Jacqueline Novogratz investeşte în sfârşirea sărăciei

Aş vrea să încep cu o poveste, în stilul lui Seth Godin, de când aveam 12 ani. Unchiul meu Ed imi dăruise un frumos pulover albastru -- cel puţin eu am crezut că era frumos. Şi avea zebre estompate mergând de-a lungul stomacului, iar Muntele Kilimanjaro şi Muntele Meru erau aproape chiar de-a lungul pieptului, fiind de asemenea neclari. Şi îl purtam ori de câte ori puteam, crezând că era cel mai fabulos lucru pe care l-am avut.

Până într-o zi în clasa a noua, când stăteam cu câţiva fotbalişti. Iar corpul meu se schimbase în mod evident, şi Matt Mussolina, care era incontestabil inamicul meu în liceu, a spus cu voce tare că nu mai era nevoie să mergem departe în excursii de ski, puteam schia cu toţii pe Muntele Novogratz. (Râsete) Şi m-am simţit atât de umilită şi de jignită încât am fugit imediat acasă la mama şi i-am reproşat că m-a lăsat sa port acel pulover hidos. Am mers cu maşina la Goodwill şi am aruncat puloverul oarecum ceremonios, ideea mea fiind că nu va mai trebui să mă gândesc vreodată la pulover sau să-l mai văd vreodată.

11 ani mai târziu, sunt o tânără de 25 de ani. Lucrez în Kigali, Rwanda, fac jogging printre pantele abrupte, când văd, la 3 metri în faţa mea, un băieţel -- 11 ani -- alergând spre mine, purtând puloverul meu. Şi mă gândesc, nu, asta nu e posibil. Totuşi, curioasă, alerg spre copil -- desigur speriindu-l de moarte -- îl apuc de guler, îl întorc, şi acolo e numele meu scris pe gulerul acestui pulover.

Spun această poveste, pentru că a slujit şi continuă să slujească drept o metaforă pentru mine a nivelului de conectare pe care îl avem cu toţii pe acest Pământ. Aşa de des nu realizăm că acţiunile sau inacţiunile noastre afectează oameni pe care credem că nu îi vom vedea şi cunoaşte niciodată. De asemenea vorbeşte despre o poveste contextuală mai mare despre ce este şi ce poate fi ajutorul. Acesta a călătorit in Goodwill, în Virginia, şi mai apoi în industria mai mare, care, la acel moment, oferea milioane de tone de haine secodhand Africii şi Asiei. Ceea ce era un lucru foarte bun, asigurând haine la preţ mic. Şi în acelaşi timp, cu siguranţă în Rwanda, a distrus industria locală de vânzare cu amănuntul. Nu spun că nu ar fi trebuit să facă acest lucru, ci că trebuie să dăm un răspuns mai bun la întrebările ce trebuie luate în considerare când ne gândim la consecinţe şi răspunsuri.

Deci, voi vorbi în continuare despre Rwanda anilor 1985, 1986, când făceam două lucruri. Începusem o brutărie cu 20 de mame nemăritate. Ne numeam "Urşii veşti rele", iar ideea noastră era să preluăm piaţa de gustări din Kigali, ceea ce nu a fost dificil pentru că aceasta anterior nu exista. Şi pentru că am avut un model de afacere competitiv, am reuşit, şi am fost martora transformării acestor femei la nivel micro. Însă în acelaşi timp, am pus bazele unei bănci de micro-finanţe şi mâine Iqbal Quadir vă va vorbi despre Grameen, care este bunicul tuturor băncilor de micro-finanţe care sunt acum o mişcare mondială - vorbim despre idei care iau amploare - însă atunci destul de nou, în special într-o economie care făcea trecerea de la schimb către comerţ.

Am făcut multe lucruri cum trebuie. Ne-am concentrat pe un model de afaceri, am insistat pe investiţii personale. În final, femeile au decis ele însele cum vor folosi acest acces la credit pentru a-şi dezvolta micile afaceri, a-şi mări venitul ca să aibă grijă mai bine de familiile lor.

Ce nu am înţeles noi, ce se întâmpla în jurul nostru, într-o atmosferă de teamă, conflicte etnice şi la care a contribuit cu siguranţă miza ajutorului umanitar, toate acestea au creat această mişcare invizibilă dar palpabilă în Rwanda, care la acea vreme, 30 la sută din buget era ajutor străin. Genocidul a avut loc în 1994, şapte ani după ce aceste femei au muncit împreună pentru a construi acest vis. Şi vestea bună era că instituţia, instituţia bancară a supravieţuit. De fapt, a devenit cel mai mare creditor de reabilitare al ţării. Brutăria a fost complet distrusă, dar pentru mine morala a fost că responsabilitatea contează - trebuie să construieşti lucruri cu oamenii la nivel local, folosind modele de afaceri în care, cum ar spune Steven Levitt, stimulentele contează. Trebuie să înţelegem, oricât de greu ar fi, că stimulentele contează.

Deci când Chris mi-a subliniat cât de minunat e tot ceea ce se întâmplă în lume, cum suntem martorii unei schimbări în spiritul timpului pe de o parte sunt absolut de acord cu el, şi am fost încântată să văd ce s-a întâmplat la G8 - că lumea, datorită unor oameni ca Tony Blair şi Bono şi Bob Geldof - lumea vorbeşte despre sărăcie globală, lumea vorbeşte despre Africa în feluri în care nu am mai auzit în viaţa mea. E încântator. Şi în acelaşi timp, ce mă ţine trează noaptea e teama că vom privi victoriile de la G8 - 50 de miliarde de dolari în plus ca ajutor pentru Africa, 40 de miliarde de dolari reducere a datoriei - ca pe o victorie, mai mult decât primul capitol, ca pe iertarea noastră morală.

Şi de fapt, ce trebuie să facem e să privim toate acestea ca pe un prim capitol, să-l celebrăm, să-l închidem şi să recunoaştem că avem nevoie de un al doilea capitol care se referă la execuţie -- e vorbă despre cum-să. Şi dacă vă amintiţi un singur aspect din ceea ce vă vorbesc astăzi, e că singura cale de a pune capăt sărăciei, de a o proiecta în trecut, e să construim sisteme viabile la nivel local care oferă bunuri şi servicii esenţiale şi accesibile pentru săraci, în feluri care sunt sustenabile financiar şi măsurabille. Dacă facem asta, vom putea cu adevărat să facem din sărăcie trecut.

Toate acestea - toată această filosofie - m-a încurajat să iniţiez actualul proiect numit Acumen Fund, care încearcă să construiască mini-modele pentru cum am putea să realizăm acest lucru în materie de apă, sănătate şi locuinţe în Pakistan, India, Kenia, Tanzania şi Egipt. Şi vreau să vorbesc puţin despre asta şi despre unele dintre exemple ca să puteţi vedea ceea ce facem. Însă înainte să fac asta - şi acesta este unul din defectele mele - vreau să vorbesc puţin despre cine sunt cei săraci. Deoarece prea des vorbim despre ei ca fiind mase puternice şi uriaşe de oameni tânjind după libertate, când, de fapt, există o poveste destul de surprinzătoare. La nivel macro, patru miliarde de locuitori ai planetei câştigă mai puţin de patru dolari pe zi.

Aceştia sunt cei despre care vorbim când ne gândim la cei săraci. Dacă adunăm, ei ar reprezenta a treia mare economie a planetei şi totuşi cei mai mulţi dintre aceştia rămân invizibili. Unde lucrăm noi de obicei, există oameni care câştigă între unu şi trei dolari pe zi. Cine sunt aceşti oameni? Sunt fermieri şi muncitori în fabrici. Lucrează în instituţii guvernamentale. Sunt şoferi. Sunt servitori. Ei plătesc de obicei pentru bunuri şi servicii esenţiale, ca apa, asistenţa medicală, locuinţele, de 30 sau 40 de ori mai mult decât cei din clasa mijlocie - în zonele unde lucrăm noi, în Karachi şi Nairobi. Şi cei săraci sunt dispuşi să ia, şi iau, decizii inteligente, dacă li se oferă oportunitatea.

Două exemple. Unul e în India, unde sunt 240 de milioane de fermieri, dintre care cei mai mulţi câştigă mai puţin de doi dolari pe zi. În Aurangabad, unde lucrăm noi, terenul este extrem de uscat. Oamenii câştigă în medie între 60 de cenţi şi un dolar. Acest om în roz e un întreprinzător privat pe nume Ami Tabar. Ce a făcut el a fost să observe ce se întâmpla în Israel, abordări mai largi, şi să-şi dea seama cum să construiască un sistem de irigaţie, care aduce apa direct la plante. Însă înainte acesta a fost creat doar pentru ferme cu capacitate mare, aşa că Ami Tabar a preluat acest model şi l-a adaptat pentru o optime de acru. Câteva principii - Construieşte la scară mică. Creează ceva uşor de replicat şi accesibil săracilor.

Această familie, Sarita şi soţul ei, au cumpărat o unitate în valoare de 15 dolari pe când locuiau literalmente într-o colibă cu trei pereţi şi un acoperiş de fier ondulat. După o recoltă ei şi-au mărit venitul suficient pentru a cumpăra un al doilea sistem pentru întreg sfertul lor de acru. Câţiva ani mai târziu, i-am întâlnit. Acum câştigă patru dolari pe zi, ceea ce îi încadrează în clasa mijlocie din India, şi mi-au arătat fundaţia de beton pe care tocmai o turnaseră pentru a-şi construi o casă. Şi jur, puteai vedea viitorul în ochii acestei femei. E ceva în care am cu adevărat încredere.

Azi nu se poate vorbi despre sărăcie fără a vorbi despre plase împotriva malariei şi din nou ţin să-mi arăt aprecierea faţă de Jeffrey Sachs de la Harvard pentru a fi adus pe lume această noţiune a înverşunării sale - poţi salva o viaţă cu cinci dolari. Malaria e o boală care ucide între unu şi trei milioane de oameni pe an. Se înregistrat între 300 şi 500 de milioane de cazuri. E estimat că Africa pierde circa 13 miliarde de dolari pe an din cauza acestei boli. Cinci dolari pot salva o viaţă. Putem trimite oameni pe lună, putem afla dacă există viaţă pe Marte - de ce nu putem furniza plase de cinci dolari pentru 500 de milioane de oameni?

Întrebarea nu e totuşi de ce nu putem noi, ci cum putem să-i ajutăm pe africani să facă asta singuri? O mulţime de obstacole. Unu: producţia e prea scăzută. Doi : preţul e prea ridicat. Trei : acesta e un drum de acces bun - chiar lângă locaţia fabricii noastre. Distribuţia e un coşmar, dar nu imposibilă. Am început cu un împrumut de 350 000 de dolari către cel mai mare producător de plase de ţânţari din Africa pentru ca ei să poată transfera tehnologie din Japonia şi construi nişte plase durabile, pe cinci ani. Iată nişte imagini ale fabricii.

Azi, trei ani mai târziu, compania a angajat încă o mie de femei. Contribuie cu circa 600 000 de dolari în salarii către economia Tanzaniei. E cea mai mare companie din Tanzania. Rata producţiei la ora actuală e de 1.5 milioane de plase, trei milioane până la sfârşitul anului. Sperăm să creştem la şapte milioane până la sfârşitul anului viitor. Aşa că partea de producţie funcţionează. Partea de distribuţie, totuşi, în ansamblu, mai necesită multă muncă. La ora actuală, 95 la sută din aceste plase sunt cumpărate de ONU şi apoi distribuite oamenilor din Africa. Căutăm să investim în una din cele mai de preţ resurse din Africa - oamenii. Femeile lor.

Şi astfel, aş dori să faceţi cunoştinţă cu Jacqueline, tiza mea, de 21 de ani. Dacă ar fi fost născută în oriunde altundeva în afară de Tanzania, Vă spun, ar fi putut să conducă Wall Street. Conduce două dintre linii, şi deja a economisit suficienţi bani că să plătească un avans pentru casa ei. Câştigă cam doi dolari pe zi, creează o fundaţie pentru educaţie, şi mi-a spus că nici nu o să se mărite, nici nu o să facă copii până aceste lucruri nu sunt finalitzate. Şi astfel, când i-am spus despre ideea noastră-- că poate am putea lua un model Tupperware din Statele Unite, şi găsi o cale ca femeile să iasă în faţă ele însele şi să vândă aceste plase altora -- a început rapid să calculeze ce ea însăşi ar putea câştiga şi s-a înscris.

Am luat o lecţie de la IDEO, una dintre companiile noastre favorite, şi am facut rapid un prototip al acesteia, şi am dus-o pe Jacqueline în zona unde locuieşte. A adus 10 din femeile cu care interacţionează să vadă dacă ar putea să vândă aceste plase, cinci dolari bucata, în ciuda faptului că oamenii spun că nimeni nu o să cumpere una, şi am învăţat foarte multe despre cum vinzi lucruri. Fără sa fie în concordanţă cu noţiunile noastre, pentru că nici măcar nu a vorbit despre malaria până la sfârşit. În primul rând a vorbit despre confort, statut, frumuseţe. Aceste plase, a spus, le pui pe podea, gândacii îţi pleacă din casă. Copiii pot dormi noaptea, casa arată frumos, le agăţi în fereastră. Şi am început să facem perdele, şi nu este doar frumos, dar oamenii pot vedea statut -- că vă pasă de copiii voştri. Abia apoi a vorbit despre salvarea vieţilor copiiilor voştri. Am învăţat multe lecţii în termeni de cum vindem bunuri şi servicii săracilor.

Vreau sa închei spunând doar că există o enormă oportunitate de a face săracia istorie. Pentru a o face corect, trebuie să construim modele de afaceri care contează, care sunt măsurabile şi care merg pentru africani, indieni, oameni din toată lumea în curs de dezvoltare care se încadrează în aceasta categorie, să o facă ei înşişi. Pentru că la sfârşitul zilei, e vorba despre implicare. Este vorba despre a înţelege că oamenii chiar nu vor pomană, vor să ia singuri decizii, vor să-şi rezolve propriile problemle, şi că implicându-i, nu numai creăm mult mai multă demnitate pentru ei, dar deasemenea pentru noi. Şi astfel va îndemn pe voi toţi să vă gândiţi data viitoare la cum să ne implicăm cu această noţiune si această oportunitate pe care o avem cu toţii -- să facem sărăcia istorie -- devenind cu adevărat parte din acest proces şi îndepărtându-ne de către o lume de tip noi-şi-ei, şi realizând că este vorba despre noi toţi, şi tipul de lume, în care noi, împreuna, dorim să trăim şi să împărţim. Mulţumesc. (Aplauze)