Cutia misteriosă a lui J.J. Abrams

Vreau sa încep astăzi – uitaţi lucrarea mea. Aşteptaţi puţin. Să începem. Salut. Vreau să încep astăzi – conferinţa despre structura unei polipetide. (Râsete)♫ Lumea mă întreabă în legătură cu "Lost", ştiţi, “Ce naiba e insula aceea?” Ştiţi, este de obicei urmată de, “Acum serios, ce naiba e insula aceea?” (Râsete)

De ce atâtea mistere? Ce au misterele de mă simt atât de atras de ele? Şi mă gândeam la acest lucru, despre ce să vorbesc la TED. Când am vorbit cu acel reporter drăguţ de la TED şi am zis, “Ascultă, ştii despre ce ar trebui să vorbesc?” El mi-a zis, “Nu te îngrijora. Doar fii profund.” (Râsete) Şi asta a fost o mare consolare. Aşa că mulţumesc, dacă eşti aici.

Încercam să mă gândesc despre ce să vorbesc? Este o întrebare bună. De ce fac atâtea lucruri care să implice mistere? Şi am vrut să încerc să îmi dau seama. Şi am început să mă gândesc de ce fac ceea ce fac, şi am început să mă gandesc la bunicul meu. L-am iubit pe bunicul meu. Îl chema Harry Kelvin, tatăl mamei mele. A murit in 1986. A fost un om uimitor. Unul din motivele pentru care a fost uimitor, după cel de-Al Doilea Război Mondial şi-a deschis o firmă de electronice. A început să vândă piese de prisos, kit-uri către şcoli şi altele. Era avid de informaţii. Eram copil şi el venea la mine cu radiouri şi telefoane şi tot felul de lucruri. Şi le deschidea, le deşuruba şi îmi arăta construcţia lor interioară - lucru care mulţi dintre noi, sunt sigur, îl iau ca atare. Dar este un dar uimitor pentru un copil. Să deschizi aceste lucruri şi să arăţi cum funcţionează şi de ce funcţionează şi cum este. Era cel mai bun demontator, din multe puncte de vedere Şi bunicul meu era tipul de om care nu numai desfăcea aceste lucuri dar mi-a stârnit interesul în multe îndeletniciri dubioase, cum ar fi de exemplu, imprimarea, asemenea tipografiei literelor. Sunt obsedat de imprimare. Sunt obsedat de proiectarea pe mătase şi de legarea cărţilor şi de realizarea cutiilor. Când eram copil, îmi plăcea foarte mult să desfac cutii şi alte lucruri.

Şi aseară la hotel, am desfăcut o cutie de Kleenex. Mă uitam la ea. Şi credeţi-mă, e – e un lucru incredibil. Jur. Când te uiţi la cutie şi îţi cam dai seama cum e făcută. Rives este aici, şi l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă la un târg de carţi; el face cărţi cu imagini in basorelief Sunt obsedat cu ingineria hârtiei. Detalii calitative, imprimarea ei, unde bucăţile sunt lipite, ştiţi, semnele de înregistrare pentru cerneală. Iubesc cutiile. Bunicul meu era genul de om care, ştiţi, mi-a făcut cunoştinţă cu lucrurile de genul acesta. De asemenea îmi dădea şi sculele necesare. Era un susţinător uimitor – pentru a face diverse lucruri Şi mi-a luat o camera Super 8 când aveam doar 10 ani. Şi în 1976, aceasta era un fel de anomalie, să fii un copil de 10 ani care să aibă acces la o astfel de cameră. Şi ştiţi, era atât de generos. Nu îmi venea să cred. Nu făcea aceste lucruri totalmente fară ceva manipulare. Adică îl sunam şi îi ziceam cam aşa “Uite bunicule, chiar am nevoie de camera aceasta. Nu înţelegi. Este ca şi cum, ştii, vreau să fac filme. O să fiu invitat la TED într-o zi. Ceea ce – “ (Râsete)

Şi ştiţi, şi bunica mea era incredibilă. Pentru că, era ceva de genul, ştiţi – venea la telefon. Şi zicea ceva de genul, “Harry, e mai bine decât drogurile. Ar trebui sa facă – “ Era fantastică. (Râsete) Aşa că m-am găsit în ipostaza de a primi aceste lucruri, mulţumită susţinerii ei, şi deodată, ştiţi, aveam un sintetizator la 14 ani, lucruri de genul acesta. Lucru care îmi permitea să fac chestii, care, pentru mine, erau ca un vis. El mi-a alimentat de asemenea obsesia către alte lucruri, cum ar fi magia. Chestia este că ne duceam la acest magazin de magie, numit Lou Tannen's Magic. Era un magazin de magie incredibil. Era o clădire amărâtă din Midtown, dar urcai într-un lift, liftul se deschidea -- erai într-un mic magazin de magie. Erai în magazin. Şi era pur şi simplu un loc magic. Aşa că am prins tot felul de scamatorii. Să vă arăt. Cam asta este. Ar fi ceva de genul acesta. Corect? Ceea ce este bine. Dar acum nu mă pot mişca. Acum trebuie să fac asta, restul magiei, aşa. Ceva de genul, “Oh, wow. Uitaţi-vă la computerul meu aici!” (Râsete)

Oricum, unul din lucrurile pe care le-am cumpărat de la magazin a fost : Cutia magică misterioasă a lui Tannen Premisa cutiei era următoarea : Cu 15 dolari cumperi magie în valoare de 50 de dolari. Ceea ce e o economie. (Râsete) Am cumpărat asta acum zeci de ani, nu glumesc. Dacă vă uitaţi la ea, o să vedeţi că nu a fost deschisă vreodată. Dar o am din totdeauna. Acum, mă uitam la ea, era în biroul meu, cum este întotdeauna pe raft, şi mă gândeam, de ce nu am deschis-o? Şi de ce am pastrat-o? Nu sunt un strângător. Nu păstrez totul dar dintr-un motiv anume nu am deschis cutia. Şi am simţit că există o explicaţie, într-un fel, în a vorbi despre ceva la TED, lucru despre care nu am mai discutat înainte, şi am plictisit oameni în altă parte. Aşa că m-am gândit că poate este ceva special cu asta. Am început să mă gândesc. Şi era acest semn de întrebare enorm. Îmi place design-ul, oricum ar fi, al cutiei. Şi am început să mă gândesc: de ce nu am deschis-o?

Şi mi-am dat seama că nu am deschis-o pentru că reprezintă ceva important -pentru mine. Îl reprezintă pe bunicul meu. Am voie să plâng la TED? Pentru că – nu, nu voi plânge. Dar -- (Râsete) -chestia este că ea reprezintă o infinitate de posibilităţi. Reprezintă speranţă. Reprezintă potenţial. Şi ceea ce iubesc la această cutie, şi ceea ce mi-am dat seama că fac într-un fel, în orice fac, este faptul că ma găsesc atras către o infinitate de posibilităţi, acel nivel de potenţial Şi am realizat că misterul este catalizatorul pentru imaginaţie. Acum, nu este cea mai surprinzătoare idee, dar când am început să mă gândesc că sunt momente în care misterul este mai important decât cunoaşterea, am început să mă interesez mai mult de asta.

Şi am început să mă gândesc la “Lost” şi la lucrurile pe care le facem, şi mi-am dat seama, oh Doamne, că este ca şi cum aş găsi cutii misterioase peste tot în ceea ce fac. În felul – în procesul de creare al serialului “Lost”, eu şi cu Damon Lindelof care a creat serialul alături de mine - am fost nevoiţi să creăm acest serial lucru pentru care ni s-a dat foarte puţin timp. Aveam 11 săptămâni şi jumătate să îl scriem, distribuim, să organizăm o echipă, să filmăm, să edităm, să îl trimitem şi să îl transformăm într-un episod pilot de 2 ore. Aşa că nu am avut prea mult timp. Şi acel simţ al posibilităţii – ce ar putea fi acel lucru? Nu aveam timp să dezvoltăm ideile. Sunt sigur că sunteţi toţi familiarizaţi cu tipul de oameni care vă spun ce nu puteţi să faceţi şi ce ar trebui să schimbaţi. Şi nu aveam timp pentru aşa ceva, ceea ce este într-un fel incredibil. Aşa că am făcut acest serial şi pentru aceia din voi care nu l-aţi văzut sau nu ştiu, pot să vă arăt un mic clip din episodul pilot. doar ca să vă arat nişte lucruri pe care le-am făcut.

Claire : Ajutor ! Vă rog ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă!

Jack : Luaţi-l de acolo! Luaţi-l de lângă motor! Luaţi-l de acolo!

C: Am contracţii!

J: În a câta lună eşti?

C: Doar în a opta.

J: Şi de când se întamplă asta?

C: Nu ştiu. Cred că tocmai s-a întâmplat.

Bărbat : Hey! Hey! Hey, pleacă de lângă --

JJA : Bun, cu 10 ani în urmă, dacă vroiam să facem asta, trebuia să omorâm un cascador. Trebuia de fapt – (Râsete) -- era mai complicat. Trebuia să mai facem o dublă, ceea ce era nasol. Ceea ce este incredibil, este că am putut să facem acest lucru. Şi am putut datorită disponibilităţii incredibile a tehnologiei, care ne-a permis să facem orice. Adică, nu aveam cum să facem asta. Am fi putut probabil să reuşim să îl scriem. Nu am fi putut să îl descriem aşa cum am facut-o. Aşa că o bucată din lucrul extraordinar pentru mine în procesul creativ este faptul că tehnologia mă inspiră înnebunitor de mult. Am realizat că acea pagină albă este o cutie misterioasă. Înţelegeţi? Trebuie umplută cu ceva fantastic.

Am avut scenariul de la “Ordinary People” (Oameni obişnuiţi) pe care l-am răsfoit Episoadele romantice din scenariu mi s-au părut incredibile. M-au inspirat. Vroiam să umplu pagini cu acelaşi tip de spirit şi gânduri şi emoţie aşa cum acel scenariu o făcea. Şi asta – Ştiţi, iubesc computerele Apple, sunt obsedat. Aşa că un computer Apple – asemenea acestuia – PowerBook – acest computer este ca şi cum m-ar provoaca. În linii mari spune ce ai de gând să scrii care să fie demn de valoarea mea? (Râsete) Cred că simt asta – mă simt constrâns. Şi în cele mai multe cazuri sunt ceva de genul : Amice, azi nu am idei. Înţelegeţi? (Râsete)

Şi mai e şi asta. Legat de conţinut, te uiţi la poveşti, te face să te gândeşti de fapt, ce sunt poveştile dacă nu cutii misterioase? Există o întrebare fundamentală – în televiziune, primul act se numeşte teaser Este exact teaser-ul. Este marea întrebare. Eşti atras de ea. Dupa aceea bineînţeles, apare altă întrebare. Şi aşa merge în continuare. Să luăm un exemplu, “Star Wars” (Războiul Stelelor). Avem roboţii care întâlnesc femeia misterioasă. Cine este? Nu ştim. Cutie misterioasă. Înţelegeţi? Apoi este introdus Luke Skywalker. Întâlneşte robotul, vezi imaginea holografică. Îţi dai seama că este un mesaj. Înţelegeţi? Vrea să îl găsească pe Obi Wan Kenobi. El este singura ei speranţă. Dar cine naiba e Obi Wan Kenobi? Cutie misterioasă. Apoi se întâlneşte cu Ben Kenobi. Ben Kenobi este Obi Wan Kenobi. La naiba ! Înţelegeţi? Şi aşa continuă -- (Râsete) – nu v-aţi prins de asta? (Râsete) E incredibil! În orice caz--

Aşa că este această legătură faţă de cutii misterioase care am simţit că m-a prins. Şi apoi este aceast lucru legat de mister care face referire la imaginaţie -- reţinerea de informaţii. Înţelegeţi -- Făcând asta în mod intenţionat este mult mai provocator. Cum este de exemplu rechinul din “Jaws” (Fălci) -dacă rechinul mecanic al lui Spielberg, Bruce, ar fi funcţionat nu ar fi fost la fel de înfricoşător. L-aţi fi văzut prea mult in cadrul filmului. În “Alien”, nu au arătat niciodată cu adevărat alien-ul: Terifiant ! Chiar şi într-un film ca “The Graduate” (Absolventul) care este o comedie romantică ei au acea întălnire. Vă amintiţi? Şi sunt în maşină şi e gălăgie si pun capota deasupra. Ei sunt acolo înăuntru. Nu auzi nimic din ceea ce zic! Nu auzi un cuvânt ! Dar e cea mai romantică întâlnire din istorie. Şi îţi place atât de mult tocmai pentru că nu auzi ce spun. Eu apreciez astfel de lucruri.

Şi apoi este această idee – extinderea acelei paradigme puţin -- prin ideea de cutie misterioasă. Adică ce crezi că îţi este dat şi ce primeşti de fapt. Şi este adevărat în atât de multe filme sau poveşti. Când te gândeşti la “E.T.” de exemplu – “E.T.” este ştiţi, Un film incredibil despre ce? Despre un extraterestru care întâlneşte un copil. Nu? Ei bine, nu este. “E.T.” este despre divorţ. “E.T.” este despre o tristă familie copleşită de divorţ şi în final despre copilul care nu îşi găseşte o ieşire din asta. “Die Hard” (Greu de ucis) da? Un film nebun, distractiv, incredibil, acţiune care are loc într-o clădire. Este despre un tip care este în pragul unui divorţ. Vine in L.A. cu coada între picioare. Sunt scene incredibile – poate nu cele mai dramatice scene din istorie, dar scene destul de bune. Avem jumătate de oră investită în construcţia personajului până să vină partea care, ştiţi voi, o aşteptaţi.

Când te uiţi la un film ca “Jaws”, scenele pe care te aştepţi să le vezi – Le avem pe ecran? Acestea sunt scene pe care, ştiţi, vi le amintiţi şi le aşteptaţi de la un film ca “Jaws”. Şi este mâncată; de rechin. De fapt în “Jaws” este vorba de un tip care se confruntă cu locul lui în lume – cu masculinitatea sa, cu familia lui, cum îi merge, ştiţi, cum să îi meargă în acest oraş nou. Aceasta este una din scenele mele preferate din totdeauna, Şi nu este o scenă la care te-ai gândi când vine vorba de “Jaws”. Dar este o scenă incredibilă.

Tatăl : Vino aici. Dă-mi un pupic.

Fiul : De ce?

Tatăl : Pentru că am nevoie de el.

JJA : Să fim serioşi ! “De ce? Pentru ca am nevoie de el?” Cea mai bună scenă din istorie, nu-i aşa? Aşadar! Te gândeşti la “Jaws” -- acesta este genul de lucruri care, ştiţi, investiţia în personaje, care este lucrul care se află cu adevărat în cutie. Înţelegeţi? Este motivul pentru care, să zicem, atunci când se fac continuări la film sau se plagiază filme dintr-un gen se plagiază ceea ce nu trebuie. Nu trebuie să plagiezi rechinul sau monstrul. Trebuie să, ştiţi, dacă tot plagiezi ceva, plagiază personajul. Ceea ce contează. Adică, uită-te în adâncul tău şi realizează ce este înăuntrul tău. Pentru că în final, ştiţi, o cutie misterioasă se regăseşte în fiecare din noi. Ar fi asta.

Şi apoi ar fi distribuţia. Ce este un mister mai mare decât un cinematograf? Înţelegeţi? Ştiţi, când mergeţi la cinema, sunteţi atât de entuziasmat să vedeţi orice. Momentul în care se sting luminile este de multe ori cea mai bună parte, ştiţi? Şi sunteţi plini de acel sentiment -- incredibil de anticipare entuziastă. Şi de cele mai multe ori, filmul curge şi apoi ceva se întâmplă si ai o reacţie gen “Oh” – şi apoi altceva se întâmplă şi zici “Mmm”. Când filmul este bun eşti prins de ceea ce se întâmplă pentru că eşti dispus să te dedici acestui lucru.

Aşa că pentru mine indiferent că este un film, un televizor, un iPod, computer, telefon mobil. Este hazliu, sunt un – aşa cum am zis fanatic Apple – şi într-o zi, cam cu un an în urmă Mă conectam dimineaţa să vad prezentarea lui Steve Jobs, pentru că aşa fac de obicei. Şi a aparut, prezentând iPod-ul video, şi ce credeţi că era pe iPod-ul enorm din spatele lui? “Lost” ! Habar nu aveam ! Şi mi-am dat seama, la naiba, că s-a completat cercul. Adică, inspiraţia pe care o primesc de la tehnologia care o folosesc, foloseşte lucrurile pe care le fac eu, inspirate de ele, pentru a vinde tehnologia. Adică, e o nebunie ! (Râsete)

Vroiam să vă arăt câteva lucruri prin care o să fac acum o trecere rapidă. Vroiam să vă arat încă ceva ce nu are de-a face cu orice altceva. Acesta este un filmuleţ de pe internet. Nu ştiu dacă l-aţi mai văzut înainte. A fost făcut acum şase ani. Este un filmuleţ de pe internet făcut de nişte tipi care aveau nişte experienţă în efecte speciale. Dar ideea este, că făceau lucruri care foloseau aceste cutii misterioase pe care le aveau -- şi pe care toată lumea le are azi. Ce mi-am dat seama este că ceea ce a făcut bunicul meu pentru mine când eram copil sunt lucruri la care toată lumea are acces acum. Nu trebuie să îl fi avut pe bunicul meu, deşi v-aţi fi dorit asta. Dar serios – acesta este ceea ce a făcut un tip pe un computer Quadra 950 --rezoluţia este un pic cam mică -- folosind software Infinity care nu se mai face de 15 ani. Face lucruri care arată la fel de uimitor ca cele lansate la Hollywood.

Cel mai incredibil mister este cred eu întrebarea “Ce urmează?” Pentru că acum este democraţie. Aşa că acum ce se face în materie de media este peste tot. Lucrurile pe care am fost norocos să le am când am fost copil sunt acum omniprezente. Aşadar este un simţ incredibil de şansă care este oferit. Şi când mă gândesc la creatorii de film care există si care au fost reduşi la tăcere, adică ştiţi – care au fost reduşi la tăcere în trecut- este un lucru foarte interesant.

Obişnuiam să zic la ore, ştiţi, conferinţe şi altele, cuiva care vroia să scrie : “Du-te, scrie !! Fă ceea ce crezi.” Este gratuit, înţelegi, nu ai nevoie de permisiune ca să te apuci să scrii ceva. Dar acum pot spune, “Du-te să îţi faci filmul!” Nu e nimeni care să te oprească din a merge şi a pune mâna pe tehnologie. Pe care o poţi închiria sau cumpăra de pe rafturi care este la fel sau cel puţin la fel de bună, ca cea folosită de, ştiţi voi citez - “oamenii îndreptăţiţi” - am încheiat citatul. Nicio comunitate nu are beneficii atunci când doar elitele deţin controlul. Şi cred că este o oportunitate incredibilă să vezi ce altceva ţi se poate oferi.

Când am realizat “Mission: Impossible III” (Misiune: Imposibilă 3) aveam posibilitatea unor efecte speciale incredibile. ILM au fost cei care au făcut efectele; a fost incredibil. Era ca un vis de-al meu să fiu implicat. Şi sunt câteva scene în film, ca următoarele momente pe care vi le voi arăta. Acestea.

În regulă, în mod clar am o obsesie cu exploziile mari. Aşadar efectul meu favorit din film este cel pe care urmează să vi-l arăt. Este o scenă în care personajul lui Tom se trezeşte. Este toropit. Este înnebunit --departe de realitate. Şi se trezeşte, şi îi este înfiptă această armă în nas şi împuşcată o capsulă în creier Care urmează să fie folosită pentru a îl omorî mai târziu, aşa cum fac în general băieţii răi.

Tipul rău : Bună dimineaţa.

JJA : Ok, acum, când filmam scena asta, şi făceam asta actorul care avea arma, un actor englez, Eddie Marsan – un tip foarte de treabă --tot lua arma şi o punea în nasul lui Tom şi astfel îi rănea nasul lui Tom. Şi am învăţat asta foarte devreme în cariera mea: nu răni nasul lui Tom. (Râsete) Sunt trei lucruri pe care nu vrei să le faci. Numărul doi este: Nu răni nasul lui Tom. Aşadar, Eddie avea arma aceasta –un tip tare de treabă – un englez foarte de treabă. Zicea: “Îmi pare rău, nu vreau să te rănesc.” Eu ziceam – trebuie – trebuie să o facem încât să arate bine. Şi am realizat că trebuia să facem ceva pentru că nu avea cum să meargă aşa. Şi m-am gândit ce aş fi făcut folosind camera Super 8 de la bunicul meu, în timp ce stăteam jos în camera mea, şi mi-am dat seama că acea mână nu trebuia să fie a lui Eddie Marsan. Ar putea fi a lui Tom. Şi Tom ar ştii exact cât de tare să împingă arma încât să nu se rănească.

Aşa că am luat mâna lui, am vopsit-o încât să arate ca mâna lui Eddie. Am îmbracat-o în mâneca lui Eddie, şi astfel mâna pe care o vedeţi – vă mai arăt o dată, nu e mâna lui Eddie, e mâna lui Tom. Deci Tom joacă două roluri. (Râsete) Şi nu a cerut mai mulţi bani. Deci, aici, aici. Uitaţi-vă din nou. Uite-l. Se scoală, e toropit, a trecut prin multe. Mâna lui Tom. Mâna lui Tom. Mâna lui Tom. (Râsete) Oricum. Deci. Vă mulţumesc. Deci nu ai nevoie de cea mai tare tehnologie ca să faci lucrurile să meargă într-un film. Şi cutia misterioasă, în onoarea bunicului meu, rămâne închisă. Mulţumesc. (Aplauze)