Jason Clay: Cum pot marile companii să salveze biodiversitatea

Am copilărit într-o mică fermă din Missouri. Am trăit cu mai puţin de un dolar pe zi timp de 15 ani. Am primit o bursă şi am mers la universitate, am studiat agricultura internaţională şi antropologia şi am decis să ofer ceva înapoi. Urma să lucrez cu mici fermieri. Urma să ajut la diminuarea sărăciei. Urma să lucrez în dezvoltarea internaţională. Şi apoi a urmat o cotitură și am ajuns aici. Dacă îţi iei un doctorat şi decizi să nu predai nu ajungi întotdeauna într-un loc ca acesta. E o alegere. Poţi ajunge taximetrist. Poţi fi în New York. Ceea ce am descoperit a fost că am început să lucrez cu refugiaţi şi victimele foametei -- mici fermieri, toţi, sau aproape toţi -- care au fost deposedați şi mutaţi. Acum, ce fusesem instruit să fac era cercetare metodologică pe astfel de oameni Și am făcut-o: am aflat câte femei fuseseră violate în drum spre aceste lagăre. Am aflat câți oameni fuseseră trimiși la închisoare, câți membri ai familiei fuseseră uciși. Am estimat cât de mult aveau să rămână și de cât de mult va fi nevoie pentru a-i hrăni. Și devenisem foarte bun la prezis de câți saci pentru cadavre va fi nevoie pentru oamenii ce aveau să moară în aceste lagăre.

Aceasta e lucrarea lui Dumnezeu, nu lucrarea mea. Nu este munca ce mă definește. Așadar, am fost la un concert de binefacere, Grateful Dead, în pădurile tropicale în 1988. Am întâlnit un tip - tipul din stânga. Numele lui era Ben. A spus: "Ce pot face pentru a salva pădurile tropicale?" I-am spus: "Ben, cu ce te ocupi?" "Fac înghețată." Și eu i-am zis: "Bine, trebuie să faci o înghețată a pădurii tropicale. Trebuie să folosești alune din pădurile tropicale pentru a arăta că pădurile valorează mai mult ca păduri decăt valorează ca pășuni. A spus: "Bine." Într-un an, Rainforest Crunch era în magazine. A avut un succes incredibil. Am făcut primul nostru milion de dolari cumpărând stocuri pe 30 de zile și scoțând profitul în doar 21 de zile. Asta îți pune sângele în mișcare. Apoi am împrumutat patru milioane și jumatate de dolari pentru ca eram eligibili în acel moment. Aveam un procent între 15% - 20%, poate 22% din piața globală de alune din Brazilia. Am plătit de 2-3 ori mai mult decât oricine altcineva. Toți ceilalți au mărit prețurile pentru culegătorii de alune din Brazilia pentru că altfel am fi cumpărat noi. Un mare succes. 50 de companii s-au înscris, 200 de produse au ieșit pe piață, au generat 100 milioane de dolari în vânzări. A eșuat. De ce a eșuat? Pentru că oamenii care culegeau alune din Brazilia nu erau aceiași oameni care defrișau pădurile. Și oamenii care au făcut bani din alunele din Brazilia nu erau aceiași oameni care au făcut bani din defrișări. Atacam pe cine nu trebuia. Trebuia să ne concentrăm pe carne. Trebuia să ne concentrăm pe cherestea. Trebuia să ne concentrăm pe soia -- lucruri pe care nu eram axați.

Să ne întoarcem la Sudan. Vorbesc des cu refugiații: "Cum e posibil ca Vestul să nu fi realizat că foametea e cauzată de polițe si politici, nu de vreme?" Și acest fermier mi-a zis într-o zi ceva foarte profund. A spus: "Nu poți trezi o persoană care se preface că doarme."

(Râsete)

Ok. Să revenim. Trăim pe o planetă. Este una singură. Trebuie să ne dăm seama că nu avem alta și că aceasta e finită. Cunoaștem limitele resurselor pe care le avem. Am putea să le folosim într-un mod diferit. Putem avea niște idei inovatoare. Dar, în general, asta e tot ce avem. Nimic mai mult. Avem o barieră de care nu putem trece. Consumul în timp al populației trebuie să aibă un fel de conexiune cu planeta, iar acum, e pur și simplu "inegal". Munca noastră arată că trăim ca pe aproximativ 1.3 planete. Începând din 1990, am depășit bariera de-a fi într-o relație sustenabilă cu planeta. Acum suntem la 1.3. Dacă am fi fermieri, ne-am mânca propriile semințe. Pentru bancheri, am trăi din depozit, nu din dobândă. Aici ne aflăm azi. Multora le place să arate cu degetul alte locuri ca fiind cauza problemei. E acuzată mereu creșterea populației. Creșterea populației e decisivă, dar contează și cât consumă fiecare. Deci când un americanul obișnuit consumă de 43 de ori mai mult decât un african, trebuie să considerăm consumul drept o problemă. Nu e vorba doar de populație, nu e vorba doar despre ei; e vorba despre noi. Dar nu-i vorba doar despre oameni; e vorba de stilul de viață. Este o dovadă foarte clară -- din nou, nu avem neapărat o metologie de evaluare pentru fiecare în parte care să fie de necontestat -- dar există o foarte bună dovadă că o pisică din Europa are o amprentă mai mare asupra mediului pe parcursul vieții ei decât un african obișnuit. Credeți că asta nu-i o problemă importantă? Credeți că asta nu e o problemă legată de cum ar trebui să folosim resursele Pământului?

Să ne întoarcem la ecuația noastră. În 2000, aveam șase miliarde de oameni pe planetă. Ei consumau cât consumau -- să zicem o unitate de consum fiecare. Avem șase miliarde de unitați de consum. Până în 2050, vom avea nouă miliarde de oameni -- toți oamenii de știință sunt de acord. Vor consuma de două ori mai mult decăt acum -- oamenii de știință, din nou, sunt de acord -- pentru că venitul va crește în țările în curs de dezvoltare de cinci ori mai mult decăt e astăzi -- o medie globală, aprox. 2.9. Deci vom avea 18 miliarde de unități de consum. Pe cine ați auzit vorbind în ultima vreme care să fi spus că avem o producție triplă de bunuri și servicii? Dar asta spun calculele. Nu vom fi capabili să susținem asta. Putem crește productivitatea. Putem crește eficiența. Dar trebuie și să reducem consumul. Trebuie să folosim mai puțin pentru a face mai mult. Apoi trebuie să folosim și mai puțin. Apoi iar trebuie să consumăm mai puțin. Toate aceste lucruri fac parte din ecuație.

Dar asta, în esență, ridică un semn de întrebare fundamental: Ar trebui consumatorii să aibă o alternativă în ce privește sustenabilitatea, produsele sustenabile? Ar trebui să avem opțiunea de-a cumpăra un produs sustenabil stând lângă unul care nu este, sau trebuie ca toate produsele de pe raft să fie sustenabile? Dacă toate ar trebui să fie sustenabile pe o planetă finită, cum poți implementa asta? Consumatorului mediu îi trebuie 1.8 secunde în Statele Unite. Ok, să fim generoși. Să zicem că i-ar trebui 3.5 secunde în Europa. Cum evaluăm toate datele științifice despre un produs, date care se schimbă săptămânal, dacă nu zilnic? Cum obții aceste informații? Nu le obții. Iată o mică întrebare. Din perspectiva gazului de seră, carnea de miel produsă în Anglia e mai bună decât carnea de miel produsă în Noua Zeelandă, înghețată și expediată în Anglia? O operațiune proastă de hrănire în loturi pentru carnea de vacă e mai bună sau mai rea decât a operațiune greșită de paștere pentru carnea de vită? Au cumva cartofii organici nevoide de mai puține chimicale toxice folosite pentru a-i produce decât cartofii tradiționali? În fiecare caz răspunsul este "depinde". Depinde cine îi produce și cum, de fiecare caz în parte. Și mai sunt și altele. Cum vor decide consumatorii în acest câmp minat? Nu e posibil. Pot avea o mulțime de opinii, dar nu vor fi teribil de informați.

Sustenabilitatea trebuie să devină pre-competitivă. Trebuie să fie ceva de care ne pasă. Și ne trebuie consens. Grupuri care n-au lucrat încă împreună trebuie să se adune. Avem nevoie de Cargill să lucreze cu Bunge. Avem nevoie Coca-Cola să lucreze cu Pepsi. Avem nevoie ca Oxford să lucreze cu Cambridge. Avem nevoie Greenpeace să lucreze cu WWF. Toată lumea trebuie să lucreze împreună -- China și Statele Unite. Trebuie să tratăm planeta ca și cum viața noastră depinde de ea, pentru că depinde, depinde într-un mod fundamental. Dar nu putem face totul. Chiar dacă am convinge pe toată lumea să colaboreze, trebuie să fim strategici. Trebuie să ne concentrăm pe 'unde', 'ce' și 'cine'. Deci, 'unde': Am identificat 35 de locuri pe glob unde trebuie să lucrăm. Aceste locuri sunt cele mai bogate în biodiversitate și cele mai importante pentru funcționărea ecosistemului. Trebuie să lucram în aceste locuri. Trebuie să salvăm aceste locuri dacă vrem o șansă cât de mică de menținere a biodiversității așa cum o știm. Am văzut ce amenință aceste locuri. Sunt 15 produse care fundamental, ridică cele mai mari amenințări pentru aceste locuri din cauza despăduririi, pierderea solului, folosirea apei, folosirea pesticidelor, pescuitul excesiv, etc.

Deci avem 35 de locuri, avem 15 produse prioritare. Cu 'cine' să lucrăm pentru a schimba felul în care aceste bunuri sunt produse? Vom lucra cu 6.9 miliarde de consumatori? Să vedem, asta înseamnă aproximativ 7000 de limbi, 350 de limbi majore, o gramadă de muncă. Nu văd pe cineva capabil să facă asta eficient. Vom lucra cu 1.5 miliarde de producători? Din nou, o problemă discurajatoare. Trebuie să fie o cale mai bună. Între 300 și 500 de companii controlează 70% sau mai mult din comerțul fiecăruia din cele 15 produse pe care le-am identificat ca fiind semnificative. Daca lucrăm cu aceste companii și dacă le schimbăm modul în care lucrează, restul va veni de la sine. Deci, am trecut prin cele 15 produse. Astea sunt nouă din ele. Le-am aliniat una lângă alta, si am pus numele companiilor care lucrează cu fiecare dintre ele. Și dacă treci peste primele 25 sau 30 de nume ale fiecărui produs, ceea ce începi să vezi, Hey! Cargill aici, Cargill acolo, Cargill e peste tot. De fapt, aceste nume continuă să apară mereu. Așa că am făcut analiza din nou, dar ușor diferit. Am zis: Dacă luăm primele 100 de companii din top, ce procent din toate 15 bunuri ating acestea, prin cumpărare sau vânzare? Și am găsit că ating 25%. Deci 100 de companii controlează 25% din comerțul celor mai semnificative 15 produse de pe planetă. Putem face față celor 100 de companii. 100 de companii cu care putem lucra.

De ce 25% este important? Pentru că dacă aceste companii cer produse sustenabile, ele vor avea 40%-50% din producție. Companiile pot presa producătorii mai repede decât pot consumatorii. Dacă le cerem acest lucru, putem influența producția mult mai repede decât așteptând de la consumatori. După 40 de ani, mișcarea organică globală a obținut 0.7% din produse la nivel mondial. Nu putem aștepta așa de mult. Nu avem atâta timp, Avem nevoie de schimbare care să accelereze. Lucrând doar cu companii individuale nu ne va duce unde dorim. Trebuie să începem să lucrăm cu industrii. Așa că am început mesele rotunde, unde aducem împreună întregul lanț valoric, de la producători, pană la comercianți cu amănuntul și de marcă. Convocăm societăți civile, organizații non-guvernamentale, cercetători și oameni de știință pentru a avea discuții informative -- uneori războaie argumentative -- pentru a înțelege care sunt impactele esențiale ale acestor produse, care sunt criteriile globale, ce e un impact acceptabil, pentru a desemna standarde în jurul acestora. Nu-i de joacă.

Pentru acvacultura de somon, am convocat o masă rotundă acum aproape șase ani. Opt reprezentanți au venit. In cele din urmă am câștigat 60% din producția globală prin discuții și 25% din solicitările de la discuții. Trei din cele opt entități se dădeau reciproc în judecată. Și totuși, săptămâna viitoare lansăm, standarde verificate, cercetate și certificate global, pentru acvacultura de somon. Se poate realiza.

(Aplauze)

Deci ce aduc diferitele reprezentări la masa rotundă? Riscul si cererea. Pentru companiile mari e un risc de reputație dar mai decisiv, lor nu le pasă de prețul mărfurilor. Dacă nu au produse, nu au companie. Lor le pasă de disponibilitate, deci marele risc pentru ei e să nu aibă produs. Pentru producători, dacă un cumpărator dorește să cumpere un bun produs într-un anume fel, asta e ce-i aduce la masă. Deci cererea e cea care îi motivează la discuții. Veștile bune sunt că am identificat o sută de companii acum doi ani. În ultimele 18 luni, am semnat contracte cu 40 din cele 100 de companii pentru a începe să lucrăm pe lanțul de aprovizionare. Și în următoarele 18 luni, vom iniția lucrări cu alte 40, și cred că vom semna contracte și cu acestea. Acum aducem directorii executivi ai celor 80 de companii la un loc pentru a ne ajuta să le forțăm mâna ultimilor 20, să-i aducem la masa rotundă, pentru că nu le plac organizațiile non-guvernamentale, n-au lucrat niciodată cu ele, sunt îngrijorați de una, de alta, dar cu toții trebuie să cooperăm împreună. Așadar ridicăm toate barierele. Folosim orice influență pentru a-i aduce la masă.

O companie cu care lucrăm care a început -- cu pași mărunți, probabil -- dar care a început aceasta călătorie spre sustenabilitate, e Cargill. Au finanțat cercetări care arată că putem dubla producția de ulei de palmier făra a tăia un singur copac în următorii 20 de ani făcând toate astea doar în Borneo plantând pe pământ care e deja degradat. Studiul arată că cea mai mare valoare netă actuală pentru uleiul de palmier e pe pământ care a fost degradat. De asemenea, ei fac un studiu pentru a vedea toate resursele lor de ulei de palmier dacă pot fi certificate și ce ar trebui schimbat pentru a deveni o parte terță certificată sub un program de certificare credibil. De ce e Cargill important? Pentru că Cargill deține între 20% și 25 % din producția globală de ulei de palmier. Dacă Cargill ia o decizie, toata industria de ulei de palmier se schimbă, sau cel puțin 40 - 50% din ea. Asta nu este ceva nesemnificativ. Mai important, Cargill și încă o companie transportă 50% din uleiul de palmier care se duce în China. Nu trebuie să schimbăm felul în care lucrează companiile chineze dacă determinăm Cargill să trimită ulei de palmier sustenabil în China. E o problemă pre-competitivă. Tot uleiul de palmier ducându-se acolo e bine. Cumpărați-l.

Și Mars e într-o situație asemănătoare. Toți înțeleg că Mars e o companie de ciocolată, dar Mars a făcut promisiuni de sustenabilitate de-a cumpăra doar produse certificate pentru toți peștii de mare. Se pare că Mars cumpară mai multe produse marine decât Walmart din cauza mâncării pentru animalele de companie. Dar fac câteva lucruri interesante pentru ciocolată, și totul pornește de la faptul că Mars vrea să aibă o afacere în viitor. Și ce văd e că au nevoie să îmbunățească producția de ciocolată. Pe orice plantație, 20% din pomi produc 80% din recoltă, deci Mars se uită la genom, și determină genomul arborelui de cacao. Ei fac asta împreuna cu IBM și USDA, și fac asta public pentru că vor ca toată lumea să aibă acces la aceste informații, pentru că vor ca toată lumea să-i ajute să obțină cacaua mai productiv și mai sustenabil. Au realizat că dacă pot identifica particularitățiile productivității și toleranței la secetă pot produce cu 320% mai multă cacao pe 40% din plantație. Restul plantației poate fi folosită pentru altceva. Mai mult cu mai puțin și cu tot mai puțin. Așa trebuie să fie viitorul și punând asta în domeniul public e o mișcare inteligentă. Ei nu vor să fie o companie I.P.; vor să fie o companie de ciocolată, dar vor să fie o companie de ciocolată pentru totdeauna.

Acum, mulți oameni se plâng de prețul mâncării, dar de fapt, prețul mâncării scade, și asta-i ciudat, pentru că de fapt, consumatorii nu plătesc adevăratul preț al mâncării. Dacă luăm în considerare apa, vedem că, cu cele mai comune patru produse, vedeți cât de mult a produs un fermier să facă aceste produse, apoi vedeți cât de multă apă a fost folosită, și apoi vedeți cât de mult a fost plătit fermierul. Dacă împărțim cantitatea de apă la cât a fost plătit fermierul, fermierul nu a primit destui bani să plătească un preț decent pentru apa folosită pentru aceste mărfuri. Asta-i externalitate prin definiție. Asta vine de la natură. Coca-Cola au lucrat mult cu apa, dar acum semnează contracte de 17 ani cu crescătorii din Turcia pentru a vinde suc în Europa, și fac asta pentru că vor să aibă un produs care e mai aproape de piața europeană. Dar ei nu cumpară doar sucul ei cumpară și carbonul din copaci pentru a echilibra costurile de transport asociate cu carbonul pentru a trimite produsul în Europa. Carbonul e cumpărat împreună cu zahărul, cu cafeaua, cu carnea de vită. Asta se numește grupare. Readuce aceste externalități înapoi în prețul mărfii.

Trebuie să preluăm ce am învăţat în standarde private, facultative, ce fac cei mai buni producători din lume și să le folosim pentru a informa regulamentul guvernamental, pentru a schimba întregul set de caracteristici de operare. Nu ne putem concentra doar pe identificarea celor mai buni; trebuie să-i putem în mișcare și pe restul.

Problema nu e ce gândim, ci cum gândim. Aceste companii au început să gândească diferit. Ele sunt într-o călătorie fară întoarcere. Noi toți suntem în aceeași călătorie cu ei. Trebuie cu adevărat să începem să schimbăm modul nostru de gândire. Orice era sustenabil pe o planetă de 6 miliarde nu va fi pe o planetă cu 9 miliarde.

Mulțumesc.

(Aplauze)