Jane Goodall despre ceea ce ne deosebește de maimuțe

Bună dimineața! Mă simt... Înainte de toate, a fost extraordinar să mă aflu aici în aceste zile. În al doilea rînd este o mare onoare pentru mine să fiu eu cea care încheie această reuniune nemaipomenită, aceste minunate prelegeri care au avut loc. Cred că mi se potrivesc, în multe privințe, cîteva din lucrurile pe care le-am auzit. Am pornit... am venit aici direct din inima pădurii tropicale a Ecuadorului, unde eram — numai cu avionul poți ajunge pînă acolo — cu aborigeni cu fețe pictate și împodobiți cu pene de papagal pe cap. Acolo oamenii se luptă ca să împiedice companiile de petrol să construiască drumuri în pădurile lor. Se luptă să-și dezvolte propriul lor stil de viață într-o pădure, într-o lume curată, o lume necontaminată, o lume care nu este poluată. Și ceea ce m-a uimit, și se potrivește cu ceea ce vorbim cu toții aici la TED, este că acolo, chiar în mijlocul junglei, erau niște panouri solare — primele în acea parte a Ecuadorului — folosite în special pentru a pompa apa în așa fel încît femeile să nu fie nevoite să se deplaseze. Apa era purificată, și pentru că aveau o mulțime de acumulatoare, puteau să stocheze multă electricitate. Așa că fiecare casă — cred că erau vreo opt case în mica lor comunitate — avea lumină cam o jumătate de oră în fiecare seară. Și au și o căpetenie, care, în toată splendoarea sa regală, are un laptop. (Rîsete) Omul acesta, care a fost dus prin lume dar s-a întors, spunea: „Știți, noi am sărit brusc într-o eră cu totul nouă. Pînă acum 50 de ani nici măcar nu auziserăm că există oameni albi, iar acum iată-ne, avem laptop, și sîntem dornici să învățăm cîteva lucruri de la civilizația modernă. Vrem să știm despre îngrijirea sănătății. Vrem să știm ce fac alți oameni. Ne interesează. Și vrem să învățăm și alte limbi. Vrem să știm engleză și franceză și poate chineză, și avem talent la limbi.” Stă acolo cu micul său laptop, făcînd față puternicelor presiuni — din cauza datoriei externe a Ecuadorului — luptîndu-se cu presiunea Băncii Mondiale, FMI și desigur cu cei care vor să exploateze pădurile și să extragă țițeiul. Așadar, vin aici direct de acolo. Dar, bineînțeles, adevăratul meu domeniu de cercetare este legat de un alt fel de civilizație. Nici nu o pot numi civilizație. E mai degrabă un alt mod de viață, un alt tip de ființă. S-a vorbit mai devreme — în admirabila expunere făcută de Wade Davis — despre tot soiul de civilizații umane din diferite zone ale lumii dar lumea nu se compune numai din ființe umane, mai există și alte ființe animale. Așa că propun să aduc în această conferință TED, — așa cum fac eu mereu oriunde mă duc în lume — vocea regnului animal. De prea multe ori vedem doar cîteva diapozitive sau mici filmulețe, dar aceste ființe au voci care înseamnă ceva. De aceea vreau să vă salut, ca din partea unui cimpanzeu din pădurile Tanzaniei: Uu, uu, uu, uu, uu, uu, uu, uu, uu, uu, uu, uu, uu! (Aplauze) Studiez cimpanzeii din Tanzania din 1960. De atunci au apărut tehnologii moderne care au transformat radical modul în care biologii lucrează pe teren. De exemplu, pentru prima dată acum cîțiva ani, prin simpla colectare de mici eșantioane fecale, am putut să le analizăm — să facem un profil ADN — așa încît, tot pentru prima dată, am putut afla care dintre cimpanzeii masculi este tatăl fiecărui pui în parte. Asta fiindcă în societatea lor cimpanzeii se împerechează la întîmplare. Astfel se deschid posibilități de cercetare cu totul noi. Apoi utilizăm GSI — geografie... sau ce-o fi însemnînd GSI — pentru a determina arealul cimpanzeilor. Și mai folosim — vedeți, nu mă pricep prea bine la lucrurile astea — mă rog, folosim imagini prin satelit pentru a observa stadiul despăduririi din zonă. Apoi desigur tehnologia razelor infraroșii, cu care putem vedea animalele noaptea, și aparatele pentru înregistrări video, iar magnetofoanele devin tot mai ușoare și mai bune. În foarte multe privințe putem face azi lucruri pe care nu le puteam face cînd am început eu în 1960. În special cînd cimpanzeii și alte animale cu creier mare sînt studiate în captivitate, tehnologia modernă ne ajută să investigăm nivelurile cognitive superioare ale unora dintre aceste animale. Astfel, acum știm că sînt capabile de performanțe pe care știința le-ar fi considerat absolut imposibile în anii cînd am început eu. Cred că, dintre cimpanzeii aflați în captivitate, cel mai departe în performanța intelectuală a ajuns o femelă din Japonia. O cheamă Ai, adică „dragoste”. Cu ea lucrează un „partener” deosebit de atent. Adoră calculatorul! Își părăsește și grupul, și robinetul de apă, și copacii, și tot. Vine înăuntru și se așează la calculator, un fel de joc video ca pentru copii. E captivată. Apropo, are 28 de ani. Iar pe ecranul tactil al calculatorului face niște lucruri mai repede decît majoritatea oamenilor. Face operații foarte complexe, nu am timp aici să vorbesc despre ele, dar lucrul uimitor despre această femelă este că nu-i place să greșească. Dacă nu-i reușește bine și obține un scor scăzut, vine, se ridică și bate în geam — pentru că ea nu-l vede pe cercetător — și prin asta îi cere s-o lase să mai încerce o dată. Cît despre concentrare... deja s-a concentrat intens vreo 20 de minute, iar acum vrea să ia totul de la început, doar pentru satisfacția de a-i ieși mai bine. Nu pentru mîncare o face — e drept că primește o mică recompensă, de exemplu o stafidă pentru fiecare răspuns corect — dar ar face-o și pe degeaba, dacă-i spui dinainte. Poftim, un cimpanzeu care folosește un calculator. Cimpanzeii, gorilele, orangutanii învață și limbajul surdo-muților. Ceea ce vreau să spun este că în 1960, cînd eram în parcul Gombe — — îmi amintesc atît de bine, atît de limpede, de parcă ar fi fost ieri — era pentru prima dată cînd mergeam prin pădure și cimpanzeii încă mai fugeau de mine, cei mai mulți dintre ei, deși unii se obișnuiseră un pic, cînd am văzut o formă întunecată, aplecată asupra unui mușuroi de termite. M-am uitat cu binoclul. Era, din fericire, un mascul adult, pe care îl numisem David Greybeard („Barbă-Gri”). Apropo, știința pe vremea aceea spunea că nu e bine să dăm nume cimpanzeilor, că e mai bine să le dăm numere, așa era mai științific. În fine, David Greybeard. Și l-am văzut culegînd fire de iarbă și folosindu-le pentru a pescui termite din cuibul lor subteran. Și nu doar atît. Uneori lua o ramură înfrunzită și-i rupea frunzele. Modificarea obiectul pentru a-l adapta unui anumit scop, începutul fazei de fabricare a uneltelor! Era deosebit de interesant, o adevărată descoperire, pentru că la vremea aceea se considera că oamenii și numai oamenii foloseau și făceau unelte. Cînd eram studentă, definiția era „omul, specia care face unelte”. Cînd Louis Leakey, mentorul meu, a aflat știrea a spus: „Aha, acum trebuie să redefinim omul, să redefinim unealta, sau să acceptăm că și cimpanzeii sînt oameni.” (Rîsete) Astăzi știm că doar în parcul Gombe există nouă moduri distincte în care cimpanzeii folosesc diverse obiecte pentru diverse scopuri. Mai mult, știm că în alte părți din Africa în care au fost studiați cimpanzeii există comportamente de utilizare a uneltelor total diferite. Și cum se pare că aceste modele sînt transmise din generație în generație, prin observare, imitare și repetare, iar asta e una din definițiile culturii umane. Constatăm că în acești 40 și ceva de ani în care eu și alții am studiat cimpanzeii și celelalte maimuțe hominide și, cum spuneam, alte mamifere cu creier complex și sisteme sociale, am constatat că, la urma urmei, nu există o linie clară între oameni și restul regnului animal. E o linie foarte tulbure. Și devine tot mai tulbure pe măsură ce descoperim animale făcînd lucruri pe care noi, cu aroganța noastră, le credeam doar umane. Cimpanzeii — nu avem timp să discutăm despre fascinanta lor viață — au o copilărie lungă, cinci ani, în care sînt alăptați și dorm cu mama lor și apoi alți trei, patru sau cinci ani în care sînt dependenți emoțional de ea, chiar și după ce se naște următorul pui. E important să învețe în acest timp, cînd comportamentul e flexibil. Și e o mulțime de învățat în societatea cimpanzeilor. Se dezvoltă legături durabile de sprijin și tandrețe pe parcursul unei lungi copilării, cu mama, cu frații și surorile, și pot dura o viață întreagă, care poate să ajungă pînă la 60 de ani. De fapt cimpanzeii pot trăi mai mult de 60 de ani în captivitate. Pînă acum i-am studiat numai 40 de ani în mediul lor natural. Și am descoperit că cimpanzeii sînt capabili de o adevărată compasiune și altruism. În comunicarea lor nonverbală, care e foarte bogată, găsim că au o mulțime de sunete, pe care le folosesc în diverse situații, dar folosesc și atingerea, postura, gesturile. Ce anume fac? Se sărută, se îmbrățișează, se țin de mînă. Se mîngîie unul pe altul pe spate, fac pe grozavii, își agită pumnii — lucruri pe care și noi le facem — și le fac în același context. Au o formă foarte sofisticată de cooperare. Uneori vînează, nu foarte des, dar cînd vînează vedem la ei o cooperare sofisticată, iar prada o împart între ei. Știm că ei au emoții similare — poate uneori identice — cu cele pe care noi le numim fericire, tristețe, frică, disperare. Ei cunosc suferința, atît mentală cît și fizică. Nu am timp să intru în detalii pentru a vă dovedi cîte ceva dintre aceste lucruri, vreau doar să spun că în cele mai bune universități există studenți remarcabili care studiază emoțiile animalelor și personalitatea lor. Știm că cimpanzeii și alte animale se pot recunoaște în oglindă: „eu” în contrast cu „celălalt”. Au și simțul umorului. Acestea sînt lucruri considerate anterior a fi apanajul omului. Dar asta ne învață un nou fel de respect, un respect nou nu doar față de cimpanzei, aș zice, ci și față de alte uimitoare ființe cu care conviețuim pe această planetă. Cînd vom fi gata să admitem că, de fapt nu sîntem singurele ființe cu personalitate, cu minte, și mai ales cu sentimente, și vom începe să ne gîndim la felul cum maltratăm și ne folosim de atît de multe alte ființe simțitoare și știutoare ale planetei, vom avea un motiv serios să ne fie mare rușine, cel puțin mie îmi este. E o durere să vezi cum acești cimpanzei — care ne-au dat, poate mai mult decît oricine altcineva, o lecție de umilință — dispar foarte repede din mediul lor natural. Dispar din cauzele pe care cei ce ne aflăm aici le cunoaștem cît se poate de bine. Despădurirea, creșterea populațiilor umane care au nevoie de mai mult teren. Dispar pentru că unele companii de cherestea practică defrișarea intensivă. Dispar din inima arealului lor din Africa pentru că marile companii forestiere multinaționale au venit și au făcut drumuri așa cum vor să facă și în Ecuador și în alte locuri unde pădurile au rămas neatinse, pentru a extrage țiței sau a tăia copaci. De aceea în bazinul fluviului Congo și în alte colțuri ale lumii există comerțul cu carne de animale sălbatice. Asta înseamnă că, deși timp de sute sau poate mii de ani oamenii au trăit în acele păduri sau alte tipuri de habitat, în armonie cu lumea lor, omorînd atîtea animale cît aveau nevoie pentru ei și familiile lor, acum, deodată, din cauza drumurilor, vînătorii pot veni din orașe. Ei împușcă totul, orice mișcă și e mai mare decît un mic șobolan, apoi usucă vînatul la soare sau îl afumă. Acum au și mijloace de transport, merg cu camioanele forestiere sau cu cele miniere, se duc în orașe și vînd. Lumea plătește mai bine pentru „carnea de tufiș”, cum i se zice, decît pentru carnea de animal domestic. E o preferință culturală. Dar nu este viabil. Imensele tabere forestiere din pădure au acum nevoie de carne, iar pigmeii vînători din bazinul fluviului Congo, care trăiau acolo cu stilul lor de viață minunat de atîtea sute de ani, acum au fost corupți. Li se dau arme, vînează pentru taberele forestiere și primesc bani. Li se nimicește cultura, la fel ca animalele de care depind. Cînd pleacă taberele nu mai rămîne nimic. S-a vorbit aici de pierderea diversității culturale umane, iar eu am văzut asta cu ochii mei. Tabloul Africii e sinistru. Iubesc Africa. Dar ce vedem în Africa? Vedem despădurire, vedem cum se întinde deșertul, vedem foamete cruntă, vedem boli și vedem o creștere a populației acolo unde pe o bucată de pămînt trăiesc mai mulți oameni decît poate pămîntul să îndure, și unde sînt prea săraci ca să cumpere mîncare din altă parte. Acei oameni despre care am auzit ieri, de pe Insula Paștelui, și care au tăiat ultimul copac, erau ei proști? Nu înțelegeau ce se întîmplă? Ba înțelegeau, dar ați văzut sărăcia lucie din unele regiuni ale lumii. Nu e o chestiune de „Hai să păstrăm copacul pentru mîine.” Ci „Cum am să-mi hrănesc familia astăzi? Poate reușesc să iau măcar cîțiva dolari pe acest ultim copac ca să mai trăim încă un pic, apoi ne-om ruga să se întîmple ceva să ne scape de sfîrșitul inevitabil.” E o priveliște dezolantă. Singurul lucru care ne deosebește pe noi într-atît de cimpanzei și alte creaturi este capacitatea noastră sofisticată de a vorbi, limba prin care le putem povesti copiilor despre lucruri care nu sînt aici. Putem vorbi despre trecutul îndepărtat și pregăti viitorul îndepărtat, ne putem comunica ideile, pentru ca ideile să poată să izvorî din înțelepciunea acumulată a grupului. Putem face asta vorbind unul cu altul, putem face asta prin filme, putem face asta prin cuvîntul scris. Și noi abuzăm de această mare putere pe care o avem, de a fi administratori înțelepți, și distrugem lumea. În țările dezvoltate e într-un fel mai rău, pentru că ne e mai ușor să ne dăm seama cît de absurd e ceea ce facem. Vedeți, dăm naștere copiilor într-o lume unde, în multe locuri, apa îi otrăvește. Aerul le face rău, hrana pe care o obținem pe solul contaminat îi otrăvește. Și asta nu e doar undeva departe, în țările sărace ale lumii, e peste tot. Știți că avem în corpul nostru cam 50 de substanțe pe care nu le aveam acum 50 de ani? Multe dintre aceste boli, ca de exemplu astma și anumite feluri de cancer, se află în creștere în jurul zonelor unde se aruncă grețoasele noastre deșeuri toxice. Ne facem rău nouă înșine, în toată lumea, le facem rău animalelor, îi facem rău naturii înseși. Mama Natură, care ne-a făcut ceea ce sîntem. Mama Natură, unde consider că trebuie să petrecem mai mult timp, unde sînt copaci și flori și păsări, pentru o bună dezvoltare psihică. Și totuși există sute și sute de copii în țările dezvoltate, care nu văd niciodată natura, pentru că cresc într-o lume de beton și tot ce cunosc ei este realitatea virtuală, fără ocazii de a merge să stea la soare, sau în pădure, unde pămîntul e împestrițat de razele de soare ce străpung frunzișul. Cum călătoresc prin lume, știți, a trebuit să părăsesc pădurea, dar mie acolo îmi place să fiu. A trebuit să las cimpanzeii cei fascinanți să-i studieze în continuare studenții mei și personalul de pe teren, pentru că, văzînd cum a scăzut continuu numărul cimpanzeilor de la două milioane acum un secol pînă la vreo 150 000 acum, mi-am dat seama că trebuie să plec din pădure și să fac ceea ce pot pentru a sensibiliza lumea. Și pe măsură ce vorbeam despre soarta cimpanzeilor, îmi dădeam seama că totul este interconectat, iar problemele țărilor în curs de dezvoltare decurg foarte adesea din lăcomia țărilor dezvoltate. Totul era legat și, în loc să aibă sens, — spuneați că speranța stă în sens —, nu are nici un sens. Cum putem face asta? Cineva spunea asta ieri. Călătorind prin lume am întîlnit adesea tineri care și-au pierdut speranța. Se simțeau deznădăjduiți, spuneau: „Păi nu contează ce facem, hai să mîncăm, să bem și să ne distrăm, că mîine o să murim. Totul e fără speranță, asta ne tot spune mass-media.” Apoi am cunoscut tineri înfuriați, iar furia se poate transforma în violență, cunoaștem cu toții lucrurile astea. Am trei nepoței. Unii dintre acești elevi și studenți îmi spun la liceu sau la facultate: „Sîntem furioși.” sau „Nu mai avem speranță, pentru că simțim că ne-ați compromis viitorul, iar nouă nu ne mai rămîne nimic de făcut.” Mă uit în ochii nepoțeilor mei și mă gîndesc cît rău i-am făcut noi acestei planete de cînd aveam eu vîrsta lor. Simt o rușine fără margini. De aceea în 1991, în Tanzania, am lansat un program numit „Rădăcini și Lăstare” (engl. „Roots and Shoots”). Găsiți broșuri la ieșire. Dacă aveți de-a face cu copii și vă pasă de viitorul lor, vă rog să luați o broșură. Rădăcini și Lăstare este un program pentru speranță. Rădăcinile sînt temelia solidă. Lăstarele par firave, dar ca să ajungă la soare pot trece prin ziduri de cărămidă. Zidurile de cărămidă sînt problemele pe care noi le-am pricinuit planetei. Așadar e un mesaj de speranță. Sute și mii de tineri din întreaga lume pot ieși la lumină și pot face ca lumea să fie mai bună. Iar mesajul cel mai important de la Rădăcini și Lăstare este că fiecare individ contează. Fiecare individ are un rol de jucat. Fiecare din noi are un efect asupra lumii în fiecare zi, iar dumneavoastră, oamenii de știință, înțelegeți că și dacă stai în pat toată ziua respiri oxigen și expiri CO2 și probabil mergi la baie și așa mai departe. Ai un efect asupra lumii. Așadar, programul Rădăcini și Lăstare implică tineretul în trei feluri de proiecte. Aceste proiecte sînt menite să schimbe în bine lumea din jurul lor. Un proiect pentru a arăta că îți pasă de propria comunitate. Unul pentru animale, inclusiv animalele domestice, și trebuie să spun că tot ce știu despre comportamentul animalelor, încă dinainte de a ajunge la cimpanzeii din parcul Gombe, știu de la cîinele meu, Rusty („Ruginiu”), tovarășul meu din copilărie. Iar al treilea proiect este pentru mediul înconjurător local. Ceea ce pot face copiii depinde în primul rînd de vîrsta lor, avem participanți de la grădiniță pînă la facultate. Contează dacă se află în mediul urban sau rural. Contează și dacă sînt înstăriți sau săraci. Contează în ce parte, a Americii de exemplu, se află. Acum sîntem prezenți în toate statele americane, iar problemele din Florida diferă de cele din New York. Contează în ce țară se află — avem vreo 5000 de grupuri active în peste 60 de țări — și aflu mereu de grupuri din diverse locuri, grupuri despre care nu știam, pentru că tinerii preiau programul și îl răspîndesc singuri mai departe. De ce? Pentru că programul i-a convins și ei sînt aceia care decid ce vor să facă. Nu e ceva ce părinții sau profesorii îi îndeamnă să facă. Ar merge și așa, dar copiii decid ei înșiși: „Vrem să curățăm acest rîu și să punem iarăși pești, așa cum era înainte. Vrem să curățăm solul toxic din zona aceasta și să facem o grădină organică. Vrem să mergem la bătrîni, să stăm cu ei, să le ascultăm poveștile și să înregistrăm tradiția orală. Vrem să mergem să lucrăm într-un adăpost de cîini. Vrem să învățăm despre animale. Vrem să...” Și tot așa. Asta îmi dă mari speranțe. Cum eu călătoresc prin toată lumea 300 de zile pe an, găsesc peste tot grupuri Rădăcini și Lăstare de diferite vîrste. Peste tot sînt copii cu ochi strălucitori care spun „Uite, ce am făcut noi înseamnă ceva!” Acum intră în joc și tehnologia, pentru că, folosind noul mod de comunicare electronică, copiii aceștia pot comunica unii cu alții în toată lumea. Și dacă e cineva interesat să ne ajute, avem nenumărate idei, dar avem nevoie de ajutor, pentru a crea un sistem potrivit care să-i ajute pe acești tineri să-și transmită bucuria. Dar — foarte important — să-și transmită și deznădejdea, să spună: „Am încercat așa și nu merge, ce ne facem?” Atunci, surpriză!, iată că un alt grup le răspunde acestor copii, un grup poate să fie din America, celălalt din Israel, și le spune: „Da, ați greșit un pic. Uite cum trebuie să faceți.” Filozofia noastră e foarte simplă. Nu credem în violență. Fără violență, fără bombe, fără arme. Nu așa se rezolvă problemele. Violența duce la violență, cel puțin eu așa cred. Și atunci cum procedăm? Uneltele pentru rezolvarea problemelor sînt cunoașterea și înțelegerea. Culege informații, dar vezi cum se integrează ele în context. Sîrguință și perseverență — nu renunța! — iubire și compasiune, care conduc la respectul pentru viață. Cîte minute mai am? Două, unul? Chris Anderson: Unul... unul sau două. Jane Goodall: Două, două. O să iau două. (Rîsete) O să veniți să mă tîrîți afară? (Rîsete) Deci, una peste alta, Rădăcini și Lăstare începe să schimbe viața tinerilor. În asta îmi investesc aproape toată energia. Am convingerea că un grup ca acesta poate să aibă un impact major, nu doar pentru că ne puteți ajuta cu tehnologia, ci și pentru că mulți dintre dumneavoastră aveți copii. Și dacă veți răspîndi acest program și-l veți transmite copiilor, ei vor avea multe posibilități să iasă în lume și să facă bine, din cauză că au părinți ca dumneavoastră. Și este foarte clar cît de mult vreți cu toții să încercați să faceți lumea aceasta să fie mai bună. Mă umple de speranță. Dar copiii mă întreabă — nu durează mai mult de două minute, promit — copiii îmi spun: „Dr. Jane, chiar aveți speranță pentru viitor? Călătoriți și vedeți cum se întîmplă o mulțime de nenorociri.” Mai întîi, creierul uman. Nu e nevoie să spun nimic despre el. Acum că știm ce probleme există în lume, minți ca ale dumneavoastră se pun pe rezolvarea problemelor. Și am vorbit mult despre asta. În al doilea rînd, puterea de recuperare a naturii. Putem distruge un rîu, și putem să-l readucem la viață. O zonă largă pustiită poate fi făcută să reînflorească, în timp sau cu puțin ajutor. Și în al treilea rînd, vorbitorul dinainte — sau cel dinaintea lui — spunea despre neîmblînzitul spirit uman. Sîntem înconjurați de cei mai uimitori oameni, care fac lucruri ce par absolut imposibile. Nelson Mandela — am cu mine o bucată de calcar din închisoarea Robben Island, unde a petrecut 27 de ani de muncă silnică — a ieșit de acolo cu atît de puțină înverșunare, încît a putut să-și scoată poporul din oroarea apartheidului fără o baie de sînge. Chiar și după 11 septembrie — eu eram în New York și am simțit frica — oamenii aveau atît de mult curaj, atîta dragoste și atîta compasiune. Și după aceea, în timp ce mergem prin țară și simțeam frica — frica ce îi făcea pe oameni să creadă că nu se mai pot preocupa de mediul înconjurător, ca nu cumva să pară că nu sînt patrioți — iar eu încercam să-i încurajez, cineva a venit cu un mic citat din Mahatma Gandhi: „Dacă te uiți în istoria omenirii, vezi că orice regim inuman a fost învins de către bine.” La puțin timp după aceea o femeie mi-a adus acest clopoțel, și vreau să închei pe acest ton. Mi-a spus: „Dacă vorbiți de speranță și pace, sunați clopoțelul.” Este făcut din metalul unei mine de teren dezamorsate, din cîmpurile de execuție ale lui Pol Pot — unul din cele mai inumane regimuri din istoria omenirii — unde astăzi oamenii încep să-și refacă viața după ce s-a prăbușit regimul. Deci, da, există speranță. Și unde e speranța? Este la politicieni? E în mîinile noastre. E în mîinile dumneavoastră și ale mele și ale copiilor noștri. Depinde numai de noi. Noi sîntem cei care putem schimba lumea. Dacă ne trăim viața în așa fel încît să lăsăm, în mod conștient, cea mai mică amprentă ecologică, dacă cumpărăm numai ce este etic și nu cumpărăm ceea ce nu este, putem schimba lumea peste noapte. Mulțumesc.