Jane McGonigal: Jocul care vă poate oferi 10 ani de viaţă în plus

Sunt un jucător, deci îmi place să am obiective. Îmi plac misiunile speciale şi obiectivele secrete. Deci uitaţi care este misiunea mea specială pentru această discuţie: O să încerc să măresc durata de viaţă a fiecărei persoane din această încăpere cu şapte minute şi jumătate. Literalmente, veţi trăi cu şapte minute şi jumătate mai mult decât aţi fi făcut-o altfel, doar datorită faptului că aţi vizionat această discuţie.

Bine, câţiva dintre voi păreţi puţin sceptici. Este bine, deoarece fiţi atenţi -- Am matematica care să dovedească că este posibil. Şi nu o să aibă prea mult sens acum. O să explic mai târziu, doar fiţi atenţi la numărul din partea de jos: plus-7.68245837 minute acesta o să fie cadoul meu către voi dacă o să am succes în misiunea mea.

Acum, şi voi aveţi o misiune secretă. Misiunea voastră este de a vă da seama cum doriţi să vă petreceţi cele şapte si jumătate minute suplimentare. Şi cred că ar trebui să faceţi ceva neobişnuit cu ele, deoarece acestea sunt minute bonus. Oricum nu le-aţi fi avut.

Acum, fiindcă sunt un proiectant de jocuri, vă puteţi gândi, "ştim ce vrea ea să facem cu acele minute", "vrea să le irosim jucând jocuri." Aceasta este o presupunere total rezonabilă, dat fiind faptul că am făcut un obicei din a încuraja lumea să petreacă mai mult timp jucând jocuri. De exemplu, în primul meu TEDTalk, am propus să petrecem 21 de miliarde de ore pe săptămână ca planetă jucând jocuri video.

Acum, 21 miliarde de ore este o grămadă de timp. Este atât de mult timp, de fapt, încât comentariul nesolicitat numărul unu pe care l-am auzit de la oameni din toată lumea de când am realizat acea discuţie, este acesta: Jane, jocurile sunt minunate şi toate cele, dar pe patul tău de moarte, o să-ţi doreşti cu adevărat să fii petrecut mai mult timp jucând Angry Birds? Această idee este atât de generalizată -- că jocurile sunt o pierdere de timp pe care o să ajungem să o regretăm -- pe care o aud, literalmente, oriunde mă duc. De exemplu, poveste adevărată: Cu doar câteva săptămâni înainte, un taximetrist, după ce a descoperit că eu şi un prieten de-al meu suntem in oraş pentru o conferinţă a proiectanţilor de jocuri, s-a întors şi a spus -- şi citez -- "Urâsc jocurile. Risipă de viaţă. Imaginaţi-vă ajungând la capătul vieţii şi regretând tot acest timp."

Acum, doresc să iau această problemă in serios. Vreau să spun, doresc ca jocurile să fie o forţă a binelui în lume. Nu doresc ca jucătorii să regrete timpul petrecut de aceştia jucându-se, timp pe care îi încurajez să-l petreacă. Aşa că m-am gândit mult la această întrebare în ultima vreme. Când suntem pe patul nostru de moarte, o să regretăm timpul pe care l-am petrecut jucând jocuri?

Acum, aceasta v-ar putea surprinde, dar se dovedeşte că există de fapt cercetări ştiinţifice pe tema aceasta. Este adevărat. Lucrătorii din azile, oamenii care au grijă de noi la sfârşitul vieţii noastre, au eliberat recent un raport cu privire la cele mai frecvent exprimate regrete pe care oamenii le spun când sunt, literalmente, pe patul de moarte. Şi aceasta este ceea ce vreau să împart cu voi astăzi -- cele cinci principale regrete ale muribunzilor.

Numărul unu: Doresc să nu fi muncit aşa de mult. Numărul doi: Doresc să fi rămas în contact cu prietenii mei. Numărul trei: Doresc să-mi fi permis să fiu mai fericit. Numărul patru: Doresc să fi avut curajul să-mi exprim adevărata mea sine. Şi numărul cinci: Doresc să fi trăit o viaţă în acord cu visele mele, în loc de ceea ce alţii aşteptau de la mine.

Acum, în măsura în care ştiu, nimeni nu a spus lucrătorilor de la azil, "doresc să fii petrecut mai mult timp jucând jocuri video", dar când aud aceste top cinci regrete ale muribunzilor, înţeleg că nu sunt altceva decât cinci nevoi omeneşti profunde pe care jocurile, de fapt, ne ajută să le satisfacem.

De exemplu, îmi doresc să nu fi lucrat aşa de mult. Pentru mulţi oameni, aceasta înseamnă că doresc să petrec mai mult timp cu familia mea, cu copiii mei atunci când aceştia cresc. Ei bine, ştim că jucatul împreună are un extraordinare efecte benefice asupra familiei. Un studiu recent al Universităţii Brigham Young Şcoala de Familie a raportat că părinţii care petrec mai mult timp jucând jocuri video cu copii lor au o relaţie mai strânsă cu aceştia în viaţa reală.

Doresc să fi rămas în contact cu prietenii mei. Ei bine, sute de milioane de oameni folosesc jocuri sociale ca FarmVille sau Words With Friends pentru a fi în contact zilnic cu prietenii din viaţa reală şi familia. Un studiu recent al Universităţii din Michigan a arătat că aceste jocuri sunt nişte unelte incredibil de puternice pentru managementul relaţiilor. Ele ne ajută să păstrăm legătura cu oamenii din reţeaua noastră socială de care altfel ne-am fi îndepărtat , dacă nu jucam jocuri împreună.

Doresc să-mi fii permis să fiu mai fericit. Ei bine, aici nu mă pot abţine să nu mă gândesc la studiile clinice inovatoare efectuate recent la Universitatea East Carolina care au arătat că jocurile online pot să surclaseze produsele farmaceutice pentru tratarea anxietăţii clinice şi a depresiei. Doar 30 de minute pe zi de jucat jocuri online au fost suficiente pentru a îmbunătăţi semnificativ starea de spirit şi a creşte nivelul fericirii pe termen lung.

Doresc să fi avut curajul să-mi exprim adevărata mea sine. Ei bine, avatarele sunt un mod de a ne exprima adevăratul nostru sine, versiunea noastră cea mai eroică, idealizată a ceea ce putem noi să devenim. Puteţi vedea aceasta în acest portret alter ego al lui Robbie Cooper a unui jucător cu avatarul său. Şi Universitatea Standford a realizat cercetări de cinci ani încoace pentru a documenta cum petrecerea timpului jucând jocuri cu un avatar idealizat modifică felul în care gândim şi acţionăm în viaţa reală, făcându-ne mai curajoşi, mai ambiţioşi, mai implicaţi în atingerea ţelurilor noastre.

Doresc să fi trăit o viaţă în acord cu visele mele, şi nu cum alţii se aşteptau de la mine. Fac deja asta jucătorii? Nu sunt sigură, aşa că am lăsat un semn de întrebare, unul marca Super Mario. Şi o să revenim asupra acestuia.

Dar între timp, poate vă întrebaţi cine este acest proiectant de jocuri care ne vorbeşte nouă despre regrete pe patul de moarte? Şi este adevărat, nu am lucrat niciodată în azile, nu am fost niciodată pe patul de moarte. Dar recent am petrecut trei luni de zile în pat, dorind să mor. Cu adevărat dorind să mor.

Acum să vă spun acea poveste. A început acum doi ani de zile, când m-am lovit la cap şi am făcut o comoţie. Comoţia nu s-a vindecat în mod corespunzător, aşa că, 30 de zile mai târziu, am rămas cu simptome precum dureri continue de cap, greaţă, ameţeală, pierdere de memorie, stare de confuzie. Doctorul meu mi-a spus că, pentru a mă vindeca, trebuia să mă odihnesc. Astfel, a trebuit să evit orice mi-ar fi putut declanşa simptomele. Pentru mine aceasta a însemnat fără citit, fără scris, fără jocuri video, fără muncă sau email, fără alergat, fără alcool, fără cafeină. Cu alte cuvinte -- şi cred că întelegeţi unde bat -- nici un motiv de a trăi.

Desigur, era menit să fie amuzant, dar cu toată seriozitatea, ideea de sinucidere este chiar comună printre oamenii cu leziuni traumatice ale creierului. Acest lucru se întâmplă unei persoane din trei, şi mi s-a întâmplat şi mie. Creierul meu a început să-mi spună, Jane, îţi doreşti să mori. A spus, nu o să te faci niciodată bine. A spus, durerea nu va înceta niciodată.

Şi aceste voci au devenit atât de persistente şi atât de persuasive încât am început să mă tem în mod legitim pentru viaţa mea, atunci a fost momentul în care mi-am spus, după 34 de zile -- şi nu o să uit niciodată acest moment -- am spus, fie o să mă omor fie o să fac din asta un joc.

Acum, de ce un joc? Ştiam din cercetarea psihologiei jocurilor de mai mult de o decadă că atunci când ne jucăm un joc -- şi asta găsiţi în literatura de specialitate -- atacăm provocările dificile cu mai multă creativitate, mai multă determinare, mai mult optimism, şi suntem mai dispuşi să apelăm la alţii pentru ajutor. Iar eu doream să aduc aceste trăsături de jucător în provocarea mea din viaţa reală, aşa că am creat un joc de recuperare pe roluri numit Jane Ucigătoarea de Comoţii.

Aceasta a devenit noua mea identitate secretă, iar primul lucru pe care l-am făcut în calitate de ucigătoare a fost să-mi chem sora gemănă -- am o soră gemănă pe nume Kelly -- şi să-i spun că joc un joc pentru a-mi vindeca creierul, şi vreau ca ea să joace cu mine. Aceasta a fost o metodă mai simplă de a cere ajutor.

Ea a devenit principalul meu aliat în joc, apoi s-a alăturat soţul meu Kiyash, şi împreună am identificat şi ne-am luptat cu tipii cei răi. Acum, aceasta putea oricând să-mi provoace simptomele şi să-mi încetinească procesul de vindecare, lucruri ca luminile intense şi spaţiile aglomerate. De asemenea, am colectat şi activat îmbunătăţirile. Asta era tot ce puteam face chiar şi într-o zi proastă, pentru a mă simţi puţin mai bine, doar cu puţin mai productivă. Lucruri ca alintarea câinelui meu pentru 10 minute, sau părăsirea patului şi ieşirea la o plimbare în jurul blocului, doar pentru o singură dată.

Aşadar, jocul era într-atât de simplu: Adoptă o identitate secretă, recutează-ţi aliaţii, luptă cu tipii cei răi, activează îmbunătăţirile. Dar chiar şi cu un joc atât de simplu, în doar câteva zile de când l-am început, acea umbră a depresiei şi anxietăţii a plecat. A dispărut. M-a părăsit ca un miracol. Evident, nu a fost un remediu miraculos pentru durerile de cap sau pentru simptomele cognitive. Acestea au durat mai mult de un an, şi a fost,de departe, cel mai greu an din viaţa mea. Dar chiar atunci când aveam încă simptomele, chiar dacă eram încă în durere, am încetat să mai sufăr .

Ce s-a întâmplat mai departe cu jocul m-a surprins. Am urcat câteva posturi pe blog şi câteva videoclipuri online, explicând cum să joci. Dar nu toată lumea are o comoţie, evident, nu toată lumea doreşte să fie "criminalul", aşa că am redenumit jocul SuperBetter (MultMaiBine).

Şi imediat am început să aud de la oameni din toată lumea care au adoptat propria lor identitate secretă, recrutând propriii lor aliaţi, şi devenind "mult mai bine" înfruntând provocări precum cancerul si durerea cronică, depresia sau boala Crohn. Îl jucau chiar şi oameni care aveau diagnostic terminal precum scleroza amiotrofică laterală. Şi îmi putea da seama din mesajele şi videoclipurile lor că jocul îi ajuta în acelaşi fel precum m-a ajutat pe mine. Vorbeau despre faptul că se simţeau mai puternici şi mai curajoşi. Vorbeau despre faptul că se simţeau mai bine înţeleşi de către prieteni şi familie. Şi vorbeau chiar şi despre faptul că se simţeau mai fericiţi, chiar dacă erau în suferinţă, chiar dacă înfruntau cea mai grea provocare a vieţii lor.

În acel moment m-am întrebat - ce se întâmplă aici? Vreau să spun, cum poate un joc trivial să intervină atât de puternic în circumstanţe atât de serioase şi, în anumite cazuri, de viaţă şi de moarte? Vreau să zic, dacă nu funcţiona pentru mine, nu se putea în nici un fel să cred că era posibil. Ei bine, se dovedeşte ca există o anumită ştiinţă şi aici. Unii oameni devin mai puternici şi fericiţi după un eveniment traumatic. Iar asta se întâmpla cu noi.

Jocul ne ajuta să experimentăm ce oamenii de ştiinţă numesc creşterea post-traumatică, denumire pe care nu o auzim în mod obişnuit. De obicei, auzim de tulburarea post-traumatică de stres. Dar oamenii de ştiinţă ştiu acum că un eveniment traumatic nu ne condamnă la o suferinţă pe termen nedefinit. În schimb, o putem folosi ca o rampă de lansare pentru a dezlănţui cele mai importante calităţi ale noastre şi a trăi vieţi mai fericite.

Uitaţi care sunt principalele cinci lucruri pe care oamenii cu creştere post-traumatică le spun: Priorităţile mele s-au schimbat. Nu îmi mai este frică să fac ceea ce mă face fericit. Mă simt mai aproape de prieteni şi familie. Mă înteleg pe mine mai bine. Ştiu cine sunt cu adevărat acum. Am un nouă întelegere a ceea ce este semnificativ şi cu scop în viaţa mea. Sunt mai capabil să mă concentrez pe ţintele şi visele mele.

Vă sună familiar? Ar trebui, deoarece topul celor cinci trăsături ale creşterii post-traumatice este în esenţă opusul direct al topului celor cinci regrete ale muribunzilor. Interesant, nu-i aşa? Se pare că, într-un fel sau altul, un eveniment traumatic îţi poate debloca abilitatea de a duce o viaţă cu mai puţine regrete.

Dar cum funcţionează? Cum poţi ajunge de la traumă la creştere? Sau şi mai bine, există oare o cale de a sustrage toate beneficiile unei creşteri post-traumatice fără traumă, fără să fie necesar să-ţi loveşti capul în primă instanţă? Ar fi bine, nu-i aşa?

Am dorit să înţeleg mai bine fenomenul, aşa că am devorat literatura ştiinţifică, şi iată ce am învăţat. Există patru tipuri de rezistenţă, sau rezilienţă, care contribuie la creşterea post-traumatică, şi sunt activităţi validate ştiinţific pe care le poţi face în fiecare zi pentru a construi aceste patru tipuri de rezilienţă, şi fără a necesita un traumatism.

Acum, v-aş putea spune care sunt aceste patru tipuri de tărie dar aş prefera să le trăiţi voi mai întâi. Aş vrea ca noi toţi să le construim împreună, chiar acum. Aşadar, uitaţi ce o să facem. O să jucăm un joc rapid împreună. Acesta e momentul în care veţi dobândi acele şapte minute şi jumătate de bonus de viaţă pe care vi le-am promis mai devreme. Tot ce trebuie să faceţi este să încheiaţi cu succes primele patru misiuni SupperBetter. Şi simt că puteţi. Am încredere în voi.

Aşadar, toată lumea este pregătită? Aceasta este prima voastră misiune. Începem. Alegeţi una: Ridicaţi-vă in picioare şi faceţi trei paşi, sau strângeţi pumnii, ridicaţi-i deasupra capului cât de sus puteţi pentru cinci secunde. Începeţi! Foarte bine, îmi plac oamenii care le fac pe amândouă. Sunteţi silitori. Foarte bine. (Râsete)

Bravo, toată lumea. Aceasta a valorat plus-unu rezilienţă fizică, ceea ce înseamnă că organismul vostru poate suporta mai mult stres şi se poate vindeca singur mai repede. Ştim, din cercetări, că primul lucru pe care îl puteţi face pentru a vă creşte rezilienţa fizică este să nu staţi nemişcaţi. Asta e tot ce trebuie să faceţi. În fiecare secundă în care nu staţi nemişcaţi, vă îmbunătăţiţi activ sănătatea inimii, pe cea a plămânilor şi a creierului.

Toată lumea este pregătită pentru a doua misiune? Vreau să vă trosniţi degetele de exact 50 de ori, sau să număraţi de la 100 în jos din şapte în şapte, astfel: 100, 93 ... Începeţi!

(Pocnituri)

Nu vă lăsaţi.

(Pocnituri)

Nu lăsaţi oamenii care numără în jos de la 100 să interfereze cu numărătoarea voastră până la 50.

(Râsete)

Frumos. Uau. E prima oară când văd aşa ceva. Bonus rezilienţă fizică. Bine lucrat, toată lumea. Acum aceasta merită plus-unu rezilienţă mentală, ceea ce înseamnă că aveţi mai multă concentrare mentală, mai multă disciplină, fermitate şi voinţă. Cercetările ştiinţifice ne-au arătat că voinţa lucrează, de fapt, ca un muşchi. Devine mai puternică cu cât o exersezi mai mult. Aşadar, abordarea unei mici provocări fără sa vă daţi bătut, chiar şi una absurdă ca pocnitul din degete exact de 50 de ori sau numărarea inversă de la 100 din şapte în şapte este de fapt o metodă validată ştiinţific de a-ţi spori voinţa.

Deci bună treabă. Misiunea numărul trei. Alege una: Acum, din cauza camerei în care ne aflăm, destinul a determinat cu adevărat asta pentru tine, dar uite care sunt cele două opţiuni. Dacă eşti la interior, găseşte un geam şi uită-te prin el. Dacă eşti afară, găseşte un geam şi uită-te prin el. Sau fă o rapidă căutare pe Youtube sau o căutare de imagini pe Google pentru "copil [animalul tău favorit.]"

Acum, puteţi face aceasta pe telefoanele voastre, sau puteţi doar să scrieţi rapid ceva denumiri de pui de animale, o să încerc să găsesc eu câteva şi o să le pun pe ecran pentru noi. Aşadar, ce doriţi să vedeţi? Leneş, girafă, elefant, şarpe. Bine, să vedem ce avem. Pui de delfin sau pui de lamă. Toată lumea să privească. Aţi prins? Bine, încă unul. Pui de elefant. Aplaudăm pentru asta? Este uimitor.

Bine, ceea ce am simţit acum este plus-unu rezilienţă emoţională, ceea ce înseamnă că aveţi abilitatea de a provoca emoţii puternice, pozitive cum ar fi curiozitatea sau dragostea, pe care le simţim când privim pui de animale, când ai nevoie de ele cel mai mult.

Şi iată un secret din literatura ştiinţifică. Dacă puteţi reuşi să experimentaţi trei emoţii pozitive pentru fiecare emoţie negativă în cursul unei ore, o zi, o săptămână, puteţi să vă îmbunătăţiţi dramatic sănătatea şi abilitatea voastră de a aborda cu succes orice problemă pe care o înfruntaţi. Acesta se numeşte raportul de trei-la-unu a emoţiei pozitive. Este trucul meu favorit din SuperBetter, aşa că ţineţi-o tot aşa.

În regulă, alegeţi una, ultima misiune: Daţi mâna cu cineva timp de şase secunde, sau transmiteţi-i cuiva un scurt mulţumesc prin text, email, Facebook sau Twitter. Începeţi!

(Conversaţii)

Arată bine, arată bine. Frumos, frumos. Ţineţi-o tot aşa, îmi place! În regulă, aceasta înseamnă plus-unu rezilienţă socială, ceea ce înseamnă că, de fapt, dobândiţi mai multă putere de la prietenii voştri, de la vecini, familie, sau comunitate. Acum, o metodă foarte bună de a stimula rezilienţa socială este recunoştinţa. Atingerea este însă şi mai bună.

Iată încă un secret pentru voi: Strângând mâna cuiva timp de şase secunde nivelul oxitocinei din sânge creşte dramatic, acesta fiind hormonul încrederii. Asta înseamnă că voi toţi cei care aţi dat mâinile sunteţi biochimic pregătiţi să vă placeţi şi să vă ajutaţi reciproc. Acest lucru va persista şi în timpul pauzei, aşa că profitaţi de oportunitatea de a crea legături.

(Râsete)

Bine, aţi terminat cu succes cele patru misiuni, aşa că haideţi să vedem dacă mi-am încheiat cu succes misiunea de a vă oferi şapte minute şi jumătate de bonus de viaţă. Iar acum vă voi mai împărtăşi încă puţină ştiinţă. S-a dovedit că oamenii care îşi stimulează în mod regulat aceste patru tipuri de rezilienţă-- fizic, mental, emoţional şi social -- trăiesc cu 10 ani mai mult decât restul. Iar asta este adevărat. Dacă realizezi în mod regulat raportul emoţional pozitiv de trei-la-unu, dacă nu stai deloc nemişcat pentru mai mult de o oră, dacă vorbeşti cu o persoană la care ţii în aproape fiecare zi, dacă abordezi mici ţeluri pentru a-ţi creşte voinţa, o să trăieşti cu 10 ani mai mult decât oricine altcineva, şi iată cum intervine aici acel calcul pe care vi l-am arătat mai devreme.

Aşadar, speranţa medie de viaţă în SUA şi Marea Britanie este de 78.1 ani, dar ştim din peste 1.000 de studii revizuite ştiinţifice că poţi adăuga 10 ani de viaţă prin stimularea celor patru tipuri de rezilienţă. Deci în fiecare an în care tu îţi stimulezi cele patru tipuri de rezilienţă, câştigi de fapt, 0.128 mai mulţi de ani de viaţă sau 46 mai multe zile de viaţă, sau 67,298 mai multe minute de viaţă, ceea ce înseamnă că în fiecare zi câştigi 184 de minute de viaţă, cu fiecare oră în care îţi stimulezi cele patru tipuri de rezilienţă, aşa cum tocmai am făcut împreună, aţi câştigat 7.68245837 mai multe minute de viaţă.

Felicitări, acele şapte minute şi jumătate sunt ale voastre. Le meritaţi pe deplin.

(Aplauze)

Da! Minunat. Staţi, staţi, staţi. Încă aveţi misiunea voastră specială, misiunea voastră secretă. Cum o să vă petreceţi aceste şapte minute şi jumătate de viaţă bonus?

Ei bine, uitaţi care sunt sugestiile mele. Aceste şapte minute şi jumătate bonus sunt într-un fel asemănătoare cu acele dorinţe oferite de duhuri. Îţi poţi folosi prima dorinţă pentru a-ţi pune alte milioane de dorinţe. Foarte isteţ, nu? Aşadar, dacă vă petreceţi aceste şapte minute şi jumătate astăzi făcând ceva care vă face fericiţi, sau care să vă facă activi fizic, sau să vă pună în contact cu cineva la care ţineţi sau doar să abordaţi o mică provocare, o să vă stimulaţi tenacitatea, şi o să câştigaţi mai multe minute.

Şi vestea bună este că puteţi să continuaţi aşa. În fiecare oră a zilei, în fiecare zi din viaţa voastră, până pe patul vostru de moarte, care o să fie cu 10 ani mai târziu decât ar fi fost altfel. Şi când o să ajungeţi acolo, mai mult decât probabil, nu o să aveţi nici unul dintre acele top cinci regrete, deoarece vă veţi fi construit puterea şi rezilienţa de a trăi o viaţă conform viselor voastre. Şi cu 10 ani în plus, poţi chiar avea destul timp să joci mai multe jocuri.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)