, voi face nişte declaraţii pentru tine."

În timp ce filmam aceste declaraţii mi-a spus, "Unde vei merge apoi?" I-am spus: "Voi merge în Afghanistan." El a spus: "Chiar?" Şi am văzut în ochii lui un oarecare interes. Aşa că i-am spus: "Vrei să vii cu mine? Ar fi interesant să vii. Ar ajuta şi ar atrage atenţia. Şi acea atenţie ar ajuta la popularizarea situaţiei, şi a aspectelor acesteia." Cred că există mai mulţi piloni ai succesului. În primul rând trebuie să ai o idee grozavă. Al doilea este acela că trebuie să ai o rază de acţiune, trebuie să ai bani, şi trebuie să fi capabil să sensibilizezi. Şi, de fapt eu nu am putut să sensibilizez singur, indiferent de realizările mele. Deci aceste persoane erau cruciale. Iar el a spus da, şi ne-am trezit în Afghanistan.

A fost incredibil faptul că, atunci când am aterizat acolo, am vorbit cu diverse persoane, şi toţi mi-au spus: "'Trebuie să-i implicaţi pe toţi. Nu puteţi să aşteptaţi să se întâmple. Trebuie să munciţi pentru asta." Şi aşa am făcut, şi am călătorit, şi am vorbit cu cei mai în vârstă, am vorbit cu doctori, cu asistente, am ţinut conferinţe de presă, am ieşit cu soldaţii, am stat de vorbă cu ISAF, am stat de vorbă cu NATO, am stat de vorbă cu guvernul britanic, vrea să spun că, în principiu, am vorbit cu toată lumea - înăuntrul şi în afara şcolilor, cu miniştrii ai educaţiei, ţinând aceste conferinţe de presă, căci, desigur, acum aveam foarte multă presă, toată lumea era acolo. Exista un interes pentru ceea ce se întâmpla. Această femeie extraordinară, Fatima Magalani, a avut un rol crucial în desfăşurarea evenimentelor în calitatea sa de purtător de cuvânt al rezistenţei împotriva ruşilor. Şi reţeaua sa afghană era absolut peste tot. Iar ea a avut un rol crucial în transmiterea mesajului.

Şi, apoi, ne-am dus acasă. Într-un fel reuşisem. Acum trebuia să aşteptăm să vedem ce se întâmplă. Şi am ajuns acasă, şi mi-am amintit de o scrisoare a unei reuniuni a talibanilor. Iar acea scrisoare, practic, spunea: "Vom privi cu atenţie această zi. Vom privi cu atenţie această zi. O vedem ca pe o sursă de oportunităţi. Şi nu vom acţiona. Nu vom acţiona." Şi asta însemna că voluntarii nu ar fi răpiţi sau ucişi. Iar, apoi, dintr-o dată, a fost clar pentru mine că există o şansă. În zilele ce au urmat, 1,6 milioane de copii au fost vaccinaţi împotriva poliomielitei ca urmare a faptului că toată lumea s-a oprit. (Aplauze) La fel ca momentul adunării generale, cu siguranţă, a fost cel mai frumos şi minunat moment.

Astfel am finalizat filmul şi l-am pus cap la cap pentru că trebuia să ne întoarcem. L-am tradus în dari şi pashto. L-am tradus în dialectele locale. Ne-am întors în Afghanistan, pentru că se apropia noul an şi doream să-i sprijinim. Dar, mai ales, am vrut să ne întoarcem, pentru că oamenii din Afghanistan sunt eroii. Ei sunt oamenii care au crezut în pace şi în posibilitatea ei, etc., etc. - şi au realizat-o. Şi am vrut să ne întoarcem şi să le arătăm filmul şi să spunem, "Uitaţi-vă, voi aţi realizat asta. Vă mulţumim foarte mult." Şi le-am înmânat filmul. Evident, a fost prezentat, şi a fost nemaipomenit.

Iar în acel an, acel an, 2008, această declaraţie ISAF din Kabul, Afghanistan, 17 septembrie: "Generalul Stanley McChrystal, comandantul forţelor internaţionale de securitate şi asistenţă din Afghanistan, a anunţat astăzi că ISAF nu va iniţia operaţiuni militare ofensive la 21 septembrie." Spuneau că se vor opri. Apoi, a mai fost o declaraţie emisă de Departamentul Securităţii şi Siguranţei spunând că, în Afghanistan, datorită acestei iniţiative, violenţa a scăzut cu 70 de procente. Violenţa s-a redus cu cel puţin 70 de procente cel puţin în această zi. Şi acest lucru m-a uimit complet, aproape mai mult decât orice.

Şi îmi amintesc că fusesem blocat în New York, de data asta din cauza unui vulcan, care, evident, era mult mai puţin periculos. Eram acolo gândindu-mă la ceea ce se întâmpla. Şi mă tot gândeam la acele 70 de procente. Violenţa redusă cu 70 de procente - în situaţia în care toată lumea spusese că e imposibil şi că nu o putem realiza. Iar asta m-a făcut să mă gândesc că, dacă putem ajunge la 70 de procente în Afghanistan, atunci, cu siguranţă putem ajunge la o reducere de 70 de procente peste tot. Trebuie să ajungem la un armistiţiu global. Trebuie să folosim această zi a încetării focului şi nonviolenţei şi să ajungem la un armistiţiu global, să ajungem să înregistrăm cele mai multe încetări ale ostilităţilor, atât pe plan intern cât şi internaţional, din toate timpurile.

Aceasta este exact ceea ce trebuie să facem. Iar, la 21 septembrie a acestui an, vom lansa campania la O2 Arena pentru a realiza acest lucru, pentru a încerca să creăm cele mai multe înregistrări de încetări ale ostilităţilor. Şi vom utiliza tot felul de lucruri - vom avea un bal şi media socială şi vizite pe Facebook şi vizite pe website, semnarea petiţiei. Este scrisă în cele şase limbi oficiale ale ONU. Şi ne vom conecta global cu guvernele, interguvernamental, nonguvernamental, educaţie, sindicate, sport. Acolo puteţi vedea căsuţa educaţiei. Avem acum resurse în 174 de ţări şi încercăm să-i convingem pe tineri să fie forţa conducătoare din spatele viziunii unui armistiţiu global. Evident, numărul vieţilor salvate a crescut, conceptele ajută.

Conectarea la Olimpiadă - am fost şi l-am văzut pe Seb Coe. Am spus, "Londra 2012 este despre armistiţiu. În final, despre asta este vorba." De ce nu ne unim toţi? De ce nu transformăm armistiţiul în realitate? De ce nu sprijiniţi crearea celui mai mare armistiţiu global? Vom face un nou film despre asta. Vom folosi sportul şi fotbalul. În Ziua Păcii se joacă mii de meciuri de fotbal, de la mahalalele Braziliei până oriunde altundeva. Deci, utilizăm toate aceste mijloace pentru a inspira acţiunea individuală. La urma urmei trebuie să încercăm asta. Trebuie să lucrăm împreună.

Şi, când stau aici înaintea voastră, şi a oamenilor care vor viziona această conferinţă sunt emoţionat, spunând în numele tuturor persoanelor pe care le-am întâlnit că există posibilitatea ca lumea noastră să se unească, că putem să devenim o singură entitate, că putem să ridicăm nivelul conştientizării problemelor fundamentale, aduse în prim plan de indivizi. Am fost cu Brahimi, ambasadorul Brahimi. Cred că este unul dintre cei mai remarcabili oameni care au legătură cu politica internaţională - în Afghanistan, în Irak. Este un om uimitor. Şi am vorbit cu el acum câteva săptămâni. Şi i-am spus: "Domnule Brahimi, e o nebunie să îţi doreşti un armistiţiu global? Este posibil? Este posibil să realizăm asta?" El a spus: "Evident că este posibil." L-am întrebat: "Cum aţi proceda? Aţi merge să faceţi lobby la guvern şi aţi folosi acest sistem?" El mi-a răspuns: "Nu, aş vorbi cu oamenii." E vorba numai de oameni. E vorba de mine şi de voi. E vorba de parteneriate. E vorba de circumscripţii, e vorba de afacerile voastre. Pentru că, lucrând împreună, chiar cred că putem începe să schimbăm lucrurile.

Iar în public este un om minunat, nu ştiu unde este, care mi-a spus acum câteva zile - pentru că am repetat puţin - şi mi-a spus, "M-am gândit la această zi şi mi-am imaginat-o ca pe un pătrat cu 365 de pătrate, iar unul dintre ele era alb." Şi asta m-a făcut să mă gândesc la un pahar cu apă curată. Dacă vărsaţi o picătură, o picătură de ceva în acea apă, se va schimba pentru totdeauna.

Lucrând împreună, putem creea pacea într-o zi. Mulţumesc TED. Vă mulţumesc.

(Aplauze)

Vă mulţumesc.

(Aplauze)

Vă mulţumesc mult.

(Aplauze)

Vă mulţumesc foarte mult. Vă mulţumesc.