Jehane Noujaim - inspirația pentru o zi mondială a filmului

Nu mă pot abține, când vine vorba de dorința asta, să nu mă gândesc la copilărie, când toți prietenii te întreabă, dacă un duh te-ar întreba... ... dacă ți-ar împlini o dorință în această lume, ce dorință ai avea? Eu răspundeam mereu „Păi, mi-aș dori să știu... ...să am înțelepciunea de a ști exact ce să îmi doresc.” Ei bine, atunci ai încurcat-o, pentru că acum știi ce să îți dorești, dar deja ți-ai folosit dorința. Și acum, pentru că avem doar o singură dorință -- spre deosebire de anul trecut, când aveam trei dorințe – nu îmi voi dori ce îmi doream când eram copil.

Așa că să trecem la ceea ce chiar mi-aș dori, și anume pacea mondială. Știu la ce vă gândiți. Vă gândiți, săraca fată... se crede la un concurs de frumusețe. Și nu e. E la TED Prize. Dar eu… așadar… eu chiar cred că are sens și cred că primul pas spre pacea mondială este ca oamenii să se cunoască între ei. Am cunoscut o mulțime de oameni diferiți de-a lungul anilor și i-am filmat pe unii dintre ei... la un director de companie online din New York, care voia să cucerească lumea, la un ofițer de presă militar din Qatar ce prefera mai degrabă să nu cucerească lumea. Dacă ați văzut filmul ”Control Room” ce v-a fost trimis, ați înțelege puțin de ce. Vă mulțumesc. (Aplauze) Uau! Unii dintre voi chiar l-ați urmărit. Asta e grozav. Grozav.

Așadar, în mare, astăzi aș vrea să vă vorbesc despre o modalitate ca oamenii să călătorească, să cunoască alți oameni într-un alt fel decât -- pentru că nu poți călători în toată lumea în același timp. Acum foarte mult timp – păi, cam acum 40 de ani -- mama mea a primit în gazdă un student străin. Și vă voi arăta diapozitive cu studentul străin. Aceasta este Donna. Aceasta este Donna la Statuia Libertății. Acestea sunt mama și mătușa mea învățând-o pe Donna să meargă pe bicicletă. Aceasta este Donna mâncând înghețată. Iar aceasta este Donna învățând-o pe mătușa mea un dans filipinez. Acum, chiar cred că pe măsură ce lumea devine mai mică, devine din ce în ce mai important să ne învățăm reciproc dansurile, să ne întâlnim unul cu celălalt, să ajungem să ne cunoaștem, să fim capabili să gândim un mod de a depăși granițele, de a ne înțelege unul pe celălalt, de a înțelege speranțele și visurile oamenilor, ce îi face să râdă sau să plângă. Și știu că nu putem toți studia în străinătate și nu pot forța pe toată lumea să călătorească. Deja am discutat despre asta cu Chris și Amy, iar ei au zis că asta este o problemă. Nu poți priva pe cineva de liberul arbitru, iar eu susțin asta. Așa că nu forțăm lumea să călătorească. Dar aș vrea să vorbesc despre un alt fel de a călători, unul care nu necesită un vapor sau un avion, ci unul care are nevoie de o cameră video, un proiector și un ecran. Așa că despre asta vă voi vorbi eu astăzi.

Mi s-a cerut să vorbesc puțin despre originile mele, și, Cameron, nu știu cum ai reușit să scapi de asta, dar eu cred că pentru mine este importantă crearea legăturilor datorită originilor mele. Sunt fiica unei mame americane și a unui tată egiptean-libanez-sirian. Așa că sunt produsul viu a două culturi care s-au unit. Scuzați jocul de cuvinte. Și am mai fost numită -- fiind o american-egiptean-libanez-siriană cu nume persan – „criza păcii din Orientul Mijlociu”.

Așadar, poate că faptul că am început să fac fotografii a fost un soi de modalitate de a reuni cele două părți ale familiei mele, o modalitate de a păstra aceste lumi cu mine, de a spune vizual povești. Totul a început cam în felul acesta, dar cred că mi-am dat seama de puterea adevărată a imaginii atunci când am mers pentru prima oară în ”Orașul Gunoaielor” din Egipt. Mama m-a dus acolo când aveam cam 16 ani. Ea este o persoană care crede cu adevărat în serviciul comunitar și a hotărât că acest lucru era ceva ce eu trebuia să fac, așa că am mers acolo și am cunoscut câteva femei uimitoare. Existau oameni care -- exista un centru acolo unde îi învățau pe oameni cum să citească și să scrie și să se vaccineze împotriva multiplelor boli pe care le poți lua atunci când sortezi gunoaie. Și am început să predau acolo. Am predat engleză și am cunoscut niște femei incredibile acolo. Am cunoscut oameni care trăiesc câte șapte într-o cameră, care abia își permit o cină, dar totuși trăiesc cu o forță a spiritului și un simț al umorului uimitoare. Și care aveau unele calități incredibile.

Am fost atrasă în această comunitate și am început să fac fotografii acolo. Am fotografiat nunți și membrii în vârstă ai familiei, lucruri pe voiau să le aibă ca amintire. Cam după doi ani după ce am început să fac aceste fotografii, Conferința de la Cairo -- Conferința Națiunilor Unite despre Populație și Dezvoltare mi-a cerut să le expun în cadrul evenimentului. Eu aveam 18 ani și eram foarte emoționată. Era prima mea expoziție de fotografii și erau toate afișate, apoi după vreo două zile, toate au fost luate jos, mai puțin trei. Oamenii erau foarte supărați, foarte furioși că eu arătam părțile mizere din Cairo și… de ce nu am tăiat măgarul mort din cadru? Stând acolo, am devenit foarte deprimată. Mă uitam la peretele mare și gol pe care erau, vezi bine, trei fotografii singuratice care erau, știți, fotografii foarte drăguțe, iar eu mă gândeam că am eșuat. Însă urmăream emoțiile intense și sentimentele intense ce au fost stârnite în oameni care doar au văzut aceste fotografii. Adică, iată-mă pe mine, o puștoaică de 18 ani pe care nu o asculta nimeni, apoi, dintr-o dată, am pus aceste fotografii pe perete și au apărut discuții și au trebuit să fie date jos. Așa am văzut puterea imaginii. Și a fost incredibil. Și cred că cea mai importantă reacție pe care am văzut-o acolo a fost, de fapt, oamenii care nu ar fi mers niciodată ei înșiși în Orașul Gunoaielor, care nu ar fi văzut niciodată că spiritul uman poate înflori în asemenea condiții dificile. Și cred că în acel moment am hotărât că vreau să folosesc fotografia și filmul să acopăr într-un fel golurile, să unesc culturile, să unesc oamenii, să depășesc granițele. Așadar, cam de la asta am pornit cu adevărat.

Am fost o perioadă la MTV, am realizat un film numit Startup.com, iar apoi, cam prin 2000 și ceva… am realizat câteva musical-uri… dar în 2003, când războiul din Irak era pe cale să înceapă, am simțit… a fost un sentiment foarte suprarealist pentru mine, pentru că înainte ca războiul să înceapă, s-a purtat un soi de război mediatic. Iar eu mă uitam la televizor în New York și părea că o singură perspectivă era prezentată, și arăta… reportajele prezentau Departamentul de Stat al SUA și trupele însoțite de jurnaliști și ce oameni erau implicați… mesajul care era transmis era că urma un război „curat”, cu bombardamente de precizie, și că urma ca irakienii să îi întâmpine pe americani ca pe eliberatorii lor și le vor arunca flori la picioare pe străzile Bagdadului. Iar eu știam că o cu totul altă poveste avea loc în Orientul Mijlociu, acolo unde erau părinții mei. Știam că aici se spunea o cu totul altă poveste și mă gândeam, cum se presupune că oamenii comunică unii cu ceilalți, dacă primesc mesaje în întregime diferite și nici unul nu știe ce i se spune celuilalt? Cum ar trebui oamenii să aibă un soi de înțelegere comună sau să știe cum să se deplaseze împreună spre viitor? Așa că am știut că trebuia să merg acolo. Tot ce voiam era să fiu în centrul acțiunii. Nu aveam nici un plan. Nu aveam finanțare. Nu aveam nici măcar o cameră video pe vremea aceea. Am pus pe cineva să o aducă acolo, pentru că vroiam să obțin acces la Al Jazeera, canalul preferat al lui George Bush și un loc despre care eram foarte curioasă, pentru că este displăcut de multe guverne din lumea arabă și este, de asemenea, numit „microfonul” lui Osama Bin Laden de unii membri ai guvernului american.

Așa că mă gândeam, știți, că postul acesta urât de atât de mulți oameni, trebuie să facă ceva bine. Trebuie să merg să văd despre ce este vorba. Și am mai vrut să merg să văd Centrul de Comandă, care era la 10 minute depărtare, și așa puteam obține acces la cum erau create știrile de partea arabă pentru a fi transmise lumii arabe și cum erau create în State și în Vest pentru a fi transmise Americii.

Apoi, când am mers și am stat acolo și am cunoscut oamenii care erau în mijlocul acțiunii și am vorbit cu aceste personaje, am cunoscut oameni surprinzători și foarte complecși. Și aș vrea să împărtășesc cu voi o mică parte din experiența de a sta cu cineva, de a-i filma, de a-i asculta și de a le permite mai mult decât un fragment de cinci secunde de audio. Atunci iese la suprafață uimitoarea complexitate a oamenilor.

Sameer Khader: Afaceri ca de obicei. Irak, și apoi Irak, și apoi Irak. Dar, așa între noi, dacă mi s-ar oferi o slujbă la canalul Fox, aș accepta-o. Să schimb coșmarul arab în visul american. Încă am visul acesta. Poate că nu o voi putea face niciodată. Dar am planuri pentru copiii mei. Când vor termina liceul, îi voi trimite în America să studieze acolo. Le voi plăti studiile. Iar ei vor sta acolo. Josh Rushing: În noaptea când au prezentat soldații prizonieri de război și pe cei morți -- Al Jazeera i-a arătat -- au fost imagini puternice pentru că America nu prezintă genul acesta de imagini. Cele mai multe reportaje din America nu prezintă imaginile cu adevărat sângeroase, iar reportajul acesta arăta soldați americani în uniformă, împrăștiați pe o podea, pe dalele reci ale unei podele. Și a fost revoltător. A fost absolut revoltător. M-a îngrețoșat. Iar ceea ce m-a frapat a fost că, în noaptea de dinainte, fusese ceva bombardament în Basra, iar Al Jazeera arătase imagini cu oamenii. Și au fost la fel sau poate chiar mai oribile decât imaginile cu soldații. Și îmi amintesc că am văzut reportajul în biroul de la Al Jazeera și m-am gândit „uau, asta e scârbos. Asta e rău.” Iar apoi plecând, și probabil mâncând cina sau ceva. Și nu m-a afectat la fel de mult. Așa că -- impactul pe care l-a avut asupra mea, faptul că am realizat că tocmai am văzut oamenii de cealaltă parte a baricadei, și acei oameni din biroul Al Jazeera trebuie că se simțeau la fel cum mă simțeam eu în seara aceea. Și m-a tulburat la un nivel profund faptul că nu am fost la fel de deranjat cu o seară înainte. Mă face să urăsc războiul. Însă nu mă face să cred că suntem deocamdată într-o lume care poate supraviețui fără război.

Jehane Noujaim: Am fost copleșită de reacțiile la acest film, pentru că nu știam dacă va putea să se facă văzut. Nu aveam finanțare pentru asta. Am fost incredibil de norocoși că a fost preluat, iar când am prezentat filmul atât în Statele Unite, cât și în lumea arabă am avut parte de niște reacții incredibile. Era uimitor să vezi cum oamenii erau emoționați de acest film. În lumea arabă... nu a fost tocmai datorită filmului, ci datorită personajelor. Adică, Josh Rushing este un om incredibil de complex care se gândea la lucruri. Și când am prezentat filmul în Orientul Mijlociu oamenii au spus... oamenii au vrut să îl cunoască pe Josh. Într-un fel, el ne-a redefinit pe noi, ca americani. El... oamenii au început, știți, să mă întrebe: „unde este tipul ăsta acum?” Al Jazeera i-a oferit o slujbă. Iar Sameer, știți, pe de altă parte, a fost și el un personaj destul de interesant de văzut pentru lumea arabă pentru că scotea la iveală complexitățile relației de dragoste/ură pe care lumea arabă o are cu Occidentul.

În Statele Unite, am fost dată pe spate de motivații, de motivațiile pozitive ale poporului american la vizionarea acestui film. Știți, suntem criticați în străinătate pentru că ne vedem... ...ne credem salvatorii lumii, într-un fel, dar pe de altă parte, de fapt, când oamenii chiar văd ce se întâmplă în străinătate și reacțiile oamenilor la unele dintre politicile noastre externe, simțim puterea asta pe care trebuie să... simțim că trebuie să deținem puterea de a schimba lucrurile. Și am remarcat asta la public. O femeie a venit la mine după o vizionare și a spus, „Știi, știu că e o nebunie, am văzut bombele încărcate în avioane, am văzut soldații mergând la război. Dar nu înțelegem furia oamenilor față de noi până nu vedem oamenii din spitale și victimele războiului, și cum ieșim din bula asta?

Cum înțelegem ce gândește cealaltă persoană?” Acum, nu știu dacă un film poate schimba lumea, dar știu că începe... știu că are puterea... știu că îi face pe oameni să înceapă să se gândească la cum să schimbe lumea.

Acum, eu nu sunt filosof, așa că simt că nu ar trebui să merg prea departe cu asta, doar să vă arăt... ... să las filmul să vorbească de la sine și să vă transporte în această lume diferită. Pentru că eu cred că filmul are capacitatea de a te transporta dincolo de granițe. Aș vrea să stați câteva minute și să treceți prin experiența de a fi dus într-o altă lume. Iar aceste două clipuri vă vor duce în interiorul a două dintre cele mai dificile conflicte cu care ne confruntăm astăzi.

Bărbatul 1: Atâta timp cât există nedreptate, cineva trebuie să facă un sacrificiu!

Femeia 1: Acesta nu e sacrificiu, e răzbunare! Dacă ucizi, nu există nicio diferență între victimă și ocupant.

Bărbatul 1: Dacă am avea avioane, nu am avea nevoie de martiri, asta e diferența.

Femeia: Diferența e că armata israeliană e încă mai puternică.

Bărbatul: Atunci fie ca noi să fim egali în moarte. Încă mai avem Paradisul.

Femeia: Nu există niciun Paradis! Există doar în capul tău!

Bărbatul: Doamne ferește, doamne ferește! Să te ierte Domnul. De nu ai fi fiica lui Abu Azzam... Oricum, aș prefera să am Paradisul în capul meu decât să trăiesc în iadul ăsta! În viața asta, suntem morți oricum.

Bărbatul: Alegem amărăciunea doar când alternativa este chiar mai amară.

Femeia: Și ce va fi cu noi? Cei care rămânem? Vom câștiga în felul acela? Nu vezi că ceea ce faceți ne distruge? Și că oferiți Israelului un pretext să continue?

Bărbatul: Atunci, fără pretext, Israelul se va opri?

Femeia: Poate. Trebuie să transformăm războiul într-unul moral.

Bărbatul: Cum, dacă Israelul nu are morală?

Femeia: Fii atent!

George: Soția mea, Ayelet, m-a sunat și mi-a zis: „A fost un bombardament sinucigaș în Tel Aviv.”

Ayelet: Ce știi despre victime? Căutăm trei fete.

George: Nu avem informații.

Ayelet: Una este rănită aici, dar nu am primit vești de la celelalte trei.

George: Am spus, „OK, e Bat-Chen, e fiica mea.” ”Sunteți siguri că e moartă?” Ei au spus că da.

Tzvika: Ziua aceea, pe la 6 jumătate, conduceam cu soția și fiicele mele spre supermaket. Când am ajuns acolo... ... am văzut trei jeep-uri militare israeliene parcate pe marginea drumului. Când am trecut de primul jeep... ... au deschis focul asupra noastră. Iar fiica mea de 12 ani, Christine, a fost ucisă de împușcături.

Tzvika: Sunt director peste toate nivelurile.

George: Dar există un profesor responsabil? Tzvika: Da, am asistenți. Mă ocup mereu de copii.

Tzvika: La început, am crezut că e o idee ciudată. Dar după ce m-am gândit logic la asta, nu am găsit niciun motiv pentru care să nu îi întâlnesc și să îi fac să ne cunoască suferința.

George: Au fost multe lucruri care m-au emoționat. Vedem că există palestinieni care au suferit mult, care au pierdut copii, dar care cred încă în procesul păcii și în reconciliere. Dacă noi, cei care am pierdut ceea ce era mai scump pentru noi, putem vorbi unii cu alții, putem privi înainte la un viitor mai bun, atunci și restul lumii trebuie să o facă, de asemenea.

Bărbatul: Cântecul este ceva prin care comunicăm cu oameni care altfel nu ar fi înțeles despre ce vorbim. Le-ai putea ține un lung discurs politic pe care să nu îl înțeleagă. Dar îți spun, când termini cântecul acela, oamenii vor fi ceva de genul „La naiba, știu ce îmi povestiți! Știu despre ce vorbiți. Moarte apartheidului!”

Narator: E vorba despre lupta de eliberare... E vorba de copiii care au ieșit în stradă, luptându-se, strigând, „Eliberați-l pe Nelson Mandela!” Este vorba despre acele sindicate care au pus jos uneltele și au cerut libertate. Da. Da! Libertate!

Jehane Noujaim: Cred că toată lumea a avut sentimentul acela, când stai în cinematograf, într-o cameră întunecată, alături de alți străini, urmărind un film foarte puternic, și ai simțit acel sentiment de transformare. Vorbesc despre... Aș vrea să vorbesc despre felul în care putem folosi acel sentiment pentru a crea o mișcare prin film. Există o... Vreau să spun, am ascultat discursurile de la unele dintre conferințe, iar Robert Wright spunea ieri că dacă apreciem umanitatea altei persoane, atunci și ei o vor aprecia pe a noastră. Așa că despre asta e vorba. Despre conectarea oamenilor prin film, despre cum să faci auzite aceste voci independente. Josh Rushing a ajuns să părăsească armata și să ia slujba de la Al Jazeera, așa că el simte că se află la Al Jazeera International pentru că așa simte el că poate folosi media pentru a crea o legătură între Orient și Occident. Iar acesta este un lucru uimitor. Dar eu am încercat să mă gândesc la modalități de a oferi putere acestor voci independente, de a oferi putere realizatorilor de filme, de a le oferi putere oamenilor care încearcă să folosească filmul pentru a aduce o schimbare. Și există organizații incredibile care fac deja asta în lume. Este Witness, despre care ați auzit mai devreme. Este Just Vision, care lucrează cu palestinienii și israelienii care conlucrează pentru pace, și care înregistrează procesul și iau interviuri și folosesc filmul acesta pentru a-l duce la Congres, pentru a demonstra că este o unealtă puternică, pentru a arăta că aceasta este o femeie a cărei fiică a fost ucisă într-un atac, și că ea crede că există modalități pașnice de a rezolva asta. Este Working Films și Current TV, o platformă incredibilă pentru oameni din jurul lumii, pe care pot posta... da, vreau să spun, e uimitoare. M-am uitat la asta și sunt pur și simplu... sunt fascinată de ea și de potențialul ei de a aduce voci din jurul lumii, voci independente din jurul lumii, și de a crea o televiziune globală cu adevărat democratică.

Așa că ce putem face pentru a crea o platformă pentru aceste organizații, pentru a crea puțin elan, pentru a implica toată lumea în această mișcare? Mi-ar plăcea să ne imaginăm pentru o secundă... să ne imaginăm o zi când toți oamenii din jurul lumii se adună laolaltă. Orașe și sate și cinematografe de peste tot în lume se unesc și stau, pe întuneric, și împărtășesc experiența comună a vizionării unui film, sau a câtorva filme, împreună. Vizionarea unui film care, poate, subliniază un personaj care luptă pentru supraviețuire, sau pur și simplu un personaj care sfidează stereotipurile, care face o glumă, cântă un cântec. Comedii, documentare, scurt-metraje. Această forță uimitoare poate fi folosită pentru a schimba oamenii, pentru a-i uni, pentru a depăși granițele și pentru a-i face pe oameni să simtă o experiență comună. Așa că, dacă vă imaginați ziua aceasta când peste tot în jurul lumii cinematografele de pe întreg globul și locurile unde se proiectează filme... Dacă vă imaginați... ...proiecții ce au loc în spații precum Times Square sau Piața Tahir din Cairo, același film în Ramallah, același film în Ierusalim. Adică, am putea chiar folosi... vorbeam cu un prieten al meu despre cum s-ar putea folosi o față a Marii Piramide și Marele Zid al Chinei. Există... ceea ce ne putem imagina nu are limite, în legătură cu locurile unde poți proiecta filme și unde poți avea această experiență comună. Și eu cred că această zi, dacă o putem crea, această unică zi poate crea impulsul necesar tuturor acestor voci independente. Nu există un loc... Nu există o organizație care să conecteze vocile independente ale lumii pentru a le face auzite, și totuși am tot auzit în decursul acestei conferințe că cel mai mare pericol din viitorul nostru este lipsa înțelegerii celuilalt și lipsa respectului reciproc și a depășirii granițelor. Iar dacă un film poate face asta, și dacă putem face ca în toate locațiile acestea din jurul lumii să se vizioneze filme în comun, aceasta ar fi o zi uimitoare.

Așa că, de fapt, am realizat deja un parteneriat, prin intermediul TED... cineva din comunitatea TED, John Camen, mi-a făcut cunoștință cu Steven Apkon, de la Centrul de Film Jacob Burns. Și am început să contactăm pe toată lumea. Și în ultima săptămână au fost atât de mulți oameni care ne-au răspuns, de la Palo Alto până la Mongolia și India. Există oameni care vor să facă parte din această zi mondială a filmului, pentru a putea crea o platformă pentru aceste voci independente și filme independente, pentru a le face auzite. Apoi, ne-am gândit la un nume pentru această zi și aș vrea să îl împărtășesc cu voi. Cea mai incredibilă parte a acestui întreg proces a fost împărtășirea de idei și dorințe, așa că vă invit să veniți cu idei despre cum... ...cum va avea această zi un impact în viitor? Cum folosim tehnologia pentru a face ca această zi să răsune în viitor, pentru a putea construi o comunitate, iar această comunitate să colaboreze prin intermediul Internetului? A fost odată o zi... a fost un timp, acum mulți, mulți ani, când toate continentele erau lipite laolaltă. Și acea masă de pământ se numea Pangea. Așa că am vrea să numim această zi a filmului Pangea Cinema Day. Și dacă vă puteți doar imagina că toți acești oameni din toate aceste orașe vor viziona aceleași filme, atunci cred că putem creea cu adevărat o mișcare spre o mai bună înțelegere între oameni.

Știu că este un concept foarte intangibil, să atingi inimile și sufletele oamenilor, dar singura modalitate pe care eu o știu de a face asta, singura modalitate pe care eu o știu prin care să atingi inima și sufletul cuiva, de peste tot în lume, este de a-i arăta un film. Și știu că există realizatori de film și filme independente, care chiar pot realiza asta. Așa că asta este dorința mea. Cred că ar trebui să vă spun într-o propoziție dorința mea, dar am depășit cu mult timpul.

Chris Anderson: Aceasta este o dorință incredibilă. Pangea Cinema - ziua în care lumea este reunită.

JN: Este mai tangibilă decât pacea mondială și cu siguranță mai imediată. Dar ar fi ziua în care lumea este reunită prin film, prin puterea filmului.

CA: Doamnelor și domnilor, Jehane Noujaim.