Pr. James Forbes: Compasiunea la masa de seară

Compasiunea. Cum arată ea? Veniți cu mine pe str. South Bloodworth la nr. 915 în Raleigh, North Carolina, unde am crescut. Dacă veniţi înăuntru, ne veți vedea pe noi, seara la o masă așezată pentru zece persoane, dar nu întotdeauna cu scaunele ocupate. În momentul în care cina este gata să fie servită, deoarece mama a avut opt copii, uneori spunea că nu putea face diferența între cine era cine și unde erau. Înainte de a putea mânca, ea întreba, „Sunt toți copiii înăuntru?” Și dacă se întâmpla să lipsească unul dintre noi, trebuia, spunem noi, să pregătim o farfurie pentru acea persoană, să o punem în cuptor, apoi puteam spune rugăciunea și puteam mânca.

De asemenea, în timp ce eram la masă, exista un ritual în familia noastră, când ceva semnificativ se întâmplase pentru oricare dintre noi, fie că mama tocmai fusese aleasă ca președinte al Asociației de Părinți fie că tata primise o sarcină la colegiul din comunitatea noastră, sau fie că vreunul dintre noi câștigase concursul de talente Jabberwocky, ritualul familiei era, odată făcut anunțul, să ne luăm cinci, zece minute pentru a face ceea ce noi numeam - a face caz de acea persoană, și anume, a face mare zarvă în jurul persoanei care a fost onorată într-un fel sau altul, pentru că atunci când este onorat unul, toți sunt onorați.

De asemenea, trebuia să facem un raport cu privire la persoanele din afara casei, pe care le-am vizitat, și anume, membri ai familiei extinse, bolnavi și bătrâni izolați. Sarcina mea era, cel puțin o dată pe săptămână, să le vizitez pe Maica Lassiter, care locuia pe East Street, Maica Williamson care locuia pe Bledsoe Avenue, Maica Lathers care locuia pe Oberlin Road. De ce? Deoarece erau bătrâne și infirme. Și era nevoie să le facem o vizită pentru a vedea dacă nu aveau nevoie de ceva. Deoarece mama ne-a spus: „A fi o familie înseamnă să vă pese și să împărtășiți și să aveți grijă unul de celălalt. Ele sunt familia noastră.”

Și, bineînţeles, uneori exista un bonus pentru a merge în vizită. Ele ne ofereau dulciuri sau bani. Mama spune: „Dacă te întreabă cât le costă să mergi să le faci cumpărăturile, trebuie să spui întotdeauna: „Nimic”. Și dacă insistă, spune: „Bine, cât considerați dumneavoastră”. Asta însemna să stai la masa aceea. De fapt, ea ne-a sugerat că dacă vom face acest lucru, nu numai că vom avea bucuria de a primi recunoștință de la membrii familiei extinse, dar a spus: „Chiar și Dumnezeu va zâmbi, și atunci când Dumnezeu zâmbește, există pace, și dreptate, și bucurie.”

Deci, la masa de la nr. 915, am învățat ceva despre compasiune. Bineînțeles, era familia unui preot, deci trebuia să îl adăugăm pe Dumnezeu. Și așa, am ajuns să mă gândesc că Mama Eternă, Mama Eternă, se întreabă mereu: Sunt toți copiii înăuntru? Și dacă am fost loiali grijii și împărtășirii, aveam sentimentul că dreptatea și pacea ar avea o șansă în lume.

Acum, nu a fost întotdeauna minunat la acea masă. Permiteți-mi să vă spun despre un moment în care nu ne-am ridicat la înălțimea ocaziei. Era Crăciunul, și în familia noastă, oh, ce dimineață. Dimineața de Crăciun, când ne deschideam cadourile, când spuneam rugăciuni speciale și când ne duceam la vechia pianină, și cântam colinde. Era un moment foarte intim. De fapt, puteai să cobori la brad să-ţi iei cadourile și să te a te pregăteşti să cânți, și apoi să te pregăteşti de micul dejun, fără să fie măcar nevoie să faci o baie sau să te îmbraci, atâta doar că tati a dat totul peste cap.

Era un membru al personalului său care nu avea nici un loc în care să sărbătorească acel Crăciun. Și tati l-a adus pe Elder Revels la sărbătoarea de familie a Crăciunului. Ne-am gândit că trebuie să-și fi pierdut mințile. Acesta este timpul nostru. Acesta este un moment intim. Acesta este momentul când putem să fim pur și simplu cine suntem, și acum îl avem pe acest frate înțepat, cu cămașa și cravata pusă, în timp ce noi suntem încă în pijamale. De ce l-ar aduce tati pe Elder Revels? În orice alt moment, dar nu la sărbătoarea Crăciunului.

Și mama ne-a auzit fără să vrea și ne-a spus, „Ei bine, știți ceva? Dacă înțelegeți cu adevărat sensul acestei sărbători, este acela că acesta este un timp în care extinzi cercul iubirii. La acest lucru se referă această întreagă sărbătoare. Este timpul să facem spațiu, să împărtășim bucuria vieții într-o comunitate iubită.” Așadar, am înghițit în sec. (Râsete)

Însă, crescând la nr. 915, compasiunea nu a fost un cuvânt care să fie supus dezbaterii, era o sensibilitate a modului în care eram împreună. Suntem surori și frați uniți împreună. Și, așa cum a spus Chief Seattle: „Nu noi am țesut rețeaua vieții, suntem cu toții componente ale ei. Și orice am face acestei rețele, ne facem nouă înșine.” Abia asta e compasiune.

Deci, dați-mi voie să vă spun, cam aşa privesc eu lumea. Văd imagini și ceva îmi spune: „Abia asta e compasiune.” Un câmp de cereale secerat, cu câteva cereale în colțuri amintindu-mi de tradiția Ebraică conform căreia poți într-adevăr să culegi, dar trebuie întotdeauna să lași ceva pe margini în cazul în care există cineva care nu are cota necesară pentru hrană sănătoasă. Vorbind despre o imagine a compasiunii.

Văd -- întotdeauna îmi tulbură inima -- o imagine a Dr. Martin Luther King Jr. mergând braț la braț cu Andy Young și Rabbi Heschel și poate Thich Nhat Hanh și câțiva dintre ceilalți sfinți ai ansamblului, trecând peste pod și mergând înspre Selma. Doar o fotografie. Braț la braț pentru luptă. Suferind împreună într-o speranță comună că putem fi frați și surori fără accidentele nașterii și etniei noastre care ne lipsesc de sentimentul unității ființei.

Și, mai este o imagine. Priviți, aceasta. Chiar îmi place această imagine. Când a fost asasinat Dr. Martin Luther King Jr., în acea zi, toată lumea din comunitatea mea a fost supărată. Auzeai despre rebeliuni în toată țara. Bobby Kennedy a fost programat să aducă un mesaj intern în Indianapolis. Aceasta este fotografia. Au spus: „Va fi prea volatil să mergi acolo.” El a insistat: „Trebuie să merg.”

Deci, așezați pe un camion platformă, bătrânii comunității, iar Bobby se ridică și le spune oamenilor: „Am vești proaste pentru voi. O parte dintre voi se poate să nu fi auzit că Dr. King a fost asasinat, și știu că sunteți supărați, și știu și că aproape că vă doriți să aveți oportunitatea să intrați acum în activități de răzbunare, dar,” a spus, „ceea ce vreau ca voi să știți, cu adevărat, este că știu cum vă simțiți. Deoarece cineva drag mie a fost smuls de lângă mine. Știu cum vă simțiți.” Și a mai spus: „Sper că veți avea puterea să faceți ceea ce am făcut eu. Am permis furiei, amărăciunii, durerii mele să fiarbă la foc mic un timp, și apoi m-am decis că urma să fac o lume diferită și putem face acest lucru împreună.” Aceasta este o imagine. Compasiunea? Cred că o văd.

Am văzut-o atunci când Dalai Lama a venit la Biserica Riverside pe când eram pastor, și a invitat reprezentanți ai credințelor din întreaga lume. El le-a cerut acestora să transmită un mesaj, și au citit cu toții în propria lor limbă o afirmație centrală, și a fost un gen de versiune a regulii de aur. ”Așa cum ați vrea ca alții să se poarte cu voi, așa să vă purtați cu ei.” 12 în straiele lor eclesiastice sau culturale sau tribale afirmând un singur mesaj. Suntem atât de conectați, încât trebuie să ne tratăm unii pe alții ca și cum o acțiune îndreptată către tine este o acțiune îndreptată către mine însumi.

Încă o imagine în timp ce mă gândesc la Biserica Riverside. 9/11. Aseară la chagrin fall, un ziarist și un om de televiziune au spus, în acea seară, când s-a ținut slujba la Biserica Riverside, am transmis-o la postul de radio local. „A fost", a spus, „una dintre cele mai puternice momente ale vieții împreună”. Sufeream cu toții, dar ați invitat reprezentanți ai tuturor tradițiilor să vină, și i-ați invitat: "Descoperiți ce anume este în tradiția voastră care ne spune ce să facem atunci când am fost umiliți, când am fost disprețuiți și respinși." Și au rostit cu toții din învăţăturile propriilor credinţe un cuvânt despre puterea de vindecare a solidarității, unul cu celălalat.

Ei bine, acum am dezvoltat un simț al compasiunii, un soi de a doua natură, dar am devenit predicator. Acum, ca predicator, am o slujbă. Trebuie să predic, dar trebuie, de asemenea, să şi fac ce am predicat. Sau, așa cum obișnuia să spună oamenilor Părintele Divine in Harlem: ”Unele persoane predică Evanghelia. Eu trebuie să fac Evanghelia tangibilă.” Deci, adevărata problemă este: Cum faci compasiunea tangibilă? Cum o faci reală?

Credința mea a ridicat constant idealul, și m-a provocat atunci când cădeam mai prejos de el. În tradiția mea, există un cadou pe care noi l-am făcut altor tradiții, tuturor din întreaga lume care știu povestea bunului samaritean. Multă lume se gândeşte la ea, în primul rând, în termenii carității, acte aleatorii de bunătate. Dar pentru aceia care studiază cu adevărat acel text mai în detaliu, veți descoperi că o întrebare a fost ridicată care duce la această parabolă.

Întrebarea a fost: Care este cea mai mare poruncă? Și, conform lui Iisus, cuvântul vine înainte: ”Trebuie să te iubești pe tine însuți, trebuie să îl iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima, mintea și sufletul tău, și pe aproapele tău ca pe tine însuți.”

Și apoi persoana a întrebat: ”Ei bine, ce vrei să spui prin, aproapele?”

Și el a răspuns prin a spune povestea bărbatului care a căzut pradă hoților, și cum autoritățile religioase au mers în cealaltă direcție, și cum susținătorii din congregația lor au mers în cealaltă direcție, dar o persoană nebănuită, disprețuită a venit, l-a văzut pe cel în nevoie, a oferit ulei și vin pentru rănile sale, l-a dus cu propriul său mijloc de transport, și l-a dus la han și i-a cerut hangiului: ”Ai grijă de el,” Și i-a spus: ”Iată, aici este investiția inițială, dar dacă are nevoie să continue, asigură-te că îi vei oferi ce are nevoie. Și orice altceva mai este nevoie, eu îți voi furniza și voi plăti pentru tot când mă întorc.”

Acest lucru mi s-a părut mereu să fie o adâncire a ceea ce înseamnă să fii un bun samaritean. Un bun samaritean nu este doar cel a cărui inimă este atinsă, într-un act imediat de grijă și caritate, ci unul care furnizează un sistem de îngrijire susținută - îmi place asta - un sistem de îngrijire susținută în han, a avea grijă. Mă gândesc că poate acesta este un moment în care Biblia vorbește despre un sistem medical și o angajare în a face tot ceea ce este necesar, ca toți copiii lui Dumnezeu să aibă toate nevoile îngrijite, astfel încât să putem răspunde atunci când ne va întreba eterna mamă: ”În ceea ce privește sănătatea, sunt toți copiii înăuntru?” Și noi să putem răspunde cu da.

Oh, ce bucurie a fost să fiu o persoană ce caută compasiunea tangibilă. Îmi amintesc că munca mea ca pastor a implicat mereu grija pentru nevoile spirituale, grija pentru adăpost, sistemul medical, pentru prizonieri, pentru infirmi, pentru copii, chiar și pentru copiii aflați în asistență maternală pentru care nimeni nu ține, poate, nici un document de unde au început, încotro se îndreaptă. A fi pastor înseamnă să îţi pese de aceste nevoi individuale.

Dar acum, a fi un bun samaritean, și eu spun mereu, și a fi un bun american, din punctul meu de vedere, nu înseamnă pur și simplu să mă felicit pe mine însumi pentru actele individuale de grijă, compasiunea ia o dinamică de corporație. Cred că orice am făcut în jurul mesei pe str. Bloodworth, trebuie să fie făcut în jurul meselor și ritualurilor credinței până ce devenim acea familie, acea familie împreună, care înțelege natura unității noastre. Suntem un singur popor împreună.

Așadar, lăsați-mă să vă explic ce vreau să spun atunci când vorbesc despre compasiune, și de ce consider că este atât de important ca exact în acest moment din istorie să decidem să stabilim acestă cartă a compasiunii. Motivul pentru care este important este deoarece acesta este un moment foarte special în istorie. Este momentul în care, din punct de vedere biblic, am vorbi despre acest lucru ca ziua, sau anul, privilegiului lui Dumnezeu. Este un sezon al grației. Lucruri neobișnuite încep să se întâmple. Vă rog să mă scuzați, întrucât eu sunt un bărbat de culoare, pentru că sărbătoresc faptul că alegerea lui Obama ca președinte a fost un semn neobișnuit al faptului că este un an al privilegiului. Şi totuși, există încă atât de multe lucruri ce trebuiesc făcute. Trebuie să aducem sănătate și hrană și educație și să-i respectăm pe toți cetățenii lui Dumnezeu, toții copiii lui Dumnezeu, amintindu-ne de eterna mamă.

Acum, dați-mi voie să-mi închei comentariile prin a vă spune că oricând simt ceva foarte profund, ia, de obicei, forma unui vers. Și astfel, vreau să închei cu un mic cântec. Închei cu acest cântec - este un cântec pentru copii - întrucât cu toții suntem copii la masa eternei mame. Și dacă mama eternă ne-a învățat corect, acest cântec va avea sens, nu doar pentru aceia dintre noi care sunt parte a acestei adunări, ci pentru toţi cei care semnează carta compasiunii. Și acesta este motivul pentru care o facem.

Cântecul spune ♫ ”Am făcut raiul atât de fericit astăzi, ♫ ♫ Primind dragostea lui Dumnezeu și dând-o mai departe ♫ ♫ Când am privit în sus, raiul mi-a zâmbit ♫ ♫ Acum, sunt atât de fericit. Nu poți să vezi? ♫ ♫ Sunt fericit. Privește-mă. Sunt fericit. Nu poți să vezi?♫ ♫ Să împart mă face fericit, și face fericit și raiul, de asemenea ♫ ♫ Sunt fericit. Privește-mă. Sunt fericit. Nu poți să vezi? ♫ ♫ Dă-mi voie să împart acest zâmbet iubitor și fericit cu tine ♫

Aceasta este compasiunea.