Zguduitoarele fotografii de război ale lui James Nachtwey

Ca oricine altcineva care şi-a petrecut întreaga carieră încercând să rămână în umbră, a vorbi în faţa unui public este o combinaţie între a avea o experienţă nelumească şi o căprioară surprinsă de farurile unei maşini, aşa că vă rog să mă scuzaţi că voi încalcă una din poruncile TED folosindu-mă de notiţele de pe hârtie, si sper să nu fiu lovit de fulger înainte de a termina. Aş vrea să încep prin a vă vorbi despre câteva idei care m-au motivat să devin fotograf documentar.

Eram student în anii 60, o perioadă de revolte sociale şi de frământări, iar la nivel personal, o trezire a idealismului. Războiul din Vietnam se dezlănţuia, Mişcarea pentru drepturile oamenilor era în plină desfăşurare, iar fotografiile avea un impact puternic asupra mea. Conducătorii noştri politici şi militari ne spuneau ceva, iar fotografii ne spuneau altceva. Eu aveam încredere în fotografi, la fel ca milioane de americani. Imaginile lor alimentau rezistenţa în faţa războiului şi a rasismului. Nu numai că au înregistrat istoria, dar au ajutat să schimbe cursul ei. Fotografiile lor au devenit o parte a conştientizării nostre colective, iar acestă conştientizare a evoluat într-o conştiinţă comună, schimbarea devenind nu numai posibilă, dar inevitabilă.

Am observat că liberul acces la informaţie facilitat de jurnalism, mai exact de jurnalismul vizual, pot aduce în prim-plan atât beneficiile cât şi costurile politicilor guvernamentale. Poate încuraja anumite decizii, contribuind la succesul lor. În faţa deciziilor politice inconsistente sau a inacţiunilor politice, fotografia intervine, evaluând daunele şi motivându-ne să ne reevaluăm comportamentul. Umanizează problemele care, din afară, pot apărea abstracte sau ideologice sau masive în privinţa impactului lor global. Ceea ce se întâmplă la nivelul de jos, departe de scena puterii i se întâmplă fiecărui cetăţean.

Şi am înţeles că fotografia documentară are capacitatea de a interpreta evenimentele din punctul lor (al evenimentelor) de vedere. Le dă dreptul la cuvânt tuturor celor care altfel nu l-ar fi avut. În consecinţă, stimulează opinia publică. şi încurajează dezbaterea publică, împiedicând, astfel, părţile interesate să controleze agenda publică în măsura în care şi-ar dori să o facă. Maturizarea în acele timpuri demonstra că liberul acces la informaţie este vital pentru ca o societatea liberă şi dinamică să funcţioneze aşa cum se cuvine. Presa este cu siguranţă o afacere şi, pentru a supravieţui, trebuie să fie o afacere de succes, însă trebuie găsit echilibrul just între aspectele care ţin de marketing şi responsabilitatea jurnalistică.

Problemele unei societăţi nu pot fi rezolvate înainte de a fi identificate. La un alt nivel, presa este o industrie de servicii, iar acest serviciu asigură conştientizarea unor aspecte. Nu toate poveştile trebuie să vândă ceva. Există, de asemenea, şi momente în care dăruieşti. Aceasta este o tradiţie pe care eu am vrut să o urmez. Văzând că războiul a creat atâtea interese pentru toţi cei implicaţi iar jurnalismul vizual ar putea deveni un factor de considerat în rezolvarea conflictului, am ales să devin fotograf pentru a face fotografie de război. Am fost motivat de dimensiunea intrinsecă şi anume că o fotografie care revelează adevărata faţă a războiului este, prin definiţie, o fotografie care militează împotriva războiului.

Aş vrea să vă invit într-o călătorie vizuală prin intermediul unor evenimente în care am fost implicat în ultimii 25 de ani. În 1981 am fost în Irlanda de Nord. Zece prizonieri ai Armatei Republicane Irlandeze (ARI / IRA) intraseră în greva foamei pentru a protesta împotriva condiţiilor din închisori Reacţiile au constat în confruntări violente pe străzile Irlandei. Am observat că linia întâi în războaiele contemporane nu este pe câmpuri de bătaie izolate, ci în mijlocul cartierelor de locuinţe. La începutul anilor 80 am petrecut destul de mult timp în America Centrală, care era copleşită de războaie civile care urmau divizarea ideologică determinată de Războiul Rece.

În Guatemala, guvernul, controlat de o olarhie de provenienţă europeană, a dus o lupta sângeroasă împotriva rebeliunii indigenilor şi am văzut o imagine ce reflectă istoria Americii Latine: cucerită printr-o pactizare a Bibliei şi a sabiei. O insurgenţă anti-sandinistă a fost rănită mortal atunci când Comandantul Cero a atacat un oraş din sudul Nicaraguei. Un tank distrus aparţinând garzii naţionale a Somoza a fost lăsat ca monument în parcul Managua, şi a fost transformat de energia şi spiritul unui copil. În acelaşi timp, un război civil se desfăşura în El Salvador şi, din nou, civilii au fost prinşi în mijlocul luptelor.

Am urmărit conflictul israelo-palestinian din 1981. Acesta este momentul de la începutul celei de-a doua revolte (intifada), în 2000, când foloseau încă pietre şi bombe Molotov împotriva armatei. În 2001, revolta s-a transformat într-un conflict armat şi unul dintre incidentele majore a fost distrugerea unei tabere de refugiaţi palestinieni în partea de vest a oraşului Jenin. Fără ca lumea politică să găsească punctul comun, divergenţele tactice şi contra-tactice continue creează numai suspiciune, ură şi răzbunare şi perpetuează ciclul violenţelor.

În anii 90, după ce blocul sovietic a picat, Iugoslavia s-a fragmentat în funcţie de etnicităţi şi războiul civil a izbucnit între Bosnia, Croaţia şi Serbia. Aceasta este o scenă a unei lupte între două gospodării din Mostar, a unui vecin împotriva celuilalt. Dormitorul, locul în care oamenii îşi împărtăşesc intimitatea, unde viaţa însăşi este concepută, a devenit un câmp de luptă. O moschee din nordul Bosniei a fost distrusă de artileria sârbă şi a fost folosită pe post de morgă temporară. Trupurile soldaţilor sârbi morţi erau recuperate după o confruntare şi folosite ca monedă de schimb pentru returul prizonierilor sau a soldaţilor bosnieni ucişi în acţiune. Acesta a fost odată un parc. Soldatul bosnian care mi-a fost ghid mi-a spus că prietenii lui se odihnesc acum acolo.

În acelaşi timp, în Africa de Sud, după ce Nelson Mandela a fost eliberat din închisoare, populaţia de culoare a intrat în etapa finală de eliberare de sub apartheid. Unul din lucrurile pe care a trebuit să le învăţ ca jurnalist a fost cum să îmi înving furia. A trebuit să mă folosesc de ea, să îi canalizez energia, să o transform în ceva care îmi va clarifica perspectiva şi nu în ceva care mi-o va înceţosa. La Transkei, am fost martorul unei maturizări în cadrul tribului Xhosa. Băieţi adolescenţi trăiau in izolare, trupurile lor fiind acoperite de o argilă albă. După câteva săptămâni, îşi spălau feţele şi îşi atribuiau toate responsabilităţile unui bărbat. Era un ritual foarte vechi care părea să simbolizeze dificultăţile politice care schimbau faţa Africii de Sud.

Copii în Soweto sărind pe o trambulină. Într-o altă parte a Africii era foamete. În Somalia, guvernul a căzut şi războiul între clanuri a izbucnit. Agricultorii au fost alungaţi de pe pământurile lor, iar recoltele şi animalele lor au fost distruse sau furate. Înfometarea era folosită ca o armă de distrugere în masă -- primitivă, dar extrem de eficientă. Sute de mii de persoane au fost exterminate, lent şi dureros. Comunitatea internaţională a răspuns trimiţând ajutor umanitar masiv. Astfel, sute de mii de persoane au fost salvate. Trupele americane au fost trimise pentru a proteja încărcăturile, însă, în final, au fost implicate în conflict, iar după o luptă în Mogadişu, s-au retras. În sudul Sudanului, un război civil similar folosea înfometarea ca o metodă de genocid.

Din nou, ONG-uri internaţionale, unite sub umbrela Naţiunilor Unite; au trimis ajutoare masive şi mii de vieţi au fost salvate. Sunt martor şi vreau ca mărturiile mele să fie oneste şi necenzurate. Întotdeauna îmi doresc să fie elocvente şi să aibă un impact puternic şi să fie cât de juste posibil în raport cu experienţa oamenilor pe care îi fotografiez. Omul acesta era într-un centru de hrănire al unui ONG, fiind ajutat pe cât de mult posibil. Nu mai avea nimic. Era un schelet, în adevăratul sens al cuvântului, şi cu toate acestea, îşi adună toate puterile ca să meargă. Nu a renunţat şi dacă nu a făcut-o, cum ar putea altcineva din afară să îndrăznească să-şi piardă speranţa? În 1994, după trei luni de urmărit alegerile din Africa de Sud, am asistat la instituirea lui Nelson Mandela şi a fost evenimentul cel mai inspirant la care am asistat vreodată. A exemplificat tot ce e mai bun din ceea cea ce omenirea are de dăruit. A doua zi am plecat în Rwanda şi a fost ca şi când aş fi luat liftul către iad.

Acest om tocmai fusese eliberat dintr-un lagăr Hutu. Mi-a permis să-l fotografiez un timp îndelungat şi chiar şi-a întors faţa către lumină, ca şi când ar fi vrut să-l văd mai bine. Cred că ştia ce mesaj vor trimite lumii cicatricile de pe faţa sa. De această dată, poate confuză sau descurajată de dezastrul militar din Somalia, comunitatea internaţională a păstrat tăcerea şi aproximativ 800.000 de oameni au fost măcelăriţi de compatrioţii -- uneori vecinii lor -- folosind instrumente agricole pe post de arme.

Poate pentru că ne-am învăţat lecţia răspunsului slab în privinţa războiului din Bosnia şi al eşecului din Rwanda, dat fiind că atunci când Serbia a atacat Kosovo comunitatea internaţională a acţionat de o manieră mult mai fermă. Forţele N.A.T.O. au intrat şi armata sârba s-a retras. Etnici albanezi au fost ucişi, gospodăriile lor au fost distruse şi un număr mare de oameni deportaţi. Au fost găzduiţi în tabere pentru refugiaţi construite de ONG-uri în Albania şi Macedonia. Rămăşiţele unui om care a ars de viu în propria casa. Imaginea mi-a amintit de o pictură rupestră şi a subliniat cât de primitivi rămânem în atâtea privinţe.

Între 1995 şi 1996 am urmărit primele două războaie din Cecenia, din Groynîi (capitala Ceceniei). Acesta este un rebel cecen în prima linie împotriva armatei ruse. Ruşii au bombardat Groznîi în continuu, timp de câteva săptămâni, ucigând, de cele mai multe ori, civilii care erau prinşi înăuntru. Am găsit un băiat dintr-un orfelinat local care hoinărea pe lângă lina frontului. Munca mea a evoluat de la a se concentra pe război la a se axa pe aspecte sociale de o importanţă majoră. Dupa căderea lui Ceauşescu, am mers în România unde am descoperit nişte gulaguri pentru copii în care mii de orfani erau tinuţi în condiţii primitive. Ceauşescu a impus o limită pentru numărul copiilor pe care îi putea avea o familie, transformând astfel, corpul femeii într-un instrument al economiei de stat. Copiii care nu puteau fi sustinuţi de familiile lor erau crescuţi în orfelinate. Copiii cu handicapuri din naştere erau etichetaţi ca fiind incurabili şi condamnaţi pentru restul vieţii la condiţii inumane.

De îndată ce au început să iasă la suprafaţă rapoarte, comunitatea internaţională a acţionat. Mergând în profunzimea moştenirii lăsate de regimurile est-europene, am lucrat câteva luni la o poveste despre efectele poluării industriale, acolo unde nu s-a ţinut cont nici de impactul asupra mediului, nici de sănătatea muncitorilor sau a populaţiei, în general. O fabrică de aluminiu din Cehoslovacia era plină de fum şi praf cancerigen, iar patru din cinci muncitori se îmbolnăveau de cancer.

După căderea lui Suharto în Indonesia, am început să investighez condiţiile sărăciei într-o ţară care era pe calea spre modernizare. Am petrecut ceva vreme cu un om care a locuit cu familia sa într-un rambleu de cale ferată şi şi-a pierdut o mână şi un picior într-un accident de tren. Când povestea a fost publicată, au primit donaţii spontane. Un fond a fost creat, iar familia locuieşte acum într-o casă la ţară şi toate necesităţile le-au fost asigurate. A fost o poveste care nu a încercat să vândă nimic. Jurnalismul a asigurat un canal pentru sensul natural al generozităţii umane, iar cititorii au răspuns. Am întâlnit un grup de copii fără adăpost care veniseră la Jakarta din mediul rural şi au sfârşit prin a locui într-o staţie de tren. Până la vârsta de 12 sau 14 ani, deveniseră deja cerşetori şi dependenţi de droguri. Săracii din mediul rural devenise săracii din mediul urban, iar în acest proces, deveniseră invizibili.

Aceşti dependenţi de heroină din Pakistan mi-au amintit de personajele dintr-o piesă de Beckett: izolaţi, aşteptând în întuneric, dar atraşi de lumină. Agentul Portocaliu (Agent Orange) era un produs chimic utilizat în timpul războiului din Vietnam pentru a împiedica Vietcong şi armata nord-vietnameză să se ascundă. Ingredientul activ era dioxin, un produs chimic extrem de toxic care era pulverizat în cantităţi mari şi al cărui efect se propaga asupra următoarei generaţii prin intermediul genelor. În anul 2000 am început să documentez aspecte legate de sănătatea globală, concentrându-mă, într-o primă etapă, asupra impactului SIDA în Africa. Am încercat să povestesc din perspectiva celor care ofereau ajutor. Credeam că e important să evidenţiez că aceşti oameni erau ajutaţi de ONG-uri internaţionale sau de organizaţii locale.

Atâţia copii au fost lăsaţi orfani de epidemie, încât bunicile au luat locul părinţilor şi foarte mulţi copii s-au născut HIV-pozitiv. Un spital în Zambia. Am început să documentez legătura strânsă dintre HIV/SIDA şi tuberculoză. Acesta este un spital al MSF (Médecins sans frontières - Doctori fără frontiere) din Cambodgia. Fotografiile mele pot juca un rol de susţinere pentru munca ONG-urilor, aducând în lumină problemele sociale cu care acestea (ONG-urile) se confruntă. Am mers în Congo cu MSF şi am contribuit la o carte şi o expoziţie care şi-au concentrat atenţia asupra unui război uitat în timpul căruia milioane de oameni au murit şi expunerea la boli fără tratament a fost folosită ca armă. Un copil malnutrit cântărit în cadrul unui program de alimentare.

În toamna lui 2004 am plecat la Darfur. La acel moment munceam pentru o revistă, însă lucram din nou cu MSF. Comunitatea internaţională nu găsise, încă, o cale de a crea presiunea necesară pentru a opri acest genocid. Un spital MSF într-o tabără pentru oameni dislocaţi. Am muncit la un lung proiect despre crimă şi pedeapsă în America. Acesta este o scenă din New Orleans. Un prizonier din Alabama fusese pedepsit să fie încătuşat de un stâlp în soarele amiezii. Acesta experienţă a ridicat multe întrebări printre care chestiuni legate de rasă şi egalitate şi pentru care, în ţara noastră, există oportunităţi şi opţiuni valabile. În curtea închisorii din Alabama.

N-am văzut niciunul din avioane când a intrat în turnuri. Când m-am uitat pe fereastră, am văzut primul turn în flăcări şi m-am gândit că a fost un accident. După câteva minute, când m-am uitat din nou şi am văzut al doilea turn arzând, mi-a dat seama că suntem în război. În mijlocul dărâmăturilor de la Ground Zero am avut o revelaţie. Am fotografiat lumea islamică încă din 1981 -- nu numai în Orientul Mijlociu, dar şi în Africa, Asia şi Europa. Când fotografiam în aceste locuri, credeam că urmăresc poveşti diferite. Însă pe 11 septembrie istoria s-a cristalizat şi am înţeles că am urmărit aceeaşi poveste mai bine de 20 de ani şi că atacul din New York a fost ultima sa manifestare.

Cartierul comercial central din Kabul, Afganistan la sfârşitul războiului civil, la puţin timp după ce oraşul a căzut în mâinile talibanilor. Victime ale minelor ajutate la centrul Crucii Roşii din Alberto Cairo. Un băiat care şi-a pierdut piciorul din cauza unor rămăşite ale unei mine care nu explodase. Am fost martorul unei imense suferinţe în lumea islamică din cauza opresiunilor politice, a războiului civil, a invaziilor străine, a sărăciei şi a foametei. Am înţeles că, în suferinţa sa, lumea islamică cerea ajutor. De ce nu am ascultat? Un soldat taliban împuşcat în timpul unei confruntări când Alianţa Nordului a intrat în oraşul Kunduz. Când războiul cu Irak era iminent, mi-am dat seama că trupele americane vor beneficia de multă atenţie mediatică, aşa că am hotărât să urmăresc invazia din interiorul Bagdadului. O piaţă a fost lovită de un mortier care a ucis mai mulţi membri ai unei familii. O zi după ce forţele americane au intrat în Bagdad, o unitate de marină a oprit jafurile băncilor iar mulţimea a aclamat-o -- un scurt moment de speranţă.

Pentru prima oară în câţiva ani, şiiţilor li s-a permis să meargă în pelerinaj la Karbala pentru festivităţile Ashura şi am fost uimit de numărul mare de oameni şi de înflăcărarea cu care îşi exercitau religia. Un grup de oameni protestează pe stradă şi se taie cu cuţite. A fost evident că şiiţii erau o forţă demnă de luat în considerare şi că trebuie să-i înţelegem şi să învăţăm cum să ne ocupăm de ei. Anul trecut am petrecut câteva luni documentând întoarcerea acasă a soldaţilor răniţi pe câmpul de luptă din Irak.

Acesta este un medic de elicopter făcându-i un masaj cardiac unui soldat care fusese împuşcat în cap. Medicina în domeniul militar a devenit atât de eficientă încât procentul soldaţilor care supravieţuiesc după ce au fost răniţi este mult mai mare în acest război decât în alte războie din istoria noastră. Arma de referinţă a războiului sunt IED-urile (dispozitivele explozibile improvizate) iar rana de referinţă este piciorul rănit extrem de grav. După ce a suportat o durere sfâşietoare şi traume, cel rănit duce o luptă fizică şi psihică epuizantă în centrul de recuperare. Starea de spirit de care dădeau dovadă era absolut remarcabilă. Am încercat să mă imaginez în locul lor şi m-am plecat în faţa curajului şi a determinării de care dădeau dovadă în faţa acestei înfrângeri catastrofale. Oameni buni au fost puşi într-o situaţie neplăcută pentru raţiuni discutabile. Într-o zi la centrul de recuperare, cineva a început să vorbească despre surf şi toţi tipii ăştia care nu mai făcuseră niciodată surf au spus 'Hai să mergem!' Şi au făcut surf.

Fotografii ating limitele experienţei umane pentru a le arăta oamenilor ce se întâmplă. Uneori îşi pun viaţa în joc crezând că opiniile şi influenţa voastră contează. Speră că fotografiile lor să atingă instinctele voastre, generozitatea, sensul binelui şi al răului, abilitatea şi voinţa de a vă identifica prin alţii, refuzul de a accepta inacceptabilul. Dorinţa mea pentru TED: există o poveste vitală care trebuie spusă şi sper ca TED să mă ajute să capăt accesul la ea şi apoi să mă ajute să găsesc forme inovative pentru a folosi fotografiile de presă în era digitală. Vă mulţumesc!

(Aplauze)