Jane Poynter: Viaţa în Biosfera 2

Am avut plăcerea deosebită de a trăi în două biosfere. Bineînţeles că noi toţi din această sală trăim în Biosfera 1. Eu am trăit şi în Biosfera 2. Şi lucrul cel mai minunat este că am ocazia să compar biosferele. Şi sper că din aceasta am învăţat ceva.

Deci, ce am învăţat? Păi, iată-mă aici înăuntrul Biosferei 2, preparând o pizza. Aici recoltez grâul pentru a face aluatul. Şi apoi, bineînţeles, trebuie să mulg şi să hrănesc caprele pentru a putea face brânza. Mi-au trebuit patru luni în Biosfera 2 pentru a face o pizza. Aici în Biosfera 1 îmi ia cam două minute. Pentru că ridic receptorul şi sun, şi cer: „Bună, poţi să-mi livrezi o pizza?”

Deci Biosfera 2 a fost în fond o lume miniaturală, complet izolată, întinsă pe aproximativ 1 hectar, în care am trăit pentru doi ani şi 20 de minute. (Râsete) La suprafaţă era izolată cu oţel şi sticlă. Dedesubt era izolată cu o structură de oţel. Practic, era complet izolată. Aveam propria noastră pădure tropicală în miniatură, o plajă privată cu un recif de corali. Aveam o savană, o mlaştină, un deşert. Aveam propria noastră fermă de 1/5 hectare unde trebuia să cultivăm de toate. Şi bineînţeles aveam habitatul nostru uman, unde trăiam.

Pe la mijlocul anilor '80, când proiectam Biosfera 2, a trebuit să ne punem nişte întrebări fundamentale. Adică, ce e o biosferă? Pe atunci... Da, cred că acum ştim cu toţii că este în principiu sfera vieţii din jurul pământului, corect? Ei bine, trebuie să intri mai în detaliu dacă ai de gând să construieşti una. Aşa că am decis că este de fapt din punct de vedere fizic, închisă ermetic, adică, nimic nu intră şi nimic nu iese, iar din punct de vedere energetic este deschisă. Practic, exact aşa este şi Pământul.

Aceasta este o încăpere care era 1/400 din dimensiunea Biosferei 2 şi pe care am numit-o „modulul de test”. Şi, chiar în prima zi când individul ăsta, John Allen, a păşit înăuntru, pentru a petrece câteva zile acolo, cu toate plantele şi animalele şi bacteriile pe care le-am pus înăuntru în speranţa că-l vor ţine în viaţă, doctorii erau foarte îngrijoraţi că va muri de la vreo toxină groaznică, sau că plămânii i se vor îneca cu bacterii, ciuperci, sau aşa ceva. Dar bineînţeles, nimic din toate alea nu s-a întâmplat.

Iar pe parcursul câtorva ani, au avut loc epopei grandioase despre proiectarea Biosferei 2. Dar prin 1991 am reuşit în sfârşit să construim treaba asta. Şi a sosit timpul să intrăm şi s-o încercăm. Trebuia să ştim dacă viaţa este atât de maleabilă. Dacă iei biosfera asta, care a evoluat la o scală planetară, şi o înghesui într-o sticluţă, oare va supravieţui? Grele întrebări! Şi am vrut să ştim asta pentru a fi capabili să plecăm altundeva în univers. Dacă vom pleca pe Marte, de exemplu, vom putea lua o biosferă cu noi, pentru a trăi în ea? Am vrut de asemenea să ştim, pentru a putea înţelege mai multe despre pământul pe care trăim cu toţii. Ei bine, în 1991 a sosit în final timpul să intrăm şi să încercăm jucăria asta. S-o luăm în prima călătorie. Va funcţiona? Sau se va întâmpla ceva ce nu putem înţelege şi nu putem repara? Astfel conceptul de biosfere artificiale s-ar dovedi imposibil.

Aşa că am intrat opt persoane. Patru bărbaţi şi patru femei... Mai multe despre asta mai târziu... (Râsete) Şi asta e lumea în care am trăit. Deci, deasupra, aveam aceste minunate păduri tropicale şi un ocean. Iar dedesubt aveam această „tehnosferă”, cum o numeam noi. Aici erau toate pompele şi valvele şi bazinele de apă şi manipulatori de aer, şi toate astea. Unul dintre biosferiani a numit-o „grădina Eden deasupra unui portavion”. Şi apoi aveam şi habitatul uman, bineînţeles, cu laboratoare, şi toate cele. Asta este agricultura. Era practic o fermă organică.

În ziua când am intrat în Biosfera 2, respiram pentru prima dată o atmosferă complet diferită faţă de restul lumii, în afară de alţi şapte oameni. În acel moment am devenit parte din acea biosferă. Şi nu spun asta într-un sens abstract. O spun la modul propriu. Când expiram, CO2-ul meu hrănea cartofii pe care-i creşteam. Şi mâncam o grămadă de cartofi. (Râsete) Şi acei cartofi deveneau parte din mine. De fapt, mâncam atât de mulţi cartofi, încât am devenit portocalie. Mâncam acelaşi carbon iar şi iar. Mă mâncam pe mine însămi, într-un fel!

Însă în ceea ce priveşte atmosfera noastră, n-a fost de glumă pe termen lung. Deoarece s-a dovedit că pierdeam oxigen. O grămadă de oxigen. Şi ştiam că pierdem şi CO2. Aşa că lucram pentru a sechestra carbon. Doamne sfinte! Cunoaştem termenul ăla acum! Creşteam plante ca nebunii. Luam biomasa lor, o stocam în subsol, creşteam plante, ne agitam de colo colo încercând să scoatem tot acel carbon din atmosferă. Încercam să oprim carbonul înainte să pătrundă în atmosferă. Am oprit irigarea solului atât cât am putut. Am oprit aratul, astfel încât să prevenim gazele de seră de a pătrunde în aer. Dar oxigenul nostru se diminua mai repede decât creştea CO2-ul, ceea ce era de-a dreptul neaşteptat. Deoarece le-am observat a fi în tandem în modulul de test. Şi era ca şi cum am fi jucat de-a v-aţi ascunselea la nivel atomic. Am pierdut şapte tone de oxigen. Şi n-aveam nici o idee unde era.

Şi vă spun, când pierzi o grămadă de oxigen -- şi oxigenul nostru se diminua destul de mult, a scăzut de la 21 de procente la 14,2 procente -- doamne sfinte, te simţi cumplit. Adică abia ne târam prin Biosferă. Şi sufeream de apnee în timpul nopţii. Aşa că te trezeai cu răsuflarea tăiată. Deoarece compoziţia chimică a sângelui ţi s-a schimbat. Şi făceai aşa pe bune. Te opreai din respirat şi apoi -- (Gâfâială) -- respiri odată şi te trezeşti. Şi e foarte iritant. Şi toţi cei in exterior credeau că vom muri. Adică, presa a făcut-o să pară că murim. Şi a trebuit s-o sun pe mama mea în fiecare zi şi să-i spun: „Nu mamă, sunt bine, bine. N-am murit. Suntem bine. Suntem bine.” Iar doctorul chiar ne consulta pentru a se asigura că suntem cu adevărat bine. Dar de fapt el era persoana cea mai sensibilă la lipsa de oxigen. Iar într-o zi n-a mai putut să adune o serie de cifre. Şi a sosit timpul să adăugăm oxigen. Şi probabil vă veţi gândi „Vai, sistemul vostru de susţinere a vieţii era un eşec. Nu-i aşa că era îngrozitor?” Da. Într-un fel era înspăimântător. Cu excepţia faptului că ştiam că pot ieşi pe uşă afară în orice moment, dacă totul devenea rău de tot. Dar cine avea de gând să spună, „Nu mai suport!”? Nu eu, asta cu siguranţă.

Dar pe de altă parte era „aurul ştiinţific” al proiectului. Pentru că puteam cu adevărat să manevrăm jucăria asta, ca o unealtă ştiinţifică, şi să vedem dacă putem găsi unde s-au dus cele şapte tone de oxigen. Şi într-adevăr am găsit. Şi le-am găsit în beton. În principiu s-a întâmplat un lucru foarte simplu. Am pus prea mult carbon în sol sub formă de îngrăşământ. Se descompunea, lua oxigen din aer. Punea CO2 în aer. Şi se ducea în beton. Destul de simplu.

Aşa că la finalul celor doi ani când am ieşit, eram entuziasmaţi. Deoarece, de fapt, cu toate că puteţi spune că am descoperit ceva ce era cam „uhh”, când oxigenul ţi se împuţina, în esenţă nu mai funcţiona în sistemul de susţinere a vieţii, asta e un eşec destul de mare. Dar noi ştiam ce era. Şi ştiam cum s-o reparăm. Şi nimic altceva nu s-a ivit care să fie la fel de grav ca asta. Şi am dovedit conceptul, mai mult sau mai puţin. Cu oamenii, pe de altă parte, era o cu totul altă poveste. Eram -- nu ştiu dacă eram reparabili. Cu toţii am ajuns cam nebuni, aş spune.

Iar ziua când am ieşit din Biosfera 2 eram încântată că-mi voi revedea familia şi prietenii. Timp de doi ani văzusem oamenii prin sticlă. Şi toţi au alergat către mine. Şi m-am retras! Puţeau! Oamenii put! Puţim a spray de păr şi deodorant antiperspirant, şi tot felul de lucruri. În Biosferă aveam chestii ca să ne menţinem curaţi. Dar nimic cu parfum. Şi vai, ce mai puţim aici! Nu numai asta, dar nu mai ştiam de unde-mi vine mâncarea. Eu îmi crescusem toată mâncarea. Nu aveam nici o idee ce era în mâncarea mea, de unde venea. Nu recunoşteam nici măcar jumătate din denumirile din majoritatea mâncării pe care o mâncam. De fapt, stăteam ore întregi printre culoarele magazinelor, citind toate numele de pe toate lucrurile. Oamenii probabil că mă considerau nebună. Era de-a dreptul uimitor. Şi încet-încet am pierdut din vedere locul meu în această mare biosferă, această mare biosferă în care trăim cu toţii. În Biosfera 2 înţelegeam perfect că am un impact uriaş asupra biosferei mele, în fiecare zi, iar ea avea un impact asupra mea, foarte visceral, foarte literal.

Aşa că mi-am văzut de ale mele: Corporaţia de Dezvoltare Spaţială Paragon, o mică firmă pe care am pornit-o cât am stat în Biosferă, deoarece nu aveam altceva de făcut. Printre altele, încercam să descoperim cât de mici poţi să faci biosferele astea. Şi ce poţi să faci cu ele? Aşa că am trimis una pe Staţia Spaţială MIR. Aveam una în navetă şi una pe Staţia Spaţială Internaţională, pentru 16 luni, unde am reuşit să producem primele organisme care să treacă prin mai multe cicluri de viaţă în spaţiu. De-a dreptul sfidând limitele înţelegerii noastre despre cât de maleabile sunt sistemele noastre de viaţă.

Şi sunt de asemenea mândră să anunţ, iar voi aflaţi în avanpremieră: vineri vom anunţa că alcătuim o echipă pentru a dezvolta un sistem de creştere a plantelor pe lună. Ceea ce va fi destul de distractiv. Iar moştenirea este un sistem pe care l-am proiectat: un sistem complet etanş de a creşte plante pe Marte. Iar o parte integrantă a fost că a trebuit să modelăm o circulaţie foarte rapidă a CO2-ului şi a oxigenului şi a apei prin acest sistem de plante.

Ca rezultat al acelei modelări, am ajuns prin tot felul de locuri, în Eritrea, în Cornul Africii. Eritrea, în trecut parte din Etiopia, este unul din acele locuri care sunt uimitor de frumoase, incredibil de sterpe, iar eu nu înţeleg deloc cum reuşesc oamenii să trăiască acolo. E atât de uscat. Asta am văzut. Dar am văzut şi asta. Am văzut o companie care a luat apă de mare şi nisip şi cultivau o specie de plantă care se hrăneşte cu apă sărată, fără nevoia de a o trata, şi va produce o recoltă comestibilă. În cazul de faţă era vorba de seminţe oleaginoase. Era stupefiant! De asemenea creşteau mangrove într-o plantaţie. Iar mangrovele puneau la dispoziţie lemn, miere şi frunze pentru animale, care apoi produceau lapte şi câte şi mai câte, aşa cum am avut în Biosferă.

Şi toate astea veneau din ferme de creveţi. Fermele de creveţi, sincer, sunt o calamitate pe pământ din punct de vedere al mediului înconjurător. Deversează cantităţi uriaşe de poluanţi în ocean. Poluează şi vecinii imediaţi. Aşa că fiecare se cacă în curtea vecinului. La propriu. Şi ce făcea proiectul ăsta, era să ia apa uzată a acestora, şi s-o transforme în toată mâncarea asta. Transformau, la propriu, poluarea în abundenţă pentru un popor al deşertului. Au creat un ecosistem industrial, într-un fel.

Eu eram acolo pentru că modelam porţiunea cu mangrove pentru un program de credit de carbon, sub egida ONU, pe sistemul Protocolului de la Kyoto. Şi în timp ce modelam mlaştina asta de mangrove, mă gândeam, „Cum pui o cutie în jurul ăsteia?” Când modelez o plantă într-o cutie, la propriu, ştiu unde să trasez limita. Într-o pădure de mangrove ca asta, n-aveam nici o idee. De fapt, bineînţeles că trebuie să trasezi limita în jurul întregului Pământ. Şi să-i înţelegi interacţiunile cu întregul Pământ. Şi să-ţi pui proiectul în acel context.

În prezent asistăm în toată lumea la o transformare incredibilă. Din ceea ce aş numi o specie biocidă, una care, indiferent dacă intenţionat sau neintenţionat, şi-a proiectat sistemele să distrugă viaţa, în cea mai mare parte a timpului. Fotografia aceasta minunată este de fapt făcută deasupra Amazonului. Şi aici, zonele cu verde deschis reprezintă zone cu deforestare masivă. Iar acei frumoşi norişori delicaţi sunt, de fapt, incendii produse de om. Suntem pe cale de a transforma asta în ceea ce aş numi o societate biofilă una unde învăţăm să sprijinim societatea. Acum poate că nu pare, dar aşa e. Se întâmplă peste tot în lume, în orice fel de profesie şi viaţă, şi în orice fel de carieră şi industrie la care te poţi gândi. Cred că adesea oamenii se cam pierd. Se gândesc, „Dar cum aş putea oare să-mi găsesc calea în asta? E un subiect atât de vast!” Eu aş spune că lucrurile mărunte contează. Contează cu adevărat.

Asta este povestea greblei din curtea din spatele casei mele. Asta era curtea mea, la început, când am cumpărat proprietatea. Iar în Arizona, bineînţeles, fiecare îşi pune pietriş pe jos şi le place să păstreze totul foarte frumos greblat şi fără frunze. Iar duminica dimineaţă, se porneşte suflătorul de frunze al vecinilor şi mie îmi vine să-i sugrum. E un anumit tip de estetică. Nu ne simţim bine în dezordine. Eu mi-am aruncat grebla şi am lăsat toate frunzele din copacii pe care-i am pe proprietate să cadă. În decursul timpului, în esenţă, ce făceam? Construiam sol fertil. Iar acum vin toate păsările. Şi am vulturi. Şi am... o oază. Asta se întâmplă în fiecare primăvară. Pentru şase săptămâni, şase până la opt săptămâni, am această creştere năvalnică a unei oaze verzi. Asta este de fapt într-o zonă riverană. Şi tot Tucson-ul ar putea fi la fel dacă toţi s-ar revolta şi şi-ar arunca grebla. Lucrurile mărunte contează!

Revoluţia Industrială, şi Prometeu ne-au dat abilitatea aceasta de a ilumina lumea. Ne-au mai dat şi abilitatea de a ne privi lumea din exterior. Nu avem cu toţii o altă biosferă în care să fugim şi pe care s-o comparăm cu biosfera asta. Dar ne putem uita la lume, şi putem încerca să înţelegem unde suntem în acest context şi cum am ales să interacţionăm cu ea.

Iar dacă nu mai ştii unde eşti în biosfera ta, sau poate ai dificultăţi în a te conecta cu locul tău din biosferă, ţi-as spune... să respiri adânc. Yoghinii au nimerit-o. Respiraţia ne conectează, de fapt, într-un mod foarte literal. Respiră acum. Iar pe măsură ce respiri, gândeşte-te la ce e în respiraţia ta. Probabil că există CO2 de la persoana care stă alături de tine. Poate e puţin oxigen de la nişte alge de pe plaja care nu e departe de aici. De asemenea ne conectează în timp. S-ar putea să fie nişte carbon în respiraţia voastră de pe timpul dinozaurilor. S-ar putea să fie carbon pe care-l expiraţi acum, care va fi în respiraţia stră-stră-strănepoţilor voştri. Mulţumesc.