James Howard Kunstler face o disecție a suburbiei

Profunda urâțenie a cotidianului american a devenit un proces entropic vizibil. Nu putem supraestima nivelul de disperare pe care îl producem cu astfel de locuri. Și mai ales, vreau să vă conving că e nevoie de mai mult efort din partea noastră, dacă vrem să continuăm proiectul de civilizare a Americii. Care nici măcar nu ne va fi de folos. În aceste condiții, nimeni nu va avea parte acolo de o zi mai bună.

Această imagine poate fi descrisă în mai multe feluri, Îmi place să-i spun: "mahalaua națională a automobilelor". Îi puteți spune extinderea suburbană. Cel mai potrivit ar fi să-i spunem: cea mai mare greșeală de alocare de resurse din istoria mondială. Îi puteți spune: haos generat de extinderea discursului tehnic. Și reprezintă o problemă enormă pentru noi. Problema izbitoare - frapantă, care decurge de aici și care ne privește, este faptul că aceste locuri nu mai merită atenția noastră. Vom discuta despre asta mai pe larg. Un sens al locului. Abilitatea de a crea locuri care să aibă sens, să fie locuri de calitate și cu personalitate depinde în totalitate de abilitatea noastră de a defini spațiul prin clădiri și de a utiliza vocabularele, gramaticile, sintaxele, ritmurile și șabloanele arhitecturii pentru a ne informa cine suntem.

În America, domeniul public are doua roluri. Este sălașul civilizației noastre și al vieții noastre civice, dar e și manifestarea fizică a binelui comun. Iar când deteriorezi domeniul public, deteriorezi implicit și calitatea vieții tale civice, cât și caracterul tuturor actelor tale publice și comunitare. În America, domeniul public e, cel mai adesea, reprezentat de stradă, pentru că noi nu avem piețele din fața catedralelor vechi de peste 1000 de ani sau piețele altor vechi culturi. Iar abilitatea dvs de a defini spațiul și de a crea locuri care merită să merite atenția noastră vine dintr-o ramură a culturii numită cultura arhitecturii civice. Aceasta este un corpus de cunoștințe, metode, abilități și principii pe care noi le-am aruncat la gunoi după cel de-al doilea Război Mondial și am decis că nu mai avem nevoie de asta; că nu ne mai e de folos. Vedem consecințele acestui fapt peste tot în jurul nostru. Domeniul public trebuie să ne spună nu numai unde ne aflăm din punct de vedere geografic, dar trebuie să ne informeze și unde ne aflăm în cultura noastră. De unde venim, ce fel de persoane suntem și trebuie - - prin asta să ne permită să aruncăm o privire și încotro ne îndreptăm pentru a ne permite să rămânem într-un prezent plin de speranță. Și dacă este să numim o imensă - - o mare catastrofă legată de locurile pe care noi le-am construit, mediile umane pe care noi ni le-am creat în ultimii 50 de ani, este că ne-au furat abilitatea de a trăi într-un prezent plin de speranță.

De regulă, cotidianul în care trăim, arată cam așa. Întâmplător, asta e centura asteroidală de gunoi arhitectural, aflată la 3,2 km depărtare în partea de nord a orașului meu. Și nu uitați că pentru a crea un loc de calitate, cu personalitate trebuie să știți să definiți spațiul. Deci cum se poate atinge acest nivel în acest caz? Dacă stai în pragul magazinului Wal-Mart și încerci să te uiți către magazinul Target nu vei reuși, datorită curburii Pământului. (Râsete) E felul în care natura vă spune că nu definiți spațiul prea bine. În consecință, acestea devin locuri, unde nu vrea să trăiască nimeni. Acestea sunt locuri care nu merită atenția noastră

Avem cam 38 000 de locuri în Statele Unite, astăzi, care nu merită atenția noastră. Când vor fi suficient de multe, vom avea o națiune care nu merita să fie apărată. Și aș dori să vă gândiți la asta, atunci când vă gândiți la acei tineri, bărbați și femei, care se află în locuri precum Irak, vărsându-și sângele pe nisip. Și întrebați-vă care este ultimul lor gând legat de casă? Eu sper că nu este bordura tăiată dintre Chuck E. Cheese și magazinul Target! Pentru că ăsta nu e un motiv suficient pentru care americanii să își verse sângele. (Aplauze) Avem nevoie de locuri mai bune în această țară.

Spații publice. Acesta este un spațiu public bun. Este un loc care merită atenția noastră. Este bine definit. Este în mod empatic, o încăpere publică exterioară. Are ceva teribil de important - are în jurul său ceea ce se numește o membrană activă și permeabilă. Este un mod mai extravagant de a spune că are magazine, baruri, bistrouri, destinații- chestiile intra și ies ușor de aici. Este permeabil. Berea intră și iese, chelnerițele intră și ies, iar asta activează centrul acestui loc și-l transformă într-un loc în care oamenii vor să stea. În astfel de locuri, ce țin de alte culturi, lumea merge acolo, pur și simplu din plăcere. Nu trebuie să organizăm aici un târg meșteșugăresc pentru a aduce lumea aici. (Râsete) Nu trebuie să ții aici un festival Kwanzaa. Lumea merge acolo, pur și simplu din plăcere. În Statele Unite, lucrurile stau în felul ăsta.

Probabil unul dintre cele mai mari eșecuri pe tema spațiului public din întreaga Americă, proiectat de către renumiții arhitecți ai zilelor noastre, Harry Cobb și I.M. Pei: Piața primăriei din Boston. Un spațiu public atât de mohorât, că nici măcar boschetarii nu vor să meargă acolo. (Râsete) Și nu avem voie să-l reparăm pentru că I.M. Pei este încă în viață, și în fiecare an Harvard și M.I.T. de adună într-o comisie pentru a o repara. Și în fiecare an, aceștia eșuează, pentru că nu vor să rănească sentimentele domnului I.M. Pei.

Aceasta este cealaltă parte a clădirii. Undeva, prin 1966, ea a câștigat un premiu internațional de design. Proiectul nu a fost făcut de Pei și Cobb, ci de o altă firmă. Dar nu sunt destule medicamente antidepresive în lume să îi facă pe oameni să se simtă bine când trec pe aici. Aceasta este partea din spatele Primăriei din Boston, cea mai importantă, semnificativă clădire din Albany - mă scuzați - din Boston. Și ce mesaj transmite - ce vocabulare și gramatici transmite clădirea asta și cum ne spune mai multe despre cine suntem?

De fapt, clădirea ar fi mai bună dacă am pune pe lateralele ei portrete din mozaic ale lui Josef Stalin, Pol Pot, Saddam Hussein, și toți ceilalți mari despoți ai secolului 20, fiindcă atunci am putea spune cu sinceritate că această clădire comunică cu noi. Aia este o clădire despotică; vrea să ne facă să ne simțim ca niște termite. (Râsete) Asta e, la o scară mai mică, partea din spate a centrului civic din orașul meu, Saratoga Springs, New York. Apropo, când am arătat această imagine unui grup de kiwanieni din orașul meu, s-au ridicat, cuprinși de indignare, de la masa la care serveau pui în sos de smântână. (Râsete) Și au strigat la mine: "Ploua în ziua în care ai făcut poza!" Pentru că ei au perceput-o ca pe o problemă meteo. (Râsete)

Aceasta este o clădire proiectată ca un DVD player. (Râsete) Ieșire audio, sursa- și totuși, astea sunt lucrări importante pentru firmele de arhitectură, nu? Angajăm birouri care să proiecteze aceste lucruri. Vă puteți da seama ce s-a întâmplat, la întâlnire pe la trei dimineața, cu trei ore înainte de predare, patru arhitecți încearcă să predea lucrarea la timp, corect? Și ei stau la masa lungă din sala de ședințe cu toate desenele și vizualizările și cutiile de mâncare chinezească sunt pe masă și - Cam despre ce discutau ei? (Râsete) Fiindcă știți care a fost ultimul cuvânt, care a fost ultima propoziție de la acea întâlnire. A fost: "Ducă-se naibii!" (Râsete) (Aplauze)

Acesta este mesajul acestui tip de arhitectură. Mesajul este: Nu ne pasă! Prin urmare, m-am întors acolo în cea mai frumoasă zi a anului, ca să - testez realitatea. Și nici măcar el nu se va duce acolo pentru că - nu este suficient de interesant pentru clienții lui: hoții, tâlharii. Nu este suficientă bogăție civică pentru ca ei să meargă acolo. Bine.

Șablonul străzii principale din SUA -- de fapt, e șablonul după care se construiesc cartierele de blocuri din întreaga lume. Nu e chiar atât de complicat - clădiri cu mai mult de un etaj, construite până în marginea trotuarului, astfel încât oamenii care - oamenii ăia de tot felul să poată intra în clădire. Alte activități sunt permise la etaj, cum ar fi apartamente, birouri și altele. La parter, lași loc pentru această activitate numită comerț. Cei din Monterey nu știau lucrul ăsta. Dacă te duci în colțul din dreapta al intersecției principale, în fața centrului de conferințe, vezi o intersecție cu patru ziduri goale pe fiecare colț. E incredibil.

În orice caz, așa compui și asamblezi o clădire de birouri, și asta s-a întâmplat în Glens Falls New York, când am încercat să o facem din nou, fiindcă lipsea, corect? Deci primul lucru pe care îl fac ei este să pună magazinul la o jumătate de etaj mai sus, să pară mai fercheș. Bine. Acest lucru a distrus complet relația magazinului cu trotuarul, unde s-ar afla pietonii teoretici. (Râsete) Bineînțeles, aceștia nu se vor afla niciodată acolo, atâta timp cât situația rămâne așa. Și findcă relația cu magazinul a fost întreruptă, adăugăm o rampă pentru handicapați și ca să ne simțim mai bine, adăugăm un plasture de natură în fața acesteia Și așa am rezolvat-o. Le spun "plasture de natură" pentru că în America este o percepție generală că remediul pentru urbanismul mutilat ar fi natura. Iar de fapt, remediul pentru urbanismul rănit și mutilat este urbanismul de calitate, sunt clădirile de calitate. Nu numai rondouri cu flori, nu numai benzi desenate cu munții Sierra Nevada. Asta nu este de ajuns. Trebuie să facem clădiri utile.

Copacii de pe străzi au numai patru funcțiuni și gata. Să delimiteze spațial zona pietonală, să protejeze pietonii de vehiculele din trafic, să filtreze lumina soarelui pe trotuar, și să reducă din peisajul aspru al clădirilor și să creeze un tavan - un tavan boltit - deasupra străzii, în cel mai bun caz. Și asta e tot. Acestea sunt cele patru funcții ale copacilor stradali. Ei nu trebuie să fie un desen al Pădurilor din Nord; nici nu trebuie să fie decorul filmului "Ultimul mohican".

Una dintre problemele fiascoului suburbiei este că ne-a distrus înțelegerea asupra distincției dintre țară și oraș, dintre urban și rural. Nu sunt același lucru. Iar noi nu vom vindeca problemele urbane aducând cu forța peisajul de la țară la oraș și foarte mulți dintre noi asta încercăm să facem mereu. Aici vedeți la o scară mică - nava mamă a aterizat, R2-D2 și C-3PO au pășit afară pentru a încerca stratul de frunze uscate să vadă dacă ar putea să locuiască planeta. (Râsete)

Multe dintre acestea se nasc din faptul că orașul industrial al Americii a fost o traumă atât de puternică încât noi am dezvoltat această aversiune teribilă față de ideea de oraș în general, de viață urbană și tot ce e legat de acestea. Astfel, ceea ce vedeți destul de devreme, pe la mijlocul secolului al 19-lea este această idee că noi trebuie să găsim neapărat un antidot la orașul industrial și anume viața la țară pentru toată lumea. Și asta începe să fie livrată sub forma suburbiei conectată la sistemul de cale ferată: vila la țară de-alungul căii ferate, care le permite oamenilor să se bucure de atracțiile orașului, dar să se și întoarcă în fiecare seară la țară. Și credeți-mă, la acea vreme nu existau magazine Wal-Mart pe acolo. Era deci un stil de viață la țară.

Evident, în următorii 80 de ani, are loc însă o mutație și se transformă în ceva care e mai degrabă perfid. Devine o bandă desenată a unei case la țară, într-o bandă desenată despre peisajul de la țară. Iar aceasta este agonia nerostită a suburbiei și unul dintre motivele pentru care a devenit ridicolă. Pentru că nu a reușit să ofere ceea ce părea atât de promițător în urmă cu o jumătate de secol.

Iar acestea sunt locuințele tipice pe care le găsim pe acolo. În principiu, o casă fără nimic alături, fiindcă această casă vrea să afirme în mod ferm: "Eu sunt o căbănuță în pădure. Nu este nimic lângă mine. Eu nu am ochi la tâmple. Eu nu văd." Deci aveți această unică fațadă a casei, fațada principală, care este cu adevărat o bandă desenată a unei fațade a unei case. Fiincă - observați pridvorul de aici. Nimeni nu va folosi chestia asta, numai dacă nu cumva cei care locuiesc aici sunt niște pitici. Acesta este, de fapt, o emisiune transmisă 24 de ore din 24, șapte zile din șapte, numită "Noi suntem normali". Noi suntem normali... Vă rugăm respectați-ne, noi suntem normali...

Dar noi știm ce se întâmplă cu adevărat în aceste case. Știm că micul Skippy își încarcă arma Uzi la subsol, pregătindu-se pentru școală. (Râsete) Știm că sora lui, Heather, în vârstă de 14 ani, face tot felul de lucruri ca să își poată întreține dependența de droguri. Pentru că aceste locuri, aceste habitate, induc copiilor stări de depresie și mult stres, iar ei nu sunt foarte obișnuiți cu medicamentele. Astfel încât înghit de multe ori primul care le vine la îndemână. Acestea nu sunt suficient de bune pentru americani. Acestea sunt școlile unde îi trimitem: Școala Centrală Hannibal Lecter, Las Vegas, Nevada. Asta este o școală adevărată! Este destul de clar că dacă lași deținuții să scape din chestia asta, aceștia vor înșfăca un motociclist de pe stradă și îi vor mânca ficatul. Deci se fac toate eforturile pentru a-i ține înăuntru. Observați prezența naturii. (Râsete)

Că ne place sau nu, va trebui să schimbăm acest comportament. Intrăm într-o perioadă epocală a schimbărilor în lume și - cu siguranță în America - perioada care va fi marcată de sfârșitul erei carburanților ieftini. Acest lucru va schimba absolut totul. Chris m-a rugat să nu vorbesc prea mutl despre asta și n-o voi face. Voi aminti doar că nu vom avea o economie a hidrogenului. Uitați lucrul ăsta. Nu se va întâmpla. Va trebui să facem altceva în schimb. Va trebui să micșorăm, să reducem la scară, să redimensionăm, cam tot ce facem în țara asta și asta cât de repede posibil. Va trebui să - (Aplauze) - va trebui să locuim mai aproape de locurile noastre de muncă. Va trebui să locuim mai aproape unii de ceilalți. Va trebui să creștem mai multă mâncare mai aproape de casele noastre. Vremurile Salatei Cesar, adusă de la 500 km, încep să apună. Va trebui să - avem un sistem de cale ferată de care și bulgarii s-ar rușina! Ar trebui să ne descurcăm mai bine decât atât!

Și ar fi trebuit să începem de alaltăieri Suntem norocoși că noii urbaniști au fost acolo, în ultimii 10 ani, excavând toate informațiile care au fost aruncate la gunoi de către generația părinților noștri după cel de-al doilea Război Mondial. Pentru că vom avea nevoie de acestea, dacă vrem să învățăm cum să reconstruim orașe. Vom fi nevoiți să refacem acest corpus de metode, principii și abilități ca să reînvățăm cum să construim locuri cu sens - ansamble. Care permit - care sunt organisme vii în sensul că au toate organele vieții noastre civice și ale vieții noastre comunitare, luată per ansamblu.

Astfel încât clădirile de locuit să aibă sens în relație cu clădirile de birouri, cultură, administrație. Vom fi nevoiți să reînvățăm care sunt cărămizile acestor lucruri. Strada. Cartierul. Cum să compui un spațiu public care este în același timp și mare și mic? Curtea. Piața civică. Și cum să folosești cu-adevărat aceste proprietăți. Putem vedea câteva dintre primele idei de a îmbunătăți câteva dintre proprietățile catastrofale pe care le avem în America. Mallurile părăsite. Ce vom face cu ele? De fapt, majoritatea dintre ele nu vor supraviețui. Acestea nu vor fi îmbunătățite; acestea vor fi piețele de vechituri pentru viitor.

Pe unele dintre acestea le vom salva, totuși. Și le vom salva reintegrându-le în sistemul de străzi și cvartale și revenind la parcela construită ca pas normal al creșterii și dezvoltării. Și dacă vom fi norocoși, vor rezulta centre urbane și de cartier reanimate în municipiile și orașele noastre. Și, apropo, municipiile și orașele noastre sunt ceea ce sunt și s-au dezvoltat în locurile în care se află fiindcă ocupă toate locurile importante. Și majoritatea dintre ele vor continua să fie acolo deși scara lor urmează să se micșoreze probabil.

Avem foarte multă treabă de făcut. Nu vom fi salvați de către super-mașină; nu vom fi salvați de carburanții alternativi. Nu există o cantitate sau o combinație de carburanți alternativi care să ne lase să continuăm să facem ceea ce facem, în modul în care o facem. Vom fi nevoiți să facem totul altfel. Și America nu e pregătită. Înaintăm ca niște somnambuli în viitor. Noi nu suntem pregătiți pentru ce ne așteaptă De aceea vă îndemn să faceți tot ce vă stă în putere. Viața la mijlocul secolului 21 se va centra pe ideea de a trăi local. Fiți pregătiți să fiți buni vecini. Fiți pregătiți să vă găsiți meserii care să vă facă utili pentru vecinii și concetățenii voștri.

O ultimă chestiune - În ultimii ani, eu am fost foarte îngrijorat în legătură cu asta, dar cred că interesează în mod special această audiență. Vă rog, vă rog, încetați să vă referiți la dumneavoastră înșivă cu termenul de "consumatori". Bine? Consumatorii sunt cu totul altceva decât cetățenii. Consumatorii nu au obligații, responsabilități și îndatoriri față de celelalte ființe umane. Și atâta timp când vețicontinua să folosiți cuvântul consumator în discuțiile publice, veți continua să degradați calitatea discuțiilor pe care le avem. Și vom continua să rămânem fără habar, înaintând spre acest viitor foarte dificil în fața căruia ne aflăm. Așadar, vă mulțumesc foarte mult Vă rog să faceți tot ceea ce puteți după ce plecați de aici pentru ca țara asta să se umple de locuri care merită atenția noastră. și o națiune care va merita să fie apărată. (Aplauze)