Jacquelin Novogratz: Evadarea din sărăcie

Am studiat problema sărăciei de mai mult de 20 de ani, și este destul de ironic faptul că întrebarea care mă frământă cel mai mult este cum definim sărăcia. Ce înseamnă de fapt sărăcie? Destul de des, ne raportăm la bani -- oameni care câștigă mai puțin de un dolar, doi sau trei pe zi. Și totuși complexitatea problemei face ca venitul să fie doar o simplă variabilă. Pentru că, în esență, este o problemă de alegere, și de lipsă de libertate.

Am întâlnit o situație care m-a ajutat să am o înțelegere mai profundă a problemei. S-a întâmplat în Kenya, și vreau să vă împărtășesc și vouă povestea. Eram cu prietena mea Susan Meiselas, de profesie fotograf, în mahalalele "Valea Mathare". Acum, "Valea Mathare" este una dintre cele mai vechi mahalale din Africa. E la o distanță de cinci kilometri de Nairobi, și are o lungime de 1.8 kilometri și o lățime de 300 de metri unde peste o jumătate de milion de oameni trăiesc înghesuiți în aceste barăci de tablă generație de generație, deseori stând între opt și zece persoane într-o cameră. Și este cunoscută pentru prostituție, violență, droguri. Este greu să crești într-un astfel de loc. Când mergeam pe străzile înguste era literalmente imposibil să nu calci în apa de canal și gunoaiele de lângă micile case. Dar în același timp era imposibil să nu vezi forța oamenilor, aspirațiile și ambiția celor care locuiesc aici. Femeile ce-și spală copiii, își spală hainele agățându-le la uscat. Am întâlnit această femeie, Mama Rose, care a închiriat o mică baracă de tablă timp de 32 de ani, unde trăiește cu cei șapte copii ai săi. Patru dintre ei dorm într-un pat dublu, și trei dorm pe noroiul și linoleumul de pe jos. Îi ține în școală pe toți vânzând apa de la acel kiosk, si săpun și pâine în acel magazin micuț.

Era de asemenea ziua de după inaugurare (prezidenţială), și mi-a fost amintit cum Mathare este conectat încă de întreaga lume. Vedeam copii pe la colțurile străzilor, spunând "Obama, el este fratele nostru!" Și eu le-am răspuns "Obama este și fratele meu deci asta vă face pe voi frații mei!" Ei se uitau la mine întrebător și erau ceva de genul, "Bate palma!".

Aici am întâlnit-o pe Jane. Am fost uimită imediat de bunătatea și blândețea ce se citeau pe fața ei, și am rugat-o să-mi spună povestea ei. A început prin a-mi spune visele ei. A zis: "Am avut două. Primul a fost să devin doctor, și al doilea, să mă căsătoresc cu un bărbat care să stea cu mine și cu familia mea. Pentru că mama mea era singură, nu a putut să-mi plătească taxele de școlarizare. Așa că a trebuit să renunț la primul vis, și m-am concentrat pe al doilea.". Ea s-a căsătorit când avea 18 ani, și a avut un copil imediat după. La vârsta de 20 de ani era însărcinată cu al doilea copil, mama ei murise și soțul ei o părăsise pentru o altă femeie. A ajuns înapoi în Mathare, fără nici un venit, fără bani și fără nici un fel de calificare. Așa că a fost nevoită să recurgă la prostituție. Nu era organizată în modul la care ne gândim destul de des. Mergea în oraș noaptea, împreună cu aproape 20 de femei, căutând de lucru, uneori întorcându-se cu câțiva șilingi sau fără nimic. Mi-a spus: "Știi, sărăcia nu era așa de rea. Era umilința și rușinea situației."

În 2001, viața ei s-a schimbat. A auzit de la o prietenă de o organizație, Jamii Bora, care împrumută bani oamenilor indiferent cât de săraci sunt, atâta timp cât ei oferă ca garanție o anumită sumă de bani economisiţi. Astfel ea a muncit un an ca să economisească 50 de dolari, și împrumutându-se, în timp a reuşit să-și cumpere o mașină de cusut. S-a apucat de croitorie. Și asta s-a transformat în munca ei actuală, care presupune să meargă în piețe de haine second hand, unde pentru 3 dolari și 25 de centi cumpără rochii de bal vechi. Unele dintre ele este posibil să le fi donat voi. Le recondiționează și le înfrumusețează cu funde și panglici, realizând niște confecții pe care le vinde femeilor pentru petrecerile de 16 ani ale fiicelor lor sau pentru prima lor Comuniune -- acele pietre de hotar din viața unui om care sunt sărbătorite de-a lungul întregului spectru economic. Câștigă destul de bine. Am urmărit-o mergând pe străzi. Și înainte să-ți dai seama, se adunau o mulțime de femei în jurul ei, care cumpărau rochii.

Și mi-am dat seama, în timp ce o vedeam vânzând rochii și bijuterii pe care tot ea le face, că acum Jane câștigă mai mult de patru dolari pe zi. Și din punctul de vedere al multor definiții ea nu mai este săracă. Dar ea încă trăiește în Valea Mathare. Nu se poate muta. Trăiește în nesiguranță, și în ianuarie, în timpul răscoalelor etnice, a fost fugărită din casa ei și a trebuit să-și găsească o nouă baracă în care să trăiască.

Jamii Bora înțelege asta. Și întelege că atunci când vorbești de sărăcie, trebuie să privim oamenii de-a lungul întregului spectru economic. Așadar cu capital de la Acumen și alte organizații, împrumuturi și investiții pe termen lung, s-au construit locuințe cu un cost scăzut, la o distanță de o oră în afara orașului Nairobi. Locuințele au fost proiectate din perspectiva unor clienți ca Jane, insistând pe responsabilitate. Ea trebuie să plătească 10 la sută din ipotecă -- din suma totală, adică vreo 400 de dolari în economii. Apoi se ajustează ipoteca în funcţie de chiria pe care o plătea pentru baraca în care locuise. În câteva săptămâni, ea va fi printre primele 200 de familii care se vor muta în noul complex de locuințe.

Când am întrebat-o dacă îi este frică de ceva, sau dacă îi va lipsi ceva din Mathare, ea mi-a răspuns, "Ce anume aș putea să înfrunt din ce n-am înfruntat deja? Sunt HIV pozitivă. M-am descurcat cu toate." Apoi a spus, "Ce mi-ar putea lipsi? Crezi că-mi va lipsi violența sau drogurile? Lipsa de intimitate? Crezi că-mi va lipsi faptul că nu știu dacă îmi vor ajunge copiii acasă la sfârșitul zilei?" Mi-a zis: "Dă-mi 10 minute și bagajele mele vor fi gata." Eu am întrebat-o, "Și cum rămâne cu visele tale?" și mi-a răspuns, "După cum știi, visele mele nu arată cum credeam că vor arăta când eram mică. Dar dacă stau bine să mă gândesc, nu vroiam un soț, ci de fapt vroiam o familie care să fie iubitoare. Și îmi iubesc incredibil copiii, și ei mă iubesc pe mine." A adăugat: "Am crezut că vreau să mă fac doctor, dar de fapt voiam să fiu o persoană care să ajute și să vindece. Și mă simt așa de binecuvântată cu tot ceea ce am și două zile pe săptămână consiliez pacienţi cu HIV pozitiv. Și le zic, 'Uitați-vă la mine. Nu sunteți morți. Încă sunteți în viață. Dacă încă sunteți în viață trebuie să-i ajutați pe cei din jur.' Nu sunt un doctor care dă medicamente. Dar poate le dau ceva mai bun, eu le dau speranță."

Și în mijlocul crizei economice, când aşa de mulţi dintre noi sunt predispuși să cadă în frică, cred că e momentul să învățăm ceva de la Jane și să recunoaștem că a fi sărac nu înseamnă a fi obișnuit. Pentru că atunci când sistemele sunt stricate, așa cum sunt cele pe care le vedem în toată lumea, este o șansă de inovare. Este o șansă de a construi o lume în care să răspândim servicii și produse către toți oamenii, pentru ca ei să poată lua decizii și să hotărască singuri. Cred cu putere că aici începe demnitatea. Suntem datori tuturor Jane-lor din lume. Și la fel de important, ne suntem datori nouă înșine.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)