Israel și Iran: O poveste de dragoste?

Pe 14 martie, anul acesta, am postat asta pe Facebook. E imaginea mea și a fiicei mele ținând un steag israelian. Vă voi explica și contextul, cum și când am postat-o.

Acum câteva zile, stăteam la coadă la o băcănie și proprietarul vorbea cu unul dintre clienți, explicându-i acestuia că Israelul va fi atacat cu 10.000 de rachete. Iar clientul a replicat: „Nu, vor fi 10.000 pe zi.” (Râsete)

(„10.000 de rachete”) Acesta e contextul. Asta-i situația în Israel acum. Războiul cu Iranul e o temă care a început acum 10 ani și oamenii sunt speriați. E ca și cum fiecare an e ultimul în care putem face ceva cu acest război cu Iranul. E ca și cum dacă nu acționăm acum, va fi prea târziu pentru totdeauna, de 10 ani încoace.

Așa că, la un moment dat a devenit... Sunt grafician, așa că am făcut postere și l-am postat pe cel pe care vi l-am arătat. De cele mai multe ori fac colaje, le pun pe Facebook, prietenilor le place, nu le place, de cele mai multe ori nu le place, nu le dau mai departe, nu se întâmplă nimic, vine o nouă zi. Așa că m-am culcat și asta a fost tot. Noaptea m-am trezit pentru că mă trezesc în fiecare noapte, am mers la calculator și văd aceste puncte roșii în Facebook, puncte pe care nu le-am mai văzut niciodată. (Râsete) Și mă gândeam: „Ce se-ntâmplă aici?” Vin la calculator, mă uit și brusc văd că multă lume vorbește cu mine, majoritatea necunoscuți și chiar câțiva iranieni, și mi-am zis: „Ce?” Pentru că trebuie să înțelegeți: în Israel nu vorbim cu iranienii. Nu cunoaștem iranieni. E ca și cum pe Facebook ați avea doar prieteni din... E ca și cum prietenii pe Facebook ar fi vecinii. Și acum oameni din Iran vorbesc cu mine.

Încep să-i răspund acestei fete și ea-mi spune că a văzut poza și a chemat toată familia, ei neavând calculator, a cerut familiei să vină să vadă poza și toți stau în camera de zi și plâng.

Și eu: "Uau!" Am chemat-o pe soția mea și i-am spus că trebuie să vadă asta. Lumea plânge, ea a venit, a citit textul și a început să plângă. Acum, toată lumea plângea. (Râsete)

Nu știu ce să fac, primul reflex fiind grafician, e să arăt tuturor ceea ce tocmai am văzut, iar lumea a început să-i vadă și să răspândească asta, și așa a început. Ziua următoare, când deja se discuta mult pe tema asta, mi-am zis, și soția mi-a zis: „Și eu vreau o poză”, deci asta e ea. (Râsete) „Văd că funcționează pune-mă acum în poză.”

Mai în serios, era ca și cum, OK, astea funcționează, dar nu e vorba doar de mine, e vorba de oamenii din Israel care vor să transmită ceva. Deci îmi voi pune toți cunoscuții, dacă vor fi de acord cu asta, îi voi pune în poster și-i voi trimite mai departe.

Am mers la vecini, la prieteni, la studenți și i-am rugat să-mi dea o poză ca să apară in poster. Așa a început. Așa s-a declanșat cu-adevărat pentru că brusc, cei de pe Facebook, prieteni și alții au înțeles că și ei pot să facă parte din proiect. Nu-i doar un individ care a făcut un poster, ci e: „Si noi putem lua parte”, deci au început să ne trimită poze zicându-mi: „Fă un poster și cu mine. Postează-l. Spune-le iranienilor că și noi, cei din Israel, îi iubim.” La un moment dat, a devenit foarte intens. Adică foarte multe poze și i-am rugat pe prieteni, mai ales graficieni, să vină să facem postere împreună pentru că eu nu mai răzbat. Au fost foarte multe poze. Așa că, pentru câteva zile, camera de zi arăta așa.

Am primit poze, imagini, din Israel, dar și foarte multe comentarii, mesaje din Iran. Am luat aceste mesaje și am făcut cu ele postere, știind cum e lumea: nu citește dar e receptivă la imagini. Dacă textul are o imagine, poate citesc și textul.

Iată câteva dintre ele.

„Ești primul meu prieten israelian. Îmi doresc ca amândoi să scăpăm de idioții de politicieni, îmi pare bine că te văd!”

(„Iubesc acest albastru, această stea, acest steag.”) Acest mesaj m-a impresionat mult, e povestea unei fete din Iran, care a fost educată să calce pe steagul israelian când intra în școală în fiecare dimineață iar acum, văzând ce am postat, zicea că și-a schimbat părerea, acum iubește acel albastru, acea stea și iubește acel steag, steagul Israelului. Și mai zicea că ar vrea să ne întâlnim, să ne vizităm și totul la câteva zile după ce am postat primul poster.

A doua zi, iranienii au început să răspundă cu propriile lor postere. Au și ei graficieni. Ce? (Râsete) Nebunie, nebunie. Puteți vedea, încă sunt timizi, nu vor să-și arate fețele, dar vor să răspândească mesajul. Vor să reacționeze. Vor să spună același lucru. Așa. Acum e comunicare. E o poveste în două sensuri. Israelieni și iranieni își trimit același mesaj.

(„Prieteni israelieni. Nu vă urăsc. Nu vreau Război.”)

Nu s-a mai întâmplat așa ceva, două popoare presupus inamice, suntem pe picior de război, și brusc cei de pe Facebook încep să zică: „Îmi place de acest tip. Îmi plac tipii aștia.” La un moment dat a devenit foarte intens.

Și a devenit știre. Din Orientul Mijlociu vin doar vești proaste. Și brusc s-a întâmplat ceva era o știre bună. Deci cei de la știri au zis: „OK, să vorbim despre asta.” Și au venit și a fost atât de...

Țin minte, într-o zi Michal discuta cu un ziarist și l-a întrebat: „Cine va vedea emisiunea?” El a răspuns: „Toată lumea.”

Și ea: „Toată lumea unde? În Palestina? Israel? Care toată lumea?” „Toți.” – a spus.

„Siria?” „Siria.”

„Liban?” „Liban.” La un moment dat, a zis: „Azi vă vor vedea 40 de milioane de oameni. E toată lumea.” Chinezii. Și eram doar la început.

S-a mai întâmplat ceva de neadevarat. De fiecare dată când începea să se vorbească de asta undeva, în Germania, America, oriunde, se deschidea o pagină de Facebook cu același logo, același mesaj, la început a fost „Iran-Iubește-Israelul”, adică un iranian din Teheran a zis: „OK, Israel iubește Iranul? Postez Iran-Iubește-Israelul.” Aveți Palestina-Iubește-Israelul. Aveți Libanul – e de câteva zile. Asta-i o întreagă listă de pagini de Facebook dedicate aceluiași mesaj, oamenilor care își trimit iubire.

Am înțeles că ceva chiar se întâmplă în momentul în care un prieten mi-a zis: „Caută pe Google cuvântul 'Israel.'” Acestea sunt imaginile care apăreau primele pe Google când se scria „Israel” sau „Iran”. Am schimbat percepția lumii despre Orientul Mijlociu. Dacă nu ești din Orientul Mojlociu, ești de altundeva și vrei să vezi Orientul Mojlociu, cauți pe Google „Israel” și apar doar lucruri rele. Dar pentru câteva zile se puteau vedea astfel de imagini. Astăzi, pagina Israel-Iubește-Iranul are 80 831 membri și săptămâna trecută a fost vizitată de două milioane de oameni care au dat 'share', 'like', in fine, au comentat pozele.

De cinci luni facem asta. Eu, Michal, câțiva prieteni, facem imagini. Înfățișăm o nouă realitate făcând imagini pentru că astfel suntem percepuți de lume. Văd imagini despre noi și văd imagini rele. Așa că ne străduim să facem imagini bune. Punct.

Priviți aceasta. Eo pagină Iran-Iubește-Israelul. Nu e Israel-Iubește-Iranul. Nu-i pagina mea. E un tip din Teheran ce pune imaginea unui soldat israelian pe pagina sa, de ziua soldaților israelieni căzuți. E inamicul. Ce?

(„Cele mai sincere condoleanțe familiilor care și i-au pierdut pe cei dragi în atacul terorist din Bulgaria”)

Și merge în ambele sensuri. Parcă respectându-ne reciproc. Ne înțelegem. Exprimăm compasiune. Devenim prieteni. Te împrietenești pe Facebook și, la un punct, pe viu. Poate chiar călătorești să întâlnești acei oameni. Am fost la München cu câteva săptămâni în urmă, am mers să deschid o expoziție despre Iran și am întâlnit oameni de pe Facebook care mi-au zis: „OK, vei fi în Europa, vin și eu. Vin din Franța, Olanda, din Germania”, desigur, și au mai venit și din Israel și ne-am întâlnit față-în-față pentru prima dată. M-am întâlnit pentru prima dată cu oameni care erau presupușii mei inamici. Ne-am dat mâna, am băut o cafea, am discutat prietenește, am vorbit despre mâncare și baschet. Asta a fost tot. Mai țineți minte imaginea de la început? Ne-am întâlnit și am devenit prieteni.

Și se întâmplă și invers. O fată de pe Facebook – nu a fost niciodată în Israel, născută și crescută în Iran, trăiește în Germania, se teme de israelieni din cele ce știe despre noi – după câteva luni de vorbit pe net, decide să vină cu niște evrei în Israel, se urcă în avion și la sosirea pe Ben Gurion zice: „OK, nu-i mare scofală.”

De câteva săptămâni e și mai mare forfota, avem o nouă campanie numită: „Nu suntem gata să murim în războiul vostru.” E plus/minus același mesaj, dar vroiam să-l facem mai agresiv. Din nou s-a întâmplat ceva de necrezut, ceva ce nu era în prima fază a campaniei. Acum lumea din Iran, aceiași care erau timizi la prima campanie, care-și arătau picioarele și fețele acoperite, acum își dezvăluiau fața zicând: „OK, nici o problemă, de acord. Suntem cu voi.” Vedeți de unde sunt acei tipi. Și pentru fiecare persoană din Israel, e cineva din Iran. Lumea trimițându-și poza. Nebunie, nu?

Deci – (Aplauze)

Ați putea să vă întrebați: „Cine-i tipul ăsta?”

Mă numesc Ronny Edry, am 41 de ani, sunt israelian. Am doi copii, o nevastă și sunt grafician. Predau design grafic. Și nu-s chiar așa de naiv. De multe ori îmi zice lumea: „Da, dar ești naiv, le trimiți flori, adică –”

Am făcut armata. Am făcut trei ani la parașutiști și știu cum e pe viu. Știu cât de rău poate fi. Pentru mine curajul înseamnă asta, să încerci să ajungi la cealaltă parte înainte de a fi prea târziu. Pentru că dacă o vei face târziu, chiar că va fi prea târziu. Uneori războiul e inevitabil, uneori. Dar poate cu un pic de efort, îl putem evita. Poate ca oameni, deoarece, in special in Israel, e democrație. Avem libertatea cuvântului și poate acest mic detaliu poate schimba ceva. Și chiar noi putem fi propriii noștri ambasadori. Putem trimite un mesaj și sperăm la ce-i mai bun.

Aș dori să o chem pe scenă pe soția mea, Michal, pentru a vă face o poză, căci totul e imagine. Și poate această imagine ne va ajuta să schimbăm ceva. Ridicați aia. Exact. Voi face o poză și o voi posta pe Facebook cu ceva de genul: „Israelieni pentru pace.”

Doamne. Nu plângeți.

Mulțumesc. (Aplauze)