Jacueline Novogratz despre capitalismul răbdător

Sunt cu adevărat onorată să fiu aici şi, după cum spunea Chris, au trecut mai mult de 20 de ani de când am început să lucrez în Africa. Prima mea iniţiere a fost la aeroportul Abidjan într-o dulce dimineaţă pe Coasta de Fildeş. Abia părăsisem Wall Street-ul, îmi tăiasem părul pentru a arăta ca Margaret Mead, renunțasem cam la tot ce deţineam şi ajunsesem cu toate lucrurile strict necesare -- nişte poezii, nişte haine şi, desigur, o chitară -- pentru că eu urma să salvez lumea şi mă gândeam să încep de la continentul african.

Dar efectiv la câteva zile de la sosire, mi s-a spus, în termeni clari, de către nişte femei vest-africane, că Africa nu dorea să fie salvată, mulţumim foarte mult; cel mai puţin salvată de mine. Eram prea tânără, nemăritată, nu aveam copii, nu prea cunoşteam Africa şi, în plus, franceza mea era jalnică. Şi astfel a fost o perioadă incredibil de dureroasă a vieţii mele şi totuşi a început să-mi dea umilinţa pentru a începe să ascult.

Cred că şi eşecul poate fi o forţă nemaipomenit de motivantă, şi aşa m-am mutat în Kenya şi am lucrat în Uganda, şi am întâlnit un grup de rwandeze care m-au rugat, în 1986, să mă mut la Kigali să le ajut să pornească acolo prima instituţie de microfinanţare. Şi am făcut-o şi am numit-o până la urmă Duterimbere, care înseamnă "a merge înainte cu entuziasm". Şi în vreme ce făceam asta, mi-am dat seama că nu erau prea multe afaceri trainice care să fie pornite de către femei - şi atunci poate ar trebui să încerc să conduc şi o afacere. Am început să caut şi am auzit de o brutărie care era condusă de 20 de prostituate. Fiind un pic intrigată, m-am dus să mă întâlnesc cu acest grup şi am găsit de fapt 20 de mame necăsătorite care încercau să supravieţuiască.

Şi a fost de fapt începutul înţelegerii mele asupra puterii limbajului şi a faptului că felul în care numim oamenii adesea ne îndepărtează de ei şi îi face mărunţi. Am aflat, de asemenea, că brutăria nu semăna deloc cu o afacere, că, de fapt, era o instituţie caritabilă clasică aparţinând unei persoane bine-intenţionate care de fapt cheltuia 600 de dolari pe lună pentru a da de lucru acestor 20 de femei care făceau mici obiecte de artizanat şi ceva patiserie, şi care totuşi trăiau în sărăcie cu 50 de cenţi pe zi. Atunci am făcut o înţelegere cu aceste femei. Am spus "Uite, eliminăm partea de caritate şi conducem treaba asta ca pe o afacere şi atunci vă ajut." Ele au acceptat cu nelinişte, eu am început cu nelinişte şi, desigur, lucrurile sunt mult mai grele decât crezi că vor fi.

M-am gândit că, ei bine, prima oară avem nevoie de o echipă de vânzări şi în mod evident noi nu suntem Echipa de Şoc şi atunci haide - am făcut tot acest training şi am încheiat mărşăluind efectiv pe străzile din Nyamirambo, care este un cartier popular din Kigali, cu o găleată şi am vândut toate aceste gogoşele oamenilor şi m-am întors cu o atitudine de genul: "Vedeţi?" Şi femeile mi-au spus: "Ştii, Jacqueline, oare cine din Nyamirambo nu ar cumpăra gogoşi dintr-o găleată portocalie de la o americancă înaltă?" Ca şi cum -- (Râsete) Este o observație corectă.

Şi atunci am folosit în întregime modelul american, axat pe competiţie, echipă şi individ. Am eşuat complet, dar, în timp, femeile au învăţat să vândă în felul lor. Şi au început să asculte piaţa şi veneau înapoi cu idei pentru chipsuri de manioc şi de banane şi pâine de sorg, şi înainte să îmi dau seama cucerisem piaţa din Kigali, iar femeile câştigau de trei sau patru ori peste media naţională. Şi cu această efuziune de încredere m-am gândit, ei bine, este timpul să facem o brutărie adevărată, deci hai să o zugrăvim. Şi femeile au spus "Este o idee grozavă." Şi eu am întrebat "Deci în ce culoare vreţi să o zugrăvim?" Şi ele au spus "Alege tu." Iar eu am spus "Nu, nu, eu învăţ să ascult -- alegeţi voi. Este brutăria voastră, strada voastră, ţara voastră, nu a mea." Dar nu mi-au dat un răspuns. Şi a trecut o săptămână, apoi două, trei şi într-un final am spus "Ei bine, ce ziceţi de albastru?" Iar ele au spus "Albastru, albastru, ne place albastru. Hai să o facem albastră." Deci am mers la magazin, am luat-o pe Gaudence - cea mai îndărătnică dintre toate şi am adus vopsea şi materiale să facem draperiile şi în ziua de zugrăvit ne-am adunat toate în Nyamirambo, iar ideea era să o zugrăvim cu alb şi cu albastru pentru echilibrare, ca pe o mică brutărie franţuzească. Dar asta clar nu ar fi fost la fel de mulţumitor pe cât a fost să zugrăvim un perete la fel de albastru ca cerul dimineţii.

Deci albastru, albastru, totul a devenit albastru; pereţii erau albaştri, ferestrele erau albastre, trotuarul din faţă a fost pictat cu albastru. Şi Aretha Franklin striga "R.E.S.P.E.C.T.", şoldurile femeilor se legănau, iar copilaşii încercau să prindă pensulele, însă era o zi mare pentru ei. Şi la sfârşitul ei, stăteam pestre drum şi ne uitam la ceea ce făcusem, iar eu am spus "Este atât de frumos" şi femeile au spus: "Chiar este." Iar eu am spus: "Şi culoare este perfectă, cred eu." şi toate au dat aprobator din cap, mai puţin Gaudence, iar eu am întrebat "Ce e?" Iar e a spus "Nimic" şi eu am întrebat "Ce e?" Iar ea a spus "Ei bine, este frumos, dar ştii - culoarea noastră este verdele". Şi -- (Râsete)

Iar eu am învăţat că a asculta nu ţine doar de răbdare, că, dacă ai trăit din caritate şi ai fost dependent toată viaţa ta, este greu să spui ce simţi cu adevărat. Şi cel mai adesea este aşa pentru că oamenii nu prea te întreabă cu adevărat, iar când o fac, nu prea îţi vine să crezi că vor să ştie adevărul. Şi atunci am învăţat că a asculta nu ţine doar de a aştepta, ci şi de a învăţa cum să pui mai bine întrebările.

Şi astfel am trăit în Kigali cam doi ani şi jumătate, făcând aceste două lucruri şi a fost o perioadă extraordinară a vieţii mele. Şi m-a învăţat trei lecţii care cred că sunt foarte importante pentru noi astăzi şi în mod sigur sunt pentru munca pe care o fac. Primul este că demnitatea este mai importantă pentru spiritul uman decât bogăţia. După cum spunea Eleni, când oamenii câştigă bani, câştigă şi alegere, iar aceasta este fundamentală pentru demnitate. Dar fiind oameni, vrem sa fim văzuţi unii de alţii şi vrem să fim auziţi unii de alţii, iar noi n-ar trebui să uităm niciodată acest lucru. Al doilea este că ajutorul şi caritatea tradiţională nu vor rezolva niciodată problema sărăciei.

Cred că Andrew a vorbit pe larg despre asta şi atunci merg la al treilea punct că nici pieţele singure nu vor rezolva problema sărăciei. Da, conduceam asta ca pe o afacere, dar cineva trebuia să plătească suportul filantropic care decurgea din sprijinul pentru management şi instruire, consilierea strategică şi poate, mai important decât toate, accesul la noi contacte, reţele şi la pieţe noi. Şi deci, la nivel micro, există un rol real pentru această combinaţie de investiţie şi filantropie. Iar la nivel macro unii vorbitori au arătat că până şi sănătatea ar trebui privatizată. Dar, pentru că tatăl meu a avut o boală de inimă. am realizat că ceea ce familia noastră îşi putea permite nu era ceea ce el ar fi trebuit să primească şi pentru că am avut un prieten bun care a intervenit să ajute, eu cred cu adevărat că toţi oamenii merită acces la servicii de sănătate la preţuri pe care să şi le poată permite. Cred că piaţa ne poate ajuta să înţelegem cum, dar trebuie să existe o componentă de caritate altfel nu cred că vom crea acel fel de societăţi în care am vrea să trăim.

Şi deci aceste lecţii sunt cele care m-au făcut să decid să înfiinţez acum 6 ani Fondul Acumen. Este o societate pe acțiuni, non-profit, cu fonduri de capital pentru cei săraci, câţiva oximoroni într-o singură propoziţie. În esenţa strânge fonduri caritabile de la persoane fizice, fundaţii şi corporaţii pe care apoi le investim şi le împrumutăm entităţilor profit sau nonprofit care oferă servicii accesibile de sănătate, locuinţe, energie, apă curată pentru persoanele cu venituri mici din Asia de Sud şi Africa, astfel încât ei să poată alege singuri. Am investit peste 20 de milioane de dolari în 20 de iniţiative diferite şi astfel am creat aproape 20 000 de locuri de muncă şi am furnizat zeci de milioane de servicii unor oameni care altfel nu şi le-ar fi putut permite.

Vreau să vă spun două poveşti. Ambele se desfăşoară în Africa. Ambele sunt despre investiţii în antreprenori, care sunt dedicaţi muncii şi care îşi cunosc pieţele. Ambii trăiesc la intersecţia dintre serviciile de sănătate publică şi întreprinderi şi ambii, pentru că sunt producători, creează direct locuri de muncă şi indirect venituri, fiindcă se ocupă de malarie, iar Africa pierde cam 13 miliarde de dolari pe an din cauza malariei. Pe măsură ce oamenii devin mai sănătoşi, ei devin şi mai bogaţi.

Prima se numeşte Advanced Bio-Extracts Limited. Este o companie înfiinţată în Kenya acum vreo 7 ani de un antreprenor incredibil - numit Patrick Henfrey - şi de 3 colegi de-ai lui. Ei sunt fermieri experimentaţi care au trecut prin toate suişurile şi coborâşurile agriculturii din Kenya din ultimii 30 de ani. Acum această plantă pe care o cultivă este o Artemisia şi este ingredientul de bază pentru artemisinin, care este cel mai cunoscut tratament pentru malarie. Este indigenă în China şi în Estul Îndepărtat dar pentru că malaria este mai răspândită aici în Africa, Patrick şi colegii săi au spus: "Haideţi să o aducem aici, pentru că este un produs cu o mare valoare adăugată." Fermierii câştigă de 3-4 ori mai mult decât ar câştiga cu porumbul.

Şi astfel, folosind capitalul cu răbdare, banii pe care ar fi putut să îi strângă înainte care erau de fapt sub beneficiile pieţei, dar pentru că erau dispuşi să aleagă drumul mai lung şi să îi combine cu asistenţă de management şi asistenţă strategică, au creat acum o companie care cumpără de la 7 500 de fermieri. Asta înseamnă influenţă asupra vieţii a peste 50 000 de oameni. Şi cred că unii dintre dumneavoastră aţi vizitat poate -- aceşti fermieri ajutaţi de KickStart şi de TechnoServe să devină autonomi, să se ajute singuri. Ei cumpără plantele, le usucă şi apoi le aduc la această fabrică care a fost cumpărată parţial, din nou, cu bani "răbdători" de la Novartis, care are un interes real să primească pudra de plante pentru a putea face Coartem. Acumen a lucrat cu ABE în ultimul an, an şi jumătate, ambele uitându-se la un nou plan de afaceri, la ceea ce va înseamna expansiunea, ajutând cu suportul de management şi ajutându-i să facă cereri de finanțare şi să strângă capital. Şi am înţeles ceea ce înseamnă şi emoţional capitalul răbdător, aproximativ în ultima lună. Deoarece compania mai avea pur şi simplu 10 zile până să arate că produsul pe care îl făcea era la nivelul de calitate globală necesar pentru a face Coartem, dar erau în cea mai mare criză de lichidităţi din istoria lor.

Iar noi am sunat toţi investitorii sociali pe care îi cunoşteam. O parte din aceşti investitori sociali sunt foarte interesaţi de Africa şi înţeleg importanţa agriculturii şi chiar au ajutat fermierii. Şi chiar dacă am explicat că odată ABE dispărut, dispar şi cele 7 500 de locuri de muncă, uneori am întâlnit această bifurcaţie între afaceri şi social. Şi chiar este timpul să începem să ne gândim mai creativ la modul în care pot fi îmbinate. Prin urmare Acumen a făcut nu unul, ci două credite punte şi vestea bună este că ei au îndeplinit clasificarea de calitate globală şi acum sunt în stadiul final de a încheia o afacere de 20 de milioane de dolari şi de a merge la nivelul următor şi cred că aceasta va fi una dintre cele mai importante companii din Africa de Est.

Acesta este Samuel. El este un fermier. El trăia de fapt în mahalalele din Kibera când tatăl lui l-a chemat şi i-a spus despre Artemisia şi despre potenţialul ei. Iar el s-a mutat înapoi la fermă şi, pe scurt, cultivă acum 3 hectare. Copiii lui Samuel sunt la o şcoală privată şi el a început să ajute alţi fermieri din zonă să înceapă să cultive Artemisia -- demnitatea fiind mai importantă decât bogăţia.

Mulţi dintre voi o ştiu pe următoarea. Am vorbit despre ea la Oxford acum doi ani şi câţiva dintre voi aţi vizitat Producţie de la A la Z, una dintre cele mai mari companii reale din Africa de Est. Este o altă companie la intersecţia dintre sănătate şi afaceri. Şi este de fapt o poveste despre cum o soluţie publică/privată a funcţionat cu adevărat. A început în Japonia. Sumitomo a dezvoltat o tehnologie pentru a impregna fibrele de polietilenă cu un insecticid organic, astfel încât să poată crea o plasă pentru pat, o perdea împotriva malariei care să reziste 5 ani fără să fie nevoie de re-impregnare.

Ar putea să schimbe datele problemei, dar la fel ca Artemisia, se producea doar in Asia de Est, și ca parte a responsabilităţii sale sociale Sumitomo a spus: "Ce ar fi să experimentăm dacă am putea să o producem în Africa, pentru africani?" UNICEF a luat iniţiativă şi a spus "Cumpărăm noi majoritatea plaselor şi le donăm, ca parte a fondului global şi al Naţiunilor Unite, femeilor însărcinate şi copiilor. Acumen a venit cu partea de capital răbdător şi am ajutat şi la identificarea unui antreprenor pe care să îl avem cu toţii ca partener aici în Africa, iar Exxon a furnizat materia primă iniţială.

Ei bine, uitându-ne după antreprenori, nu am fi putut găsi unul mai bun decât Anuj Shah, de la compania Producţie de la A la Z. Este o companie de 40 de ani, ştie ce înseamnă producţia. A trecut din Tanzania socialistă în Tanzania capitalistă şi a continuat să înflorească. Avea cam 1000 de angajaţi când am identificat-o. Şi astfel Anuj şi-a asumat riscul antreprenorial aici în Africa de a produce bunuri publice care să fie cumpărate de o organizaţie de ajutorare pentru a rezolva problema malariei.

Şi, din nou pe scurt, au avut foarte mult succes. În primul nostru an, prima plasă a ieşit din producţie în octombrie 2003. Ni se părea că a ajunge la 150 000 de plase pe an era un număr fantezist. În acest an ei produc 8 milioane de plase pe an şi au 5000 de angajaţi, dintre care 90% sunt femei, cele mai multe necalificate. Au format o societate mixtă cu Sumitomo. Şi deci, din punctul de vedere al unei afaceri din Africa şi din punctul de vedere al sănătăţii publice, acestea sunt succese reale.

Dar este doar jumătate din poveste dacă încercăm să rezolvăm problema sărăciei pentru că nu este o companie durabilă. Este o companie cu un singur client mare. Dacă va lovi gripa aviară sau dacă din orice alt motiv lumea decide că malaria nu mai este aşa o prioritate, toţi vor pierde. Şi astfel, Anuj şi Acumen au început să discute despre testarea sectorului privat, pentru că presupunerea pe care a făcut-o organizaţia de ajutorare este că într-o ţară precum Tanzania, 80% din populaţie câştigă mai puţin de 2 dolari pe zi. În producţie ai nevoie de 6 dolari pentru a face plasa şi compania mai cheltuie încă 6 dolari pentru a le distribui, deci pe o piaţă liberă, o plasă ar fi cam 12 dolari. Cei mai mulţi oameni nu şi le pot permite, deci hai să le dăm gratuit. Iar noi am spus: "Ei bine, există o altă opţiune. Haideţi să folosim pieţele ca pe cele mai bune instrumente de ascultat pe care le avem şi haideţi să vedem la ce preţ le-ar cumpăra oamenii, astfel încât să aibă deminitatea alegerii. Putem să începem să construim distribuţie locală şi, de fapt, ar putea să însemne un cost mai mic pentru sectorul public."

Şi astfel am ajuns la runda a doua a capitalului răbdător pentru A la Z, care a primit un împrumut şi o subvenţie, astfel încât să se poată juca cu preţul şi să asculte piaţa şi a descoperit câteva lucruri. În primul rând că oamenii vor plăti preţuri diferite, dar un număr copleşitor se vor decide la preţul de un dolar pe plasă şi vor cumpăra. Şi când îi asculţi, de asemenea au multe de spus despre ceea ce le place şi ceea ce nu le place şi că unele canale despre care am crezut că vor funcţiona, nu au funcţionat. Datorită acestor experimentări şi iteraţii care au fost permise, datorită capitalului răbdător, am aflat că în sectorul privat ne costă cam un dolar să distribuim şi încă un dolar pentru a cumpăra plasa. Şi deci, din punct de vedere al metodei, când începi cu piaţa, ai o alegere. Putem să continuăm cu 12 dolari plasa şi clientul să plătească 0 sau am putea cel puţin să experimentăm cu o parte şi să cerem un dolar pe plasă, iar costul pentru sectorul public va fi de 6 dolari pe plasă, dând oamenilor demnitatea alegerii şi să avem un sistem de distribuţie care ar putea, în timp, să înceapă să se susţină singur.

Trebuie să începem să avem astfel de conversaţii şi nu cred că există metode mai bune decât să începem prin a folosi piaţa, dar şi prin a aduce alţi oameni la această masă. De fiecare dată când mă duc în vizită la A la Z, mă gândesc la bunica mea, Stella. Ea semăna foarte mult cu femeile care stau în spatele maşinilor de cusut. A crescut la o fermă din Austria, foarte săracă, fără prea multă educaţie. S-a mutat în Statele Unite unde l-a întâlnit pe bunicul meu care era camionagiu şi căra ciment, iar ei au avut 9 copii. Trei dintre ei au murit când erau în faşă. Bunica mea avea tuberculoză şi muncea într-un atelier de croitorie şi făcea cămăşi pentru aproximativ 10 cenți pe oră. Ea, ca multe dintre femeile pe care le văd la A la Z muncea din greu în fiecare zi, ştia ce este suferinţa şi avea o credinţă puternică în Dumnezeu, îşi iubea copiii şi nu ar fi acceptat niciodată ceva de pomană. Dar pentru că avea oportunitatea pieţei şi pentru că trăia într-o societate care îi dădea siguranţa accesului la sănătate şi educaţie accesibilă, copiii ei şi copiii copiilor ei au putut să trăiască nişte vieţi cu scopuri reale şi să urmeze vise reale.

Mă uit la fraţii mei şi la verişorii mei -- şi, după cum am spus, suntem mulţi -- ei sunt învăţători şi muzicieni, manageri de fonduri de investiţii, designeri. O soră care îndeplineşte dorinţele altor oameni. Şi dorinţa mea, când văd aceste femei, când întâlnesc aceşti fermieri şi mă gândesc la toţi oamenii de pe acest continent, care muncesc din greu în fiecare zi, dorinţa mea este ca ei să aibă sentimentul oportunităţii şi posibilităţii, şi să creadă şi să primească acces la servicii astfel încât şi copiii lor să poată să trăiască acele vieţi cu scopuri înalte. Nu ar trebui să fie atât de dificil. Dar este nevoie de un angajament din partea fiecăruia dintre noi de a refuza în esenţă presupunerile banale, de a ieşi din cutiile noastre ideologice. Este nevoie de investiţii în acei antreprenori care se angajează atât ajutorării cât şi succesului. Este nevoie să vă deschideţi ambele braţe, larg, şi să aşteptaţi foarte puţină dragoste în schimb, dar cerând responsabilitate şi trebuie să punem şi responsabilitatea pe masă. Şi mai mult decât orice, mai mult decât orice, este nevoie ca toţi să avem curajul şi răbdarea, fie că suntem foarte bogaţi sau foarte săraci, africani sau non-africani, de aici sau din diaspora, de stânga sau de dreapta, de a începe să ne ascultăm unii pe alţii. Mulţumesc. (Aplauze)