Am petrecut mult timp călătorind prin lume în ultima vreme vorbind unor grupuri de studenţi şi profesionişti. Și peste tot aud subiecte asemănătoare. Pe de o parte, oamenii spun, "Vremea pentru schimbare este acum" Ei vor să facă parte din asta. Vorbesc despre dorinţa de avea o viaţă cu scop şi plină de însemnătate! Dar pe de altă parte, îi aud pe oameni vorbind despre frică, despre o aversiune faţă de risc. Spun " Chiar vreau să am un scop în viaţă, dar nu ştiu de unde să încep. Nu vreau să-mi dezamăgesc familia sau prietenii. Eu lucrez în domeniul sărăciei globale. Şi ei spun: "Şi eu vreau să lucrez în domeniul sărăciei globale, dar ce va însemna asta în cariera mea? Voi fi oare marginalizat? Nu voi face destui bani? Mă voi căsători sau voi avea copii vreodată? Şi, ca o femeie care nu s-a căsătorit decât când era mult mai în vârstă, şi mă bucur că am aşteptat -- ( Râsete ) -- şi care nu are copii mă uit la aceşti tineri, şi spun: "Treaba voastră nu este de a fi perfecţi. Treaba voastră este numai de a fi oameni. Şi în viaţă nimic important nu se întâmplă fără un preţ." Aceste discuţii reflectă cu adevărat ceea ce se întâmplă la nivel naţional şi internaţional. Liderii noştri şi noi înşine ne dorim totul dar nu vrem să vorbim despre prețul pe care ar trebui să-l plătim, nu vorbim despre sacrificiu.
Unul din citatele mele preferate din literatură a fost scris de Tilie Olsen, marea scriitoare americană din Sudul Statelor Unite. Într-o scurtă povestire numită "Oh Yes", ea vorbeşte despre o femeie albă din anii 50 care are o fiică care se împrieteneşte cu o fetiţă afro-americană. Şi ea îşi priveşte copilul cu un sentiment de mândrie, dar se şi întreabă ce va plăti ea? Mai bine să trăieşti o viață de cufundare decât să trăieşti nepăsător." Dar adevărata întrebare este, care este prețul neîndrăznelii? Care este prețul neîncercării?
Am fost atât de privilegiată în viaţa mea să cunosc lideri extraordinari care au ales să trăiască vieți de cufundare. O femeie pe care am cunoscut-o și care era asociat într-un program pe care l-am condus la Fundația Rockefeller. se numea Ingrid Washiawatok. Ea era lideră a tribului Menominee, o comunitate amerindiană. Și când ne reuneam ca asociați, ea ne îndemna să ne gândim despre modul în care bătrânii culturii amerindiene luau decizii. Și spunea că ei vedeau efectiv fețele copiilor din șapte generații în viitor, uitându-se la ei de pe Pământ. Și îi priveau, considerându-i păzitori pentru acel viitor. Ingrid a înțeles că noi suntem conectaţi unii cu alţii nu numai ca fiinţe umane, dar şi cu fiecare fiinţă de pe planetă.
Și în mod tragic, în 1999, când era în Columbia, unde lucra cu tribul U`wa, concentrată pe prezervarea culturii şi limbii lor, ea și încă doi colegi au fost răpiți și torturați și ucisi de FARC (Forțele Armate Revoluționare din Columbia). Și de fiecare dată când ne reunim toți asociații după acest incident, lăsăm un scaun liber pentru spiritul ei. Și mai mult de zece ani mai târziu, când discut cu colegi din ONG-uri fie în Trenton, New Jersey sau la biroul de la Casa Albă, și vorbim despre Ingrid toți spun că ei încearcă să integreze înțelepciunea ei și spiritul ei și să construiască cu adevărat opera neterminată a misiunii vieţii ei. Şi când ne gândim la moștenire, nu îmi vine în minte alta mai puternică, în pofida vieții ei scurte.
Și am fost impresionată de femeile cambodgiene, femei frumoase, femei care păstrau tradiția dansului clasic în Cambodgia. Și le-am întâlnit la începutul anilor 90. În anii 70, sub regimul lui Pol Pot, Khmerii Roșii au ucis peste un milion de oameni. Și au ales ca țintă elitele şi intelectualii, artiștii, dansatorii. Și la sfârșitul războiului, mai erau în viaţă doar 30 de dansatori de dans clasic. Și femeile pe care am fost atât de privilegiată să le cunosc, când existau 3 supraviețuitori, au spus aceste poveşti despre cum stăteau în colibele lor în taberele de refugiați. Și spuneau că se străduiau din răsputeri să își aminteasca părți din dans, sperând că ceilalți erau în viață și că făceau același lucru.
Şi o femeie stătea acolo, cu această trăsură perfectă, cu mâinile pe lângă corp, şi vorbea despre reuniunea celor 30 de după război şi cât de extraordinar a fost. Şi aceste lacrimi mari curgeau pe chipul ei dar niciodată nu şi-a ridicat mâinile pentru a le şterge. Şi femeile au decis că vor instrui nu următoarea generaţie de fete, fiindcă ele erau deja prea mari, ci următoarea generaţie. Am stat acolo în studio privindu-le pe aceste femei bătând din palme-- ritmuri frumoase-- în timp ce aceste mici zâne dansau în jurul lor purtând aceste mătăsuri colorate. Şi am gândit, după toate aceste atrocităţi, acesta e modul în care oamenii se roagă cu adevărat. Fiindcă ele se concentrau pe onorarea a ceea ce este cel mai frumos despre trecutul nostru şi îl construiau în promisiunea viitorului nostru. Şi ceea ce au înţeles aceste femei sunt uneori cele mai importante lucruri pe care-l facem şi faptul că ne petrecem timpul sunt acele lucruri pe care nu le putem măsura.
Am fost de asemenea mişcată de partea întunecată a puterii şi a leadershipului. Şi am învăţat că acea putere în mod particular în forma ei absolută, este un furnizor de oportunităţi egale. În 1986 m-am mutat în Rwanda şi am lucrat cu un mic grup de femei rwandeze pentru a începe acea banca de microfinanţe. Şi una dintre femei era Agnes -- acolo în partea dvs stângă -- ea a fost una din primele trei femei parlamentar în Rwanda, şi moştenirrea ei trebuia să fie una a mamelor din Rwanda. Am construit acestă instituţie bazată pe dreptate socială, egalitate de gen, această idee a împuternicirii femeii.
Dar lui Agnes i-a păsat mai mult despre capcanele puterii decât a făcut-o principial la sfârşit. Şi, deşi ea a fost parte a construirii partidului liberal, un partid politic care se concentra pe diversitate şi toleranţă, cu aproape 3 luni înainte de genocid, ea a schimbat partidele şi s-a alăturat partidului extremist Hutu Power, şi a devenit ministrul justiţiei sub regimul genocidului şi a fost cunoscută ca incitând bărbaţii să ucidă mai repede şi să înceteze de a se purta ca nişte femei. Ea a fost condamnată pentru crime împotriva umanităţii. Şi am vizitat-o în închisoare, stăteam una lângă alta, cu genunchii atingându-se şi trebuie să recunosc că monştrii există în noi toţi, dar poate că nu sunt atât monştrii, cât părţile afectate din noi înşine, tristeţea, ruşinea secretă, şi asta sunt, în cele din urmă, uşor de exploatat de către demagogi, acelor fragmente, dacă vreţi, şi să ne facă pe noi să privim alte fiinţe, fiinţe umane, ca mai puține decât noi înşine-- şi la extremă să facem lucruri teribile.
Şi nu există grup mai vulnerabil la acest fel de manipulări decât tinerii bărbaţi. Am auzit că se spune că cel mai periculos animal de pe planetă este bărbatul adolescent. Deci, într-o adunare în care suntem concentrate pe femei, în vreme ce e atât de critic să investeşti în fetele noastre şi în care netezim terenul de joacă şi să găsim moduri de a le onora, trebuie să ne amintim că fetele şi femeile sunt cele mai izolate şi violate şi victimizate şi făcute invizibile în chiar acele societăţi în care bărbaţii şi băieţii noştri se simt fără putere incapabili să întreţină familiile. Și astfel, atunci când ei stau la acele colţuri de stradă şi tot ce pot gândi în viitor e lipsa de slujbe, de educaţie, lipsa de posibilităţi ei bine, atunci e uşor de înţeles cum cea mai mare sursă a unui statut social poate veni de la o uniformă şi o armă.
Uneori investiţii foarte mici pot elibera enorme, infinite potenţe care există în noi toţi. Unul din asociaţii organizaţiei mele Acumen Fund, Suraj Sudhakar, are ceea ce noi numim imaginaţie morală -- abilitatea de a se pune pe sine în pielea altei persoane şi de a conduce din acea perspectivă. Şi el a lucrat cu acest grup de tineri bărbaţi care vin din cea mai mare mahala din lume, Kibera. Şi sunt tipi incredibili. Şi împreună au început un club al cărţii pentru sute de oameni din mahalale, şi citesc din mulţi autori TED şi le place. Şi apoi au creat o competiţie a planurilor de afaceri. Apoi, au decis că ar putea face un TEDx.
Şi am învăţat atât de mult de la Chris şi de la Kevin şi de la Alex şi Herbert şi de la toţi aceşti tineri bărbaţi. Alex, într-un fel, a spus-o cel mai bine. El a spus: "Obişnuiam să ne simţim ca nişte nimeni, dar acum ne simţim ca fiind cineva." Şi cred că este complet greşit când gândim că venitul este legătura. Ceea ce ne dorim pentru noi ca fiinţe umane este să fim vizibili unul pentru altul. Şi motivul pentru care aceşti tineri mi-au spus că fac aceste conferinţe TEDx este că s-au săturat că singurele workshopuri care vin în mahalale sunt cele care se concentrează pe HIV, sau în cel mai bun caz, microfinanţarea. Şi ei au dorit să sărbătorească ce este frumos despre Kibera şi Mathare -- fotojurnaliştii şi cei creativi, artiştii de grafitti, profesorii şi întreprinzătorii. Şi ei asta fac. Şi jos pălăria pentru Kibera.
Propria mea muncă se concentrează în a face filantropia mult mai eficientă şi capitalismul mult mai cuprinzător. La Acumen Fund noi luăm resursele filantropice şi investim în ceea ce noi numim capitalul răbdător -- bani ce vor fi investiţi în antreprenori care văd săracii, nu ca pe recipiente pasive ale carităţii ci ca pe agenţi compleţi ai schimbării care vor să-şi rezolve propriile probleme şi să ia propriile decizii. Ne lăsăm banii pentru 10-15 ani şi când îi primim înapoi îi investim în alte inovaţii care se concentrează pe schimbare. Ştiu că funcţionează. Noi am investit mai mult de 50 de milioane de dolari în 50 de companii. Şi acele companii au adus alte 200 de milioane de dolari în aceste pieţe uitate. Numai anul acesta au adus 40 de milioane de servicii precum sănătatea maternală şi construirea de locuinţe, servicii de urgenţă, energie solară, pentru ca oamenii să aibe mai multă demnitate în rezolvarea problemelor lor.
Capitalul răbdător e incomod pentru oameni care caută soluţii simple, categori uşoare, fiindcă noi nu vedem profitul ca pe un instrument tocit. Dar găsim acei antreprenori care pun oamenii şi planeta înaintea profitului. Şi în ultimul rând, vrem să fim parte a unei mişcări care este despre măsurarea impactului, despre măsurarea a ceea ce e cel mai important pentru noi. Şi visul meu este că, într-o zi, vom avea o lume în care nu doar vom onora pe cei care iau bani şi fac mai mulţi bani din ei, dar vom găsi acei indivizi care iau resursele noastre şi le convertesc în schimbarea lumii în modurile cele mai pozitive. Şi numai atunci când îi vom onora şi îi vom sărbători şi le vom da un statut social lumea se va schimba cu adevărat.
În luna mai anul trecut am avut o perioadă extraordinară de 24 de ore în care am văzut 2 viziuni ale lumii trăind alături -- una bazată pe violenţă şi cealaltă bazată pe transcendenţă. S-a întâmplat să fiu în Lahore, Pakistan în ziua în care aceste 2 moschei au fost atacate de sinucigaşi cu bombe. Şi motivul pentru care aceste moschei au fost atacate e fiindcă oamenii care se roagă înăuntru erau dintr-o anumită sectă a Islamului pe care fundamentaliştii nu o consideră musulmană pe de-a întregul. Şi nu numai că acei sinugigaşi cu bombă au luat viaţa a sute de oameni dar au făcut mai mult, deoarece au creat mai multă ură, mai multă mânie, mai multă frică şi în mod sigur disperare.
Dar la mai puţin de 24 de ore, eram la 21 kilometri depărtare de acele moschei, vizitând una dintre investiţiile noastre Acumen şi pe incredibilul bărbat, Jawad Aslam, care îndrăzneşte să trăiască o viaţă a cufundării Născut şi crescut în Baltimore a studiat domeniul imobiliar, a lucrat in domeniul comercial al imobiliarelor şi după 11 septembrie a decis să meargă în Pakistan pentru a face diferenţa. Pentru 2 ani cu greu a făcut ceva bani, un mic salariu, dar şi-a făcut ucenicia cu acest incredibil dezvoltator pe nume Tasneem Saddiqui. Şi a avut un vis de a construi o comunitate de locuinţe pe această bucată de pământ sterp folosind capitalul răbdător, dar a continuat să plătească un preţ. A rămas demn şi a refuzat să plătească mită. A durat aproape 2 ani doar pentru a înregistra pământul. Dar am văzut cum nivelul standardului moral se poate ridica din acţiunea unei persoane.
Azi, 2000 de oameni trăiesc în 300 de case în această frumoasă comunitate. Şi există şcoli şi clinici şi magazine. Dar numai o singură moschee. Aşa că l-am întrebat pe Jawad "Cum reuşiţi voi să navigaţi? Asta e o comunitate cu adevărat diversă. Cine foloseşte moschea vineri ?" El a spus: " E o poveste lungă. A fost greu, a fost un drum dificil, dar în cele din urmă liderii comunităţii s-au adunat împreună, realizând că noi ne avem doar unul pe celălalt. Şi ne-am decis să alegem pe 3 din cei mai respectaţi imami, şi acei imami vor face cu rândul, prin rotaţie, cine va spune rugăciunea de vineri. Dar întreaga comunitate, toate diferitele secte, inclusiv Shia şi Sunni, vor sta împreună şi se vor ruga."
Avem nevoie de acest gen de conducători şi de curaj în lumea noastră. Ne confruntăm cu imense probleme ca lume -- criza financiară, încălzirea globală şi acest crescut sentiment al fricii şi al diferenței. Şi în fiecare zi avem de ales. putem merge pe drumul uşor pe drumul mult mai cinic, care este un drum bazat uneori pe visele unui trecut care nu a fost adevărat niciodată, pe teamă reciprocă, pe distanţare şi vină, sau putem merge pe calea mult mai dificilă a transformării, a transcendenţei, a compasiunii şi iubirii, dar şi a responsabilităţii şi justiţiei.
Am avut marea onoarea de a lucra cu psihologul de copii dr. Robert Coles care a susţinut schimbarea în timpul mişcării pentru Drepturile Civile din Statele Unite. Şi el ne spune această poveste incredibilă despre colaborarea cu o fetiţă de 6 ani pe nume Ruby Bridges, primul copil luptător pentru desegregarea şcolilor din Sud -- în acest caz New Orleans. Şi el ne-a spus că în fiecare zi această fetiţă de 6 ani, îmbrăcată în frumoasa ei rochie, păşea cu adevărată graţie printre rândurile de albi tipând furioşi, numind-o monstru, ameninţând-o cu otrăvirea -- feţe deformate. Şi în fiecare zi a privit-o şi părea că ea vorbeşte oamenilor. Şi el i-a spus: "Ruby tu ce spui ?" Şi ea spune: "Nu vorbesc." Şi în final el a spus:" Ruby, văd că tu vorbeşti. Ce spui?" Şi ea a spus " Dr. Coles, eu nu vorbesc; Eu mă rog". Şi el a spus: "Ei bine, la ce te rogi?" Şi ea a spus: "Mă rog la Dumnezeu să-i ierte pentru că nu ştiu ce fac". La vârsta de 6 ani, acest copil trăia o viaţă a cufundării, şi familia ei a plătit un preţ pentru asta. Dar ea a devenit parte a istoriei şi a deschis această idee că noi toţi ar trebui să avem acces la educaţie.
Povestea mea de final este despre un tânăr şi frumos bărbat pe nume Joshephat Byaruhanga care a fost un alt asociat Acumen Fund care salută din Uganda, o comunitate de fermieri. Şi l-am plasat într-o companie în vestul Keniei, la doar 200 mile depărtare. Şi mi-a spus la sfârşitul acestui an, "Jacqueline, a fost atât de umilitor, fiindcă am crezut, ca fermier şi ca african că voi înţelege cum să transcend cultura. Dar în special când am vorbit femeilor africane uneori am făcut aceste greşeli -- a fost atât de greu pentru mine cum să învăţ să ascult". Şi el a spus: "Astfel, concluzionez că, în multe privinţe, conducerea este ca o paniculă de orez. Fiindcă la apogeul sezonului, la apogeul puterii lui, este frumos, este verde, hrăneşte lumea, atinge paradisul". Şi el a spus "Dar chiar înainte de recoltă, se apleacă cu mare recunoştinţă şi umilinţă pentru a atinge pământul din care vine."
Avem nevoie de conducători. Noi înşine trebuie să ne conducem dintr-un loc ce are îndrăzneala de a crede că putem noi înşine să extindem presupunerea fundamentală că toţi oamenii sunt creaţi în mod egal cu fiecare bărbat, femeie şi copil de pe această planetă. Şi trebuie să avem umilinţa de a recunoaşte că nu o putem face singuri. Robert Kennedy a spus odată că "Puţini dintre noi au măreţia de schimba istoria în sine, dar fiecare dintre noi poate lucra pentru a schimba o mică parte a evenimentelor. Şi, asta rezidă în totalitatea acelor acţiuni pentru care istoria acestei generaţii va fi scrisă." Vieţile noastre sunt atât de scurte, şi timpul nostru pe această planetă este atât de preţios, şi tot ce avem este unul pe celălalt. Aşa că, fie ca fiecare dintre voi să trăiască o viaţă a cufundării. Nu vor fi neapărat vieţi uşoare, dar în final, este tot ceea ce ne va susţine.
You can share this video by copying this HTML to your clipboard and pasting into your blog or web page. This video will play with subtitles.
You either have JavaScript turned off or have an old version of the Adobe Flash Player. To view this rating widget you
need to get the latest Flash player.
If your browser allows only "trusted sites" to execute Javascript, you should add the "googleapis.com" domain to your whitelist to allow our Flash detection to work properly.
Got an idea, question, or debate inspired by this talk? Start a TED Conversation.
Fiecare ne dorim o viaţă care să aibă un scop, dar unde să începem? În această luminoasă şi cuprizătoare conferinţă Jacqueline Novogratz ne prezintă oamenii pe care i-a întâlnit în munca ei în "capitalul răbdător"- oameni care s-au cufundat ei înşişi într-o cauză, într-o comunitate, în pasiunea pentru dreptate. Aceste poveşti poartă în ele puternice momente de inspiraţie.
Jacqueline Novogratz founded and leads Acumen Fund, a nonprofit that takes a businesslike approach to improving the lives of the poor. In her new book, The Blue Sweater, she tells stories from the new philanthropy, which emphasizes sustainable bottom-up solutions over traditional top-down aid. Full bio »
Translated into Romanian by Lucia Dobre
Reviewed by Laszlo Kereszturi
Comments? Please email the translators above.
18:23 Posted: Aug 2007
Views 325,233 | Comments 90
19:08 Posted: Jan 2008
Views 787,160 | Comments 166
Just follow the guidelines outlined under our Creative Commons license.
This comment will be attributed to . Not ? Sign Out.