James Surowiecki despre momentul de rascruce al retelelor de socializare

Asta se intampla intr-o zona numita Wellawatta, o zona rezidentiala instarita din Colombo. Stateam pe sinele de cale ferata care desparteau casa prietenului meu de plaja. In mod normal, sinele se ridica la aproximativ 2,5 m deasupra nivelului marii, dar la momentul acela apa scazuse cu aproximativ un metru fata de nivelul obisnuit. Nu mai vazusem niciodata reciful aici. Erau pesti prinsi in ochiurile de apa formate in recif prin retragerea apelor. Unii copii au sarit jos si au fugit inspre ochiurile de apa cu pungi in mana. Incercau sa prinda peste. Nimeni nu si-a dat seama ca asta era o idee foarte proasta. Oamenii de pe sine continuau doar sa ii priveasca. M-am intors sa vad ce se intampla cu casa prietenului meu. Apoi cineva de pe sine a tipat. Inainte de a apuca sa ma intorc, toti cei de pe calea ferata alergau si tipau.

Apa revenea. Facea spuma deasupra recifului. Copiii au reusit sa fuga inapoi la sine. Nimeni nu a fost pierdut acolo. Dar apele continuau sa creasca. Cam in 2 minute, ajunsese la nivelul sinelor de cale ferata si se revarsa peste. Noi fugiseram intre timp cam 100 de metri. Continua sa creasca. Am vazut un batran stand in picioare la poarta, in apa pana la genunchi, refuzand sa se miste. Spunea ca si-a trait intreaga viata acolo langa plaja, si ca mai degreaba moare decat sa fuga. Un baiat s-a desprins de mama sa pentru a fugi inapoi acasa sa-si ia cainele, care aparent se temea. O doamna in varsta, plangand, era purtata de fiul ei afara din casa, pe drum in sus. Mahalaua construita pe acostamentul caii ferate intre mare si calea ferata a fost complet maturata. Din cauza ca aceasta era o locatie cu risc ridicat, politia anuntase locatarii si nimeni nu mai era acolo cand apele au creascut. Insa nu avusesera timp sa-si ia nimic din lucruri. Patru ore mai tarziu, kilometri in jur, marea era impanzita de bucati de lemn -- toate astea proveneau din casele mahalalei. Cand apele s-au retras, era ca si cum n-ar fi fost.

Poate ca pare greu de crezut, in afara cazului in care ati citit o multime de stiri dar in multe locuri, dupa tsunami, oamenii erau inca ingroziti. Cand ceea ce a fost o mare linistita inghite fara mila oameni, case si barci pe nepregatite, si nimeni nu-ti poate spune cu siguranta daca un altul va urma, nu sunt sigur ca, la randul tau, ai vrea sa te calmezi. Unul dintre cele mai terifiante lucruri legate de tsunami pe care nu l-am vazut mentionat, este completa lipsa de informatie. Poate pare lipsit de importanta, dar este infiorator sa auzi zvon, peste zvon, peste zvon cum ca alt val mareic, mai mare decat precedentul, va sosi la exact ora 13:00, sau poate la noapte, sau poate... nici nu stii macar daca e prudent sa te indrepti spre apa, sa iei o barca spre spital. Credem ca spitalul Phi Phi a fost distrus. Credem ca aceasta barca merge la spitalul Phuket, dar daca e prea periculos sa acostam la debarcaderul acestuia, atrunci probabil o sa mergem la Krabi in loc, care e mai protejat. Nu credem ca un alt val va veni imediat.

In statiunea Phi Phi Hill, eram inghesuit in coltul cel mai indepartat de televizor, dar m-am straduit sa aud informatiile. Au anuntat ca fusese un cutremur cu magintudinea de 8,5 in Sumatra, care a declansat un tsunami urias. Aceasta stire ne consola intr-o foarte mica masura, ajutandu-ne sa intelegem ce tocmai ni se intamplase. Insa stirea se concentra pe ceea ce se intamplase deja si nu oferea nicio informatie despre ce sa asteptam acum. In general, toate erau cel mult zvonuri si vorbe din auzite, si nici macar o persoana din cele cu care am discutat in mai mult 36 de ore nu stia nimic cu certitudine. Acestea au fost doua relatari ale tsunami-ului din Asia, de pe doua bloguri care practic au aparut dupa ce acesta a avut loc. Acum va voi arata doua secvente video din timpul tsunami-ului, de asememea publicate pe bloguri. Trebuie sa va avertizez, sunt destul de emotionante. Unul din Thailanda, si un al doilea, de asemena, din Phuket.

(Tipete)

Vocea 1: Vine. Vine din nou.

Vocea 2: Vine din nou?

Vocea 1: Da. Vine din nou.

Vocea 2: [neclar]

Vocea1: Vine din nou. Un nou val. Vine din nou. [neclar]

(Tipete)

Am fost chemat aici.

James Surowiecki: Uff. Ambele se gaseau pe acest site: Waveofdestruction.org. In lumea blogurilor, o sa se vorbeasca despre 'inaintre de tsunami' si 'dupa tsunami', pentru ca unul dintre lucrurile care s-au intamplat la incepturile tsunami-ului a fost ca, desi initial -- adica in prima zi -- a existat de fapt o lipsa de reportaje la fata locului, a existat o lipsa de imagini live -- si unii oameni s-au plans in aceasta privinta. Ziceau ceva in genul: blogerii ne-au dezamagit. Cert a fost ca, in cateva zile, avalansa de informatii devenise imensa si ne-am putut forma o imagine completa si graitoare asupra a ceea ce se intamplase, la un nivel la care nu mai ajunsesem niciodata. Si ceea ce aveam era in esenta un grup de scriitori, blogeri, etc, neoroganizati si neconectati, care erau capabili sa creeze un portret colectiv a dezastrului, si care ne-a oferit o imagine mult mai clara a ce a insemnat sa te afli acolo decat a facut-o mass media.

Asadar, intr-un anume fel, tsunami-ul poate fi vazut ca un moment incipient, un moment in care blogosfera a ajuns la un anumit nivel de maturitate. Acum o sa cam incerc sa ma departez de acest gen de -- sublim la modul universal valabil -- adica grandios si terifiant -- inspre lucruri mai pamantesti. Pentru ca atunci cand ne gandim la bloguri, cred ca pentru majoritatea celor interesati de acestea, ne intereseaza in primul rand lucruri precum politica, tehnologia etc. Si as dori sa pun trei intrebari in aceasta prelegere, in cele 10 minute care raman, referitoare la blogosfera. Prima ar fi: ce ne spune aceasta despre ideile noastre, despre ceea ce-i motiveaza pe oameni sa faca lucruri? A doua este: ne dau oare blogurile acces, in mod nemijlocit, la un soi de inteligenta colectiva care pana acum a ramas, in cea mai mare parte, inaccesibila? Si cea de-a treia parte este: care sunt potentialele probleme, sau genul de aspecte negative ale blogurilor, asa cum le stim?

Ok, prima intrebare: Ce ne spun acestea referitor la de ce fac oamenii anumite lucruri? Unul dintre lucrurile fascinante legate de blogosfera in particular, si, bineinteles, internet la modul general -- si asta o sa para extrem de evident, dar cred ca este un aspect care merita considerat -- este acela ca oamenii care creeaza enorme cantitati de continut in fiecare zi, care petrec enorm de mult timp organizand, creand legaturi si comentand asupra esentei internetului, fac asta in primul rand pe gratis. Nu primesc alta plata pentru asta decat atentia si, intr-o anume masura, prestigiul pe care il dobandesc facand o treaba buna. Si asta este, cel putin pentru un economist de scoala veche, oarecum ramarcabil, pentru ca in aceasta acceptiune traditionalist-economista omul ar spune ca, stiti, practic, faci lucruri pentru a fi rasplatit, in primul rand financiar. Dar in schimb, ceea ce gasim pe internet -- si unul dintre lucrurile absolut geniale legate de acesta -- este ca oamenii au gasit o modalitate de a lucra impreuna fara a implica deloc banii. Au gasit, intr-un fel, un soi de metoda diferita de a-si organiza activitatea.

Yochai Benkler, profesor de drept la Yale, intr-un eseu numit “Pinguinul lui Coase”, vorbeste despre acest soi de model “cu sursa deschisa”, cu care ne-am familiarizat de la Linux, ca fiind potential aplicabil intr-o multime de situatii. Si, stiti, daca e sa gandim asa cu privire la tsunami, atunci ce rezulta este practic o armata locala de jurnalisti, care practic produc enorme cantitati de informatie, fara alt motiv decat acela de a-si spune povestea. Aceasta e o idee foarte puternica, si este o realitate foarte puternica. Si este una care ofera posibilitati de-a dreptul interesante de a organiza o multime de activitati pe viitor.

Prin urmare, cred ca primul lucru pe care incearca blogosfera sa ni-l spuna e ca trebuie sa ne largim ideea a ce se califica drept "rational", si trebuie sa largim simpla ecuatie in care valoarea inseamna bani, ori ca trebuie sa platesti pentru ceva de calitate, insa in realitate poti obtine rezultate extraordinare create de un colectiv, fara ca banii sa treaca dintr-o mana in alta. Exista cativa blogeri -- la momentul de fata probabil in jur de 20 -- care, practic, fac ceva bani, si alti cativa care efectiv incearca sa traiasca din asta, dar marea lor majoritate fac asta pentru ca le place ori le place atentia pe care o primesc, ori cine stie. Dupa cum stiti, Howard Rheingold a scris o gramada despre asta, si cred ca scrie si mai mult, insa notiunea de colaborare voluntara este una incredibil de puternica, si una care merita considerata.

A doua intrebare este ce face efectiv blogosfera pentru noi, din perspectiva accesului la inteligenta colectiva? Stiti, a mentionat si Chris, am scris o carte numita “The Wisdom of Crowds” ("Intelepciunea multimilor"). Si premisa acestei carti este ca, in conditii adecvate, grupurile pot fi extraordinar de inteligente. Si deseori acestea pot fi chiar mai inteligente decat cea mai inteligenta persoana din grup. Cel mai simplu exemplu ar fi acela in care rogi un grup de oameni sa faca ceva precum “ghiciti cate bomboane de jeleu sunt intr-un borcan”. Stiti, daca as avea un borcan cu bomboane de jeleu, si eu v-as ruga sa ghiciti care e numarul bomboanelor din borcan, media raspunsurilor voastre ar fi remarcabil de buna. Ar fi probabil undeva la o marja de eroare de 3-5% din numarul de bomboane din borcan si mai exacta decat aproximarile a 90-95% dintre voi. S-ar putea gasi unul sau doi dintre voi care ca fie ghicitori geniali de jeleuri, dar in cele mai multe cazuri aproximarea grupului va fi mai buna decat aproape a oricaruia dintre voi. Si ceea ce e cu adevarat fascinant e ca putem observa acest fenomen in functiune in numeroase situatii mult mai complicate.

Asa, spre exemplu, daca ne uitam la sansele cailor de curse, acestea estimeaza aproape perfect care sunt sansele unui cal de a castiga. Intr-un fel, grupul de pariori la hipodrom prevede viitorul, in termeni probabilistici. Stiti, daca va ganditi la un lucru precum Google, care practic se bazeaza pe inteligenta colectiva a Internetului pentru a identifica acele site-uri care contin informatia cea mai relevanta. Stim ca Google face o treaba excelenta in acest sens, si face asta pentru ca, la nivel colectiv, aceasta chestie dezorganizata numita World Wide Web poseda de fapt o organizare si o inteligenta remarcabile. Si asta, cred, este una dintre realele potentiale ale blogosferei.

Dan Gilmor, a carui carte “We the Media” ["Noi, Media"] -- si care este inclusa in pachetul-cadou -- a vorbit despre aceasta spunand ca, in calitatea de scriitor, a recunoscut ca cititorii lui stiu mai multe decat el. Si asta este o idee foarte provocatore. Este o idee foarte provocatoare pentru mass-media traditionala. Este o idee provocatoare pentru oricine a investit enorm de mult timp si expertiza si care a investit multa energie in ideea ca el sau ea stie mai bine ca oricine altcineva. Insa ceea ce blogosfera ne ofera este posibilitatea accesului la un soi de inteligenta colectiva, distributiva, care e acolo, la dispozitia noastra cu conditia sa descoperim metoda de a o accesa. Fiecare articol, fiecare comentariu pus pe un blog, poate sa nu reprezinte in sine sau de unul singur ceea ce cautam, dar suma judecatilor tuturor acelor oameni care posteaza, care creeaza legaturi, o sa ne ofere de cele mai multe ori, o imagine interesanta si extrem de valoroasa a ceea ce se intampla. Prin urmare, asta este latura sa pozitiva. Aceasta este latura pozitiva a ceea ce se numeste uneori "jurnalism participativ", sau "jurnalism cetatenesc" etc., si anume ca, de fapt, le oferim intr-un fel oamenilor care nu au avut niciodata posiblitatea de a vorbi un soi de voce, si ca suntem capabili sa accesam informatie care a existat intotdeauana acolo, dar a ramas in esenta neutilizata.

Dar exista si o latura intunecata a acestei probleme, si cu asta o sa ma ocup in ultima parte a prelegerii mele. Unul dintre lucrurile care se intampla cand petreci prea mult timp pe internet si petreci prea mult timp gandindu-te la internet este acela ca e foarte usor sa te indragostesti de internet. Este foarte usor sa te indragostesti de structura descentralizata, integratoare a internetului. Este foarte usor sa crezi ca retelele sunt neaparat lucruri bune, ca a fi trimis dintr-un loc in altul, a fi strans conectat de un grup, este un lucru foarte bun. In cea mai mare parte a timpului si este. Dar exista si reversul medaliei -- un soi de parte intunecata, de fapt -- si aceea este ca, cu cat devenim mai strans legati unii de altii, cu atat ne este mai greu sa ramanem independenti.

Una dintre caracteristicile fundamentale ale unei retele este aceea ca, odata ce te-ai conectat la retea, reteaua incepe sa-ti modeleze opiniile si incepe sa-ti modeleze interactiunile cu toti ceilalti. Acest lucru face parte din definitia unei retele. O retea nu este doar ansamblul componentelor sale. Este ceva mai mult decat atat. Este, dupa cum afirma Steven Johnson, un fenomen cu totul nou. Acum, aceasta are toate aceste avantaje: este foarte benefica in termeni de transmitere eficienta a informatiei; iti ofera acces la o multime de oameni; le permite oamenilor sa-si coordoneze foarte bine actiunile. Dar problema este ca grupurile sunt foarte destepte doar atunci cand membri lor sunt cat mai independenti posibil. Acesta ar fi, cum s-ar spune, paradoxul inteligentei multimilor, sau paradoxul inteligentei colective, acela ca ea necesita de fapt o forma de gandire independenta. Si retelele fac ca lucrul acesta sa fie dificil pentru oameni, pentru ca atrag atentia asupra acelor lucruri pe care pune pret reteaua.

Prin urmare, unul dintre fenomenele care sunt foarte clare in blogosfera este ca odata ce o mema, odata ce o idee, se porneste, este foarte usor ca oamenii sa construiasca in jurul ei, pentru ca alti oameni au, sa zicem, o legatura. Oamenii au aderat la ea si prin urmare alti oameni adera la ea, etc., etc. Si acel fenomen, fenomenul de a cladi pe seama legaturilor existente reprezinta una dintre caracteristicile blogosferei, in special a blogosferei axata pe politic, si este una care practic dinamiteaza acest soi de inteligenta descentralizata, non-ierarhica pe care blogurile o manifesta in conditii favorabile.

Metafora pe care imi place sa o folosesc este metafora mersului in cerc al furnicilor. Multi oameni vorbesc despre furnici. Stiti, aceasta este o prelegere inspirata din natura. Cand vorbim de structura descentralizata, non-ierarhica a internetului, colonia de furnici este o metafora clasica, pentru ca, dupa cum stiti, nicio furnica nu stie ce face, dar impreuna furnicile sunt capabile sa ia decizii incredibil de inteligente. Sunt capabile sa ghideze traficul cu viteze uimitoare. Prin urmare, musuroiul de furnici este un model excelent -- avem toate aceste particele care adunate la un loc formeaza un lucru minunat. Dar stiam ca uneori furnicile se ratacesc, si ce se intampla e ca, daca furnicile-soldat umbla aiurea si se pierd, incep sa urmeze o regula simpla -- fa doar ce face si furnica din fata ta. Si ce se intampla e ca furnicile sfarsesc prin a forma un cerc. Si exista un exemplu celebru in care cercul avea 400 de metri lungime si a durat doua zile, si furnicile au continuat sa marsaluiasca de jur-imprejur in cerc pana au murit. Si acesta, cred, este genul de pericol de care sa ne ferim. Acesta e lucrul de care trebuie sa ne temem, acela ca o sa continuam sa ne invartim intruna in cerc pana murim.

Acum, as dori sa ne intoarcem insa la tsunami, pentru ca unul dintre aspectele fascinante legate de tsunami -- in ceea ce priveste acoperirea blogosferei, si nu tsunami-ul in sine -- este acela ca a reprezentat intr-adevar un fenomen autentic si fara precedent. Ati vazut site-uri care nu existasera pana atunci generand un trafic incredibil. Ati vazut oameni devenind capabili sa exprime puncte de vedere independente asa cum nu mai facusera niciodata. Si in acesta caz chiar ati vazut inteligenta retelei in actiune. Deci asta ar fi avantajul. Cercul furnicilor este dezavantajul. Si cred ca cel dintai este cel spre care trebuie sa tindem.

Multumesc foarte mult!