Jennifer 8. Lee pe urmele Generalului Tso

În această țară există mai multe restaurante chinezești decât localuri McDonald's, Burger King, Kentucky Fried Chicken și Wendy's la un loc - mai exact, 40.000. De fapt, restaurantele chinezești au jucat un rol important în istoria Americii. Criza rachetelor cubaneze a fost soluționată într-un restaurant chinezesc pe nume Yenching Palace din Washington, D.C., care, din păcate, s-a închis și e pe cale să fie transformat într-o farmacie Walgreens. Iar în casa în care John Wilkes Booth a plănuit asasinarea lui Abraham Lincoln s-a deschis tot un restaurant chinezesc numit Wok 'n Roll, pe Strada H din Washington. (Râsete) Și nu e complet întâmplător - tigaia wok și ruloul - mâncare chinezească și mâncare japoneză, așa că merge. Iar americanii iubesc atât de tare mâncarea chinezească, încât au dus-o cu ei și în spațiu. NASA, de exemplu, oferă porc dulce-acrișor stabilizat termic în meniul astronauților din naveta spațială.

Permiteți-mi să vă pun o întrebare: Dacă punctul de referință pentru cât de americani suntem, este plăcinta cu mere, gândiți-vă cât de des mâncați plăcintă cu mere în comparație cu frecvența cu care mâncați mâncare chinezească. Nu? (Râsete) Și, dacă stați să vă gândiți, multe dintre mâncărurile pe care le considerați sau le considerăm sau americanii le consideră chinezești sunt doar vag cunoscute chinezilor. De exemplu: vită cu broccoli, rulouri cu ou, puiul Generalului Tso, prăjiturele cu răvașe, chop suey, cutiile luate la pachet. De exemplu, am dus mai multe prăjiturele cu răvașe în China și le-am dat câtorva chinezi, ca să văd cum vor reacționa. Ce-i asta? Să gust? Gustă! Cum se cheamă? Prăjiturică cu răvașe. Are o bucățică de hârtie înăuntru! (Râsete) Ce-i asta? Ai câștigat un premiu! Ce-i asta? E o comoară! Gustos!

Așadar, de unde se trag, de fapt? Pe scurt, de fapt, sunt din Japonia. Și în Kyoto mai sunt încă mici brutării de familie care fac prăjiturele cu răvașe, la fel ca acum mai bine de o sută de ani, cu 30 de ani înainte ca prăjiturelele cu răvașe să apară și în Statele Unite. Dacă le pui una lângă alta, o prăjiturică este galbenă, iar cealaltă, maronie. Cele japoneze conțin miso și pastă de susan, așa că nu sunt atât de dulci ca ale noastre. Cum au ajuns însă în Statele Unite? Ei bine, pe scurt, imigranții japonezi au venit aici și câteva brutării le-au introdus în ofertă - printre ei numărându-se cel puțin una din Los Angeles și una de aici, din San Francisco, pe nume Benkyo-do, la intersecția străzilor Sutter și Buchanan. Pe atunci, făceau prăjiturelele cu răvașe folosind cam aceleași unelte pe care le-am văzut în Kyoto.

Așadar, întrebarea interesantă este cum se trasnformă prăjiturelele cu răvașe din ceva japonez în ceva chinezesc? Ei bine, pe scurt, răspunsul e că am băgat toți japonezii la închisoare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, inclusiv pe cei care făceau prăjiturele cu răvașe, așa că atunci le-au luat locul chinezii: au sesizat ocazia de pe piață și au profitat de ea. (Râsete) Prăjiturelele cu răvașe: inventate de japonezi, popularizate de chinezi, dar, în cele din urmă, mâncate de către americani. Sunt, de fapt, mai mult americane.

Încă unul dintre felurile mele preferate de mâncare: puiul Generalului Tso - care, apropo, în Academia Navală a SUA se numește puiul Amiralului Tso. Îmi place la nebunie felul acesta de mâncare. Numele original din cartea mea era de fapt Lungul Marș al Generalului Tso și a mărșăluit într-adevăr foarte departe, pentru că e dulce, e prăjit și e pui - toate lucrurile pe care le iubesc americanii. (Râsete) De fapt, a mărșăluit atât de departe, încât bucătarul care a inventat această mâncare n-o mai recunoaște; e chiar oripilat. În acest moment, locuiește în Taiwan. S-a retras, e surd și joacă mult Mahjong. Așdar, după ce i-am arătat, s-a ridicat și a zis ”Mominqimiao”, ceea ce înseamnă ”Astea-s numai prostii.” și s-a întors la jocul lui de Mahjong de după-amiază.

Un alt fel de mâncare. Unul dintre preferatele mele. Vită cu broccoli. Broccoli nu e o legumă chinezească; de fapt, la origini, e o legumă italienească. A fost adus în Statele Unite în anii 1800, dar a devenit cunoscut în anii 1920-1930. De fapt, chinezii aveau propria versiune de broccoli, care se cheamă broccoli chinezesc, dar acum au descoperit broccoli american și îl importă ca fiind un fel de delicatesă exotică.

Vă garantez că Generalul Tso n-a văzut niciun buchețel de broccoli în viața lui - și, într-adevăr, aceea a fost o poză a Generalului Tso. Am fost în orașul lui natal. Acesta este un panou pe care scrie: ”Bine ați venit în locul nașterii Generalului Tso.” Și am căutat pui. În cele din urmă, am găsit o vacă - și am găsit și pui. Vă vine sau nu să credeți, chiar traversau autostrada. Și - (Râsete) - am dat chiar și peste niște rude ale Generalului Tso care locuiesc încă în acel orășel. Acest tip e la vreo cinci generații distanță de general; acesta, la șapte. Le-am arătat toate pozele cu puiul Generalului Tso pe care vi le-am arătat și vouă și au zis că nu cunosc acest fel de mâncare. Apoi m-au întrebat: e mâncare chinezească? Pentru că lor nu le părea deloc așa. Dar n-au fost surprinși că am călătorit atât ca să-i vizitez, pentru că în ochii lor el este, la urma urmei, un faimos erou de război al dinastiei Qing. A jucat un rol important în revolta Taiping, un război provocat de un tip care se credea fiul lui Dumnezeu și fratele mai mic al lui Iisus Hristos. Iar asta a provocat războiul cu 20 de milioane de victime - cel mai sângeros război civil care a avut loc vreodată. Pe când mă aflam acolo, mi-am dat seama că Generalul Tso seamănă mult cu americanul Colonel Sanders, cunoscut pentru pui, nu pentru război. Dar în China acest bărbat este de fapt cunoscut pentru război, nu pentru pui.

Însă străbunicul tuturor felurilor de mâncare americano-chinezești despre care ar trebui să vorbim este chop suey, care a fost adus aici pe la începutul secolului XX. Potrivit ziarului New York Times, în 1904 în tot orașul au apărut multe restaurante chinezești, iar ”orașul a luat-o razna cu chop suey”. A durat cam 30 de ani până ce americanii și-au dat seama că, uau, chop suey nu e cunoscut în China. După cum subliniază acest articol, ”Locuitorul obișnuit al oricărui oraș din China n-a auzit de chop suey.” Pe vremea aceea, era un mod de a demonstra că ești sofisticat și cosmopolit: dacă erai bărbat și doreai să impresionezi o femeie, o scoteai în oraș să mâncați chop suey. Îmi place să spun că chop suey e cea mai mare farsă culinară pe care o cultură i-a jucat-o alteia, căci chop suey, dacă îl traduci în chineză, înseamnă tsap sui, adică ”rămășițe”. Așadar, oamenii străbat China și întreabă de chop suey, ca și cum un japonez ar veni aici și ar spune: ”Înțeleg că în țara voastră e un fel de mâncare foarte apreciat” ”care se cheamă resturi și este deosebit de -” (Râsete) ”- bun?” ”Și nu numai atât:” ”acest fel de mâncare este foarte popular” ”după sărbătoarea pe care voi o numiți Ziua Recunoștinței.” (Râsete)

Așadar, de ce - de ce și de unde - a apărut chop suey? Să revenim la mijlocul secolului al XIX-lea, când chinezii au venit pentru prima oară în America. Pe vremea aceea, americanii nu ardeau de nerăbdare să mănânce mâncare chinezească. De fapt, îi considerau pe cei sosiți pe țărmurile lor ca fiind niște extratereștri. Oamenii aceștia nu mâncau câini - ci pisici - și nu mâncau pisici - ci șobolani. De fapt, New York Times, stimatul meu angajator, a publicat în 1883 un articol care punea următoarea întrebare: ”Chinezii mănâncă oare șobolani?” Nu e tocmai o întrebare corectă politic, dar dacă luați în considerare mentalul colectiv al vremii, nu e neobișnuit. Iată o reclamă reală la otravă pentru șobolani de la sfârșitul anilor 1800; puteți vedea, sub cuvintele ”Te scapă de” - scris foarte mic - ”Trebuie să dispară”, care nu se referă doar la șobolani, ci și la chinezii din rândurile lor, pentru că mâncarea era percepută în asemenea fel încât oamenii aceia, care mâncau diferit de noi, trebuie să fie diferiți de noi.

Și o altă manifestare a acestui gen de antipatie față de chinezi este reprezentată de asemenea documente. Acesta este în Biblioteca Congresului; e un pamflet publicat de Samuel Gompers, eroul mișcării muncitorești americane, și se numește ”Motive pentru excluderea chinezilor: carne versus orez: masculinitatea americană față în față cu muncitorii necalificați din Asia: Care va supraviețui? De fapt, susținea că bărbații chinezi, care mâncau orez, aveau să coboare inevitabil standardul de viață al bărbaților americani, care mâncau carne. Și, de fapt, pe atunci, acesta a fost unul dintre motivele pentru care trebuia să-i excludem din această țară. Așadar, având în vedere asemenea sentimente, Actul de Excludere a Chinezilor a fost oarecum promulgat între 1882 și 1902, singura dată în istoria SUA când un grup a fost exclus anume din cauza originii și etniei. Într-un fel, deoarece chinezii au fost atacați, chop suey a luat naștere ca un mecanism de apărare.

Cine a avut ideea de chop suey? Există multe mistere diferite, multe legende diferite, dar, dintre cele pe care le-am găsit eu, cea mai interesantă mi s-a părut a fi acest articol din 1904. Un chinez pe nume Lem Sen a apărut în Chinatown, New York, și a spus: ”Vreau să nu mai facă nimeni chop suey, pentru că eu sunt adevăratul creator și singurul proprietar al felului de mâncare cunoscut sub numele de chop suey. Iar povestea lui este următoarea: era un tip și un faimos diplomat chinez care a venit și care i-a spus să inventeze un fel de mâncare care să pară foarte popular și care, citez, să ”poată trece” drept chinezesc. Și, după cum susținea el - în ziua de azi, n-am publica niciodată așa ceva - dar, pe scurt, americanul s-a îmbogățit. Lem Sen, care e tipul acesta: ”Și eu aș fi făcut atâția bani, dar mi-am petrecut tot acest timp căutându-l pe americanul care mi-a furat rețeta. Acum l-am găsit și îmi vreau rețeta înapoi și vreau ca nimeni să nu mai facă chop suey sau să mă plătească pentru dreptul de a-l găti. A fost un exercițiu timpuriu pentru drepturile de proprietate intelectuală.

Ideea este că acest gen de mâncare americano-chinezească nu există numai în SUA. De fapt, dacă stați să vă gândiți, mâncarea chinezească este cea mai larg răspândită de pe planetă, mâncată pe toate cele șapte continente, inclusiv Antarctica, căci seara de luni e seara mâncării chinezești în Stația McMurdo, principala stație științifică din Antarctica. Așadar, există diferite variante ale mâncării chinezești. De exemplu, există mâncarea francezo-chinezească, care cuprinde picioare de broască cu piper și sare. Mai e și mâncarea italiano-chinezească, în cadrul căreia nu există prăjiturele cu răvașe, dar e în schimb înghețată prăjită. Vecina mea de dedesubt, Alessandra, a fost complet șocată când i-am spus: ”Înghețata prăjită nu e chinezească.” ”Nuuu?” s-a mirat ea. ”Dar e trecută în meniu în toate restaurantele chinezești din Italia.” (Râsete) Și până și britanicii au propia versiune. E un fel de mâncare numit fărâme de vită crocantă, care conține multe fărâme, e foarte crocantă, dar nu prea are vită. Mai e și mâncarea chinezească din Indiile de Vest, mâncarea jamaicano-chinezească, mâncarea chinezească din Orientul Mijlociu, mâncarea mauritano-chinezească. Am descoperit un fel de mâncare numit Bolul Fermecat. Există mâncare indiano-chinezească, mâncare coreano-chinezească, mâncare japonezo-chinezească, unde bao, micile chifle, sunt făcute în varianta tip pizza, iar felurile de mâncare cu tăiței chinezești alese absolut la întâmplare sunt tranformate în varianta cu Ramen - supă cu tăiței. În versiunea chinezească, supa nu este inclusă. Mai există și mâncare peruano-chinezească, iar aceasta nu ar trebui confundată cu mâncarea mexicano-chinezească, unde ingredientele sunt preluate și gătite în formă de fajita. Iar apoi mai au și mâncăruri precum risotto chop suey. Preferatul meu din toate restaurantele pe care le-am întâlnit în întreaga lume este unul din Brazilia, pe nume ”Kung Food.” (Râsete)

Așadar, să facem un pas înapoi și să încercăm să înțelegem ce anume merită să fie apreciat în America. Într-un anume fel, McDonald's a atras mult atenția și a câștigat respectul prin faptul că a standardizat meniul, decorul și experiența în sine a luatului mesei în America postbelică. Dar știți ceva? De fapt au făcut asta din sediul central din Illinois, nu? Restaurantele chinezești au făcut în mare același lucru în privința meniului și a decorului - chiar și a numelui restaurantului - dar fără să aibă la dispoziție un sediu central. Mi-am dat seama de acest lucru în cazul extragerii loto din 30 martie 2005, când se așteptau, bazându-se pe numărul de bilete vândute, să fie trei sau patru câștigători la categoria a doua - cei care ghicesc cinci sau șase numere. În loc de asta, au fost 110 și au fost complet șocați.

Au analizat rezultatele din toată țara și au descoperit că nu era neapărat vorba despre fraudă, pentru că asta s-a întâmplat în mai multe state și în mai multe sisteme informatice. Așa că, orice ar fi fost, i-a făcut pe oameni să se comporte într-un mod sincronizat. OK, poate a avut de-a face cu șabloanele de pe bucățile de hârtie - poate în formă de diamant sau o diagonală. Dar n-a fost vorba despre asta. N-a fost asta, așa că au analizat ce s-a întâmplat la televizor și s-au uitat la un episod din ”Lost”. Eu nu am televizor, ceea ce mă transformă într-o ciudată, dar una foarte productivă, și - (Râsete) - am înțeles că acest episod din ”Lost” era despre numărul norocos al unui tip, număr care nu era de fapt norocos, ci reprezenta perioada de când se aflau pe insulă, dar s-au uitat, iar numerele nu se potriveau, așa că s-au uitat la ”Tânăr și neliniștit”, și n-a fost nici aia. Abia când primul câștigător a apărut a doua zi și l-au întrebat ”De unde ai luat numărul?” acesta a răspuns: ”Ah, dintr-o prăjiturică cu răvașe.” Aceasta chiar este un răvaș al unuia dintre câștigători, căci oficialitățile loteriei din Tennessee au zis ”Ah, nu, nu se poate așa ceva.” Însă se putea și, dintre cei 110 câștigători, circa 104 folosiseră numărul de pe răvaș. (Râsete)

Mda. Așadar, am început să caut. Am străbătut toată țara căutând restaurantele de unde acești oameni cumpăraseră prăjiturelele cu răvașe. Există mai multe, inclusiv ”Lee's China” în Omaha - ai cărui patroni sunt, de fapt, coreeni, dar asta-i altă problemă - și câteva numite ”China Buffet”. Interesant a fost că poveștile lor erau asemănătoare, dar totuși diferite. Le luaseră la masa de prânz, le luaseră la pachet, era cu servire sau cu autoservire, acum trei săptămâni sau cu trei luni în urmă. Dar, la un moment dat, toți acești oameni au avut parte de o experiență foarte asemănătoare care au avut drept puncte comune o prăjiturică cu răvașe și un restaurant chinezesc și toate aceste restaurante chinezești aveau în meniu prăjiturele chinezești, care, după cum știm deja, nici măcar nu sunt chinezești. Face parte din fenomenul pe care l-am numit auto-organizare spontană, în cadrul căruia, la fel ca în coloniile de furnici, micile decizii luate la nivel micro au un impact decisiv la nivel macro.

Un contrast potrivit îl reprezintă Chicken McNuggets. Lui McDonald's i-au trebuit 10 ani ca să scoată un produs pe bază de carne de pui. Au făcut plăcintă cu pui, pui prăjit, apoi au introdus în sfârșit în meniu Chicken McNuggets. Și marea inovație a Chicken McNuggets nu a fost faptul că au fost făcute astfel, pentru că este un concept destul de facil; secretul din spatele Chicken McNuggets a fost însă că au reușit să dezoseze carnea astfel încât să fie eficient din punct de vedere al costurilor, motiv pentru care a și durat atât până să fie copiați de alții. A durat 10 ani, iar apoi, în câteva luni, a fost un asemenea succes, încât l-au introdus în întreaga rețea McDonald's din țară.

Spre deosebire de ei, există puiul Generalului Tso, care a apărut în New York la începutul anilor '70, pe vremea când eram studentă la universitate în New York, așa că... Acest logo! Eu, puiul Generalului Tso și acest logo suntem cu toții conectați la nivel cosmic. Dar acelui fel de mâncare i-au trebuit tot vreo zece ani ca să se răspândească pe tot cuprinsul Americii dintr-un restaurant oarecare din New York. Cineva a spus: ”O Doamne, e dulce, e prăjit, e pui - americanilor o să le placă la nebunie.”

Ceea ce încerc eu să transmit, acest loc fiind un fel de Bay Area, Silicon Valley - este că noi considerăm McDonald's ca pe un fel de Microsoft al meselor în oraș. Iar restaurantele chinezești pot fi un fel de Linux: un fel de open source unde ideile unei persoane pot fi copiate și răspândite în întregul sistem; că pot exista versiuni specializate ale mâncării chinezești, în funcție de regiune. De exemplu, în New Orleans există mâncare chinezească cajun, unde se servește aligator sichuan și raci dulci-acrișori. Iar în Philadelphia există rulouri cu brânză și carne la grătar tip Philadelphia, care pe dinafară arată ca un rolou cu ou, dar au brânză și carne în interior. Am fost foarte surprinsă să descopăr asta, nu doar în Philadelphia, ci și în Atlanta, pentru ca ceea ce s-a întâmplat de fapt a fost că o familie de chinezi s-a mutat din Atlanta în - pardon, din Philadelphia în Atlanta și a adus acest fel de mâncare cu ea.

Așadar, cunoștințele noastre istorice, datorită faptului că ne plac poveștile, sunt pline de personaje cum ar fi Howard Schultz de la Starbucks și Ray Kroc de la McDonald's și Asa Chandler de la Coca-Cola. Dar, știți, e ușor să treci cu vederea personajele mai puțin importante - ups - ca, de exemplu, Lem Sen, care a răspândit chop suey, Chef Peng, care a răspândit puiul generalului Tso și toți brutarii japonezi care au răspândit prăjiturelele cu răvașe. Scopul prezentării mele este să vă fac să vă gândiți de două ori la faptul că cei ale căror nume istoria nu le-a reținut pot avea adesea același impact, dacă nu unul și mai mare, asupra a ceea ce mâncăm în ziua de azi. Vă mulțumesc mult.