Jack Horner: Construind un dinozaur dintr-o gaină

Pe când creșteam în Montana, aveam două vise. Voiam să devin paleontolog, unul specializat în dinozauri, și mai voiam să am un dinozaur ca animal de companie. Deci asta m-am străduit să fac toată viața . Am fost foarte norocos devreme, în carieră. Am fost norocos în a găsi lucruri. Nu m-am priceput prea bine la a citi lucruri. De fapt, nu citesc prea mult. Sunt foarte dislexic, așa că mi-e foarte greu să citesc. În schimb, ies pe teren și găsesc lucruri. Apoi culeg acele lucruri. Practic exersez găsitul banilor pe stradă. (Râsete) Și cutreier dealurile. Și am găsit câteva lucruri.

Am fost suficient de norocos să găsesc lucruri precum primele ouă din emisfera vestică, și primii pui de dinozaur în cuiburi, primii embrioni de dinozaur, și acumulări masive de oase. Asta s-a întâmplat într-o perioadă în care oamenii abia începeau să realizeze că dinozaurii nu erau reptile mari, proaste și verzi, așa cum crezuseră atâția ani. Oamenii începeau să capete noțiunea că dinozaurii erau speciali.

Și așa, în acel moment, Am putut face câteva ipoteze interesante, împreună cu colegii mei. Am putut spune chiar că dinozaurii -- bazându-ne pe dovezile pe care le aveam -- că dinozaurii își construiau cuiburi și trăiau în colonii și aveau grijă de puii lor, le aduceau mâncare și călătoreau în turme imense. Erau lucruri destul de interesante. Am continuat să găsesc lucruri și să descopăr că dinozaurii chiar erau foarte sociali. Am găsit multe dovezi că dinozaurii se schimbau de când erau pui, până când deveneau adulți. Modul în care arătau s-ar fi schimbat -- asta întâmplându-se la toate animalele sociale. În grupuri sociale de animale, puii întotdeauna arată diferit de adulți. Adulții pot recunoaște puii, iar puii pot recunoaște adulții. Și așa, avem o mai bună imagine a modului în care dinozaurii arătau. Și făceau și altceva decât să alerge după mașini.

(Râsete)

Este tocmai acest aspect social cel care, cred, l-a atras pe Michael Crichton. Și, în cartea sa, a vorbit despre animale sociale. Apoi Steven Spielberg, desigur, înfățișează acești dinozauri drept creaturi foarte sociale. Tema acestei povestiri e construirea unui dinozaur, și, așa, ajungem la acea parte din "Jurassic Park." Michael Crichton chiar a fost unul dintre primii oameni care au vorbit despre readucerea la viață a dinozaurilor. Cu totii știm povestea, sigur. Vreau să spun că toți de aici am văzut "Jurassic Park."

Dacă vrei să faci un dinozaur, ieși, găsești o bucată de rășină pietrificată -- cunoscută si sub numele de chihlimbar -- care are în ea insecte care sug sânge, unele bune, și poți lua insecta, o poți găuri, și poți extrage ADN, pentru că, in mod evident, toate insectele care se hrăneau cu sânge în acele vremuri sugeau și ADN de dinozaur. Și duci ADN-ul la laborator și îl colonezi. Și probabil îl injectezi într-un ou de strut, sau ceva de genul ăsta. Și apoi aștepți, și, iată, din ou iese un pui de dinozaur. Și toată lumea e fericită. (Râsete) Și sunt fericiți iar și iar. Continuă să facă asta; continuă să facă aceste lucruri. Și apoi, apoi, apoi, si apoi... Apoi, dinozaurii, fiind sociali, se comportă conform acestei socialităti. Și se strâng, și conspiră. Și, desigur, asta e esența filmului lui Steven Spielberg -- dinozauri care conspiră și aleargă oamenii.

Presupun că toată lumea stie că dacă ai avea o bucată de chihlimbar cu o insectă în ea, și ai găuri-o, și ai scoate ceva din acea insectă, și ai clona-o, în repetate rânduri, ai obține o cameră plină de țânțari. (Râsete) (Aplauze) Și probabil și câțiva copaci.

Acum, dacă vrei ADN de dinozaur, eu zic, mergi la dinozaur. Și asta am și făcut. În 1993, când a apărut filmul, primisem bani de la Fundația Națională pentru Știință să încercăm să extragem ADN de dinozaur. Și am ales acel dinozaur din stânga, un Tyrannosaurus Rex, un specimen foarte frumos. Unul dintre foștii mei doctoranzi, Dr. Mary Schweitzer, chiar avea cunoștințele necesare pentru a face așa ceva. Așa că a privit în interiorul osului acestui T. rex, într-unul din oasele coapsei, și chiar a găsit câteva structuri foarte interesante acolo. Au găsit câteva obiecte roșii, circulare. Arătau în ochii tuturor ca niște globule roșii. Se găseau în ceea ce păreau a fi vase de sânge care străbăteau osul. Și s-a gândit, de ce nu. A extras, deci, un eșantion de material din os. Nu era ADN; n-a găsit ADN. Dar a găsit molecule de hem, fundația biologică a hemoglobinei. Și asta a fost foarte tare. A fost interesant. A fost -- aici avem hem de 65 de milioane de ani. Ei bine, am încercat și am încercat dar nu am putut găsi altceva acolo.

Au trecut câțiva ani, după care am demarat proiectul Hell Creek. Și proiectul Hell Creek a fost o întreprindere masivă de a găsi cât de mulți dinozauri am fi putut, în speranța că vom găsi câțiva care să aibă mai mult material în ei. Și în Montana de Est, e mult spațiu, o zonă aridă întinsă, și nu prea mulți oameni. Așa că poți merge acolo să găsești multe lucruri. Și chiar asta am făcut. Am găsit mulți Tyranosauri, dar, printre ei, unul special, și l-am numit B-rex. B-rex a fost găsit sub peste opt sute de metri cubi de piatră. Nu era un T. rex foarte complet, și nu era unul foarte mare, dar era un B. rex foarte special. Eu și colegii mei l-am tăiat, și am putut stabili, observând linii de creștere oprită, câteva linii in el, că B-rex murise la vârsta de 16 ani. Nu știm exact cât de mult trăiau dinozaurii, pentru că nu l-am găsit încă pe cel mai bătrân. Dar B. rex murise la 16 ani.

Am trimis mostre către Mary Schweitzer, și ea a putut stabili că B-rex fusese o femelă, judecând după țesutul medular găsit în interiorul oaselor. Țesutul medular este depunerea de calciu, rezerva de calciu, practic, caracteristică animalelor gestante, ceva specific păsărilor gestante. Iată, deci, amănuntul care leagă păsările de dinozauri. Dar Mary a mers mai departe. A luat osul, și l-a tratat cu acid. Știm că oasele sunt fosilizate, așa că, dacă sunt expuse la acid, n-ar trebui să mai rămână nimic. Dar a rămas totuși ceva. Au rămas vasele de sânge. Erau vase de sânge, flexibile și clare. Iată cum a fost obținut primul țesut moale de la un dinozaur. A fost extraordinar. S-au găsit de asemenea și osteocite, celulele care structurează oasele. Am tot încercat, dar nu am putut găsi ADN, dar am găsit urme de proteine.

Ne-am gândit că poate -- bine, ne-am gândit că poate materialul se descompunea, odată scos din pământ. Ne-am gândit că se deteriora foarte repede. Așa că am construit un laborator într-un camion mare, și am dus laboratorul pe teren unde puteam obține eșantioane mai bune. Și chiar așa s-a întâmplat. Am obținut material mai bun. Celulele arătau mai bine. Vasele de sânge arătau mai bine. Apoi colagenul. Vreau să spun, era ceva minunat. Dar nu era ADN de dinozaur. Așa că am descoperit că ADN-ul de dinozaur, și ADN-ul în general, se descompune prea repede. Și nu avem cum să facem ce au făcut în " Jurassic Park". Nu vom putea face un dinozaur bazându-ne pe un dinozaur.

Dar păsările sunt dinozauri. Păsările sunt dinozauri vii. De fapt, le clasificăm ca dinozauri. Acum, catalogăm dinozaurii ca non-aviari și aviari. Așa că dinozaurii non-aviari sunt cei mari, care au dispărut. Dinozaurii aviari sunt păsările de azi. Așa că nu avem de ce să construim un dinozaur; deja avem așa ceva.

(Râsete)

Știu, sunteți la fel de răi ca cei de clasa a VI-a. (Râsete) Cei de clasa a VI-a privesc și spun, "Nu." (Râsete) "Îi poți spune dinozaur, dar ia uită-te la velociraptor, velociraptorul este cool” (Râsete) "Găina nu e." (Râsete) Deci asta e problema noastră, după cum vă puteți imagina. Găina e un dinozaur. Chiar e. Nu poți contesta asta, pentru că noi suntem cei care clasifică, și așa am clasificat-o. (Râsete) (Aplauze) Dar elevii de clasa a VI-a o cer. "Repară găina." (Râsete) Așa că despre asta vreau să vă vorbesc: cum vom repara găina.

Avem câteva posibilități la dispoziție prin care chiar putem repara găina. Pentru că evoluția funcționează, avem câteva instrumente evoluționiste. Le numim instrumente de modificare biologică. Avem selecția. Și știm că selecția funcționează. Am început cu o creatură asemănătoare lupului și am ajuns la Bichonul Maltez. Vreau să spun, asta e -- asta e clar modificare genetică. La fel și pentru ceilalți câini mici care arată ciudat. Mai avem și transgeneza. Transgeneza e, și ea, un instrument interesant. Înseamnă că scoți o genă dintr-un animal și o implantezi în altul. Așa speră oamenii să facă pești luminescenți. Iei o genă a luminescenței dintr-un coral sau o meduză și o implantezi într-un pește-zebră, și, paf, peștii strălucesc. Asta e destul de interesant. Și e evident că vor face mulți bani de pe urma lor. Iar acum fac iepuri luminescenți și tot soiul de lucruri luminescente. Cred că putem face și o găină luminescentă. (Râsete) Dar nici asta nu cred că i-ar mulțumi pe cei de clasa a VI-a.

Dar mai e ceva. E ceea ce numim activarea atavismului. Și activarea atavismului e practic -- un atavism e o caracteristică ancestrală. Ați auzit că uneori copiii se nasc cu cozi, și asta se întâmplă pentru că e o caracteristică ancestrală. Există deci un număr de atavisme care se pot întâmpla. Șerpii se nasc uneori cu picioare. Și iată încă un exemplu. Aceasta este o găină cu dinți. Un coleg pe nume Matthew Harris de la Universitatea Wisconsin din Madison a găsit un mod prin care să stimuleze gena dinților și așa a putut să o activeze și să producă dinți la găini. Acum, asta e o caracteristică bună. O putem păstra. Știm că o putem folosi. Putem face găini cu dinți. Asta înseamnă că ne apropiem. Și e mai bine decât o găină luminescentă.

(Râsete)

Un prieten, un coleg, Dr. Hans Larsson de la Universitatea McGill, studiază de fapt atavismele. Și le observă uitându-se la geneza embrionului la păsări și uitându-se practic la cum se dezvoltă. E interesat de modul în care păsările își pierd cozile. E de asemenea interesat de transformarea brațului, a mâinii, în aripă. Studiază și acele gene. Și i-am spus "Ei bine, dacă le poți găsi, eu le pot inversa efectul și pot face ceea ce am nevoie, pentru elevii de clasa a VI-a." A fost de acord. Și, deci, asta studiem.

Dacă privești mâinile unui dinozaur, un velociraptor are acea mână interesantă cu gheare pe ea. Archaeopterix, o pasăre, una primitivă, încă are acea mână foarte primitivă. Dar, după cum puteți vedea, porumbelul, sau găina, sau orice altceva, orice altă pasăre, are un fel de mână ciudată, pentru că mâna e acum o aripă. Dar ceea ce e interesant e că, dacă privești embrionul, pe măsură ce aceasta se dezvoltă mâna arată, de fapt, în mare, ca cea de archaeopterix. Are cele trei degete. Dar o genă care e activată, le unește unele de altele. Asa că noi căutăm acea genă. Vrem să împiedicăm acea genă să mai fie activată, și să unească degetele unul de celălalt pentru ca noi să putem obține un pui care se naște cu o mână cu trei degete, la fel ca archaeopterix. Asta e valabil și în cazul cozilor. Păsările au, practic, cozi rudimentare. Așa că știm că în faza de embrion, pe măsură ce animalul se dezvoltă, el are o coadă relativ lungă. Dar una din gene se activează și resoarbe coada, scapă de ea. Deci asta e gena pe care o căutam. Vrem să împiedicăm coada să mai fie resorbită.

Deci ceea ce încercăm, de fapt, să facem este să luăm găina, să o modificăm și să construim un găinozaur. (Râsete) E o găină care arată mai interesant. E vorba doar de lucruri fundamentale. Deci chiar asta facem. Și oamenii mereu spun, "De ce s-o faci?" De ce să faci așa ceva? La ce bun?" Ei bine, asta e o întrebare bună. De fapt, cred că e un mod grozav de a-i învăța pe copii despre biologia evolutionistă și biologia dezvoltării și despre multe alte lucruri. Sincer, cred că dacă Colonelul Sanders (n.t.de la KFC) ar găsi o formulare corectă, i-ar putea face și reclamă. (Râsete)

Oricum -- Când dino-găina noastră eclozează, va fi, desigur, cap de afiș, sau, mai curând, găina afiș, a tehnologiei, a divertismentului și a designului.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)