Howard Rheingold despre colaborare

Sunt aici pentru a vă înrola să mă ajutaţi să dăm o altă formă poveştii despre cum oamenii şi alte creaturi duc lucrurile la bun sfârşit. Iată povestea veche. Am auzit deja câte ceva despre ea. Biologia înseamnă război în care doar cei mai cruzi supravieţuiesc. Afacerile şi naţiunile reuşesc numai învingând, distrugând şi dominându-şi competitorii.

Politica înseamnă ca tabăra ta să câştige cu orice preţ. Dar cred că putem să vedem deja zorii unei noi poveşti care începe să iasă la iveală. E o naraţiune care se întinde de-a lungul unui număr de discipline diferite, în care cooperarea, acţiunea colectivă şi interdependenţele complexe joacă un rol mult mai important. Şi rolul central, dar nu determinant al competiţiei şi supravieţuirii celui mai adaptat, se contractă puţin, lasând loc pentru altceva.

Am început să mă gândesc la relaţia dintre comunicare, media şi acţiune colectivă când am scris "Smart Mobs", şi am descoperit când am terminat cartea că încă reflectam la asta. De fapt, dacă vă uitaţi în urmă, media şi comunicarea umană şi felul în care ne organizăm social au coevoluat pe o perioadă destul de lungă. Oamenii există cu mult, mult înainte de cei circa 10.000 de ani de civilizaţie agricolă în aşezări stabile.

În mici grupuri de familie, vânătorii nomazi prindeau iepuri pentru hrană. Bogăţia în acele vremuri însemna destulă mâncare pentru a rămâne în viaţă. Dar, la un moment dat, oamenii s-au grupat pentru a vâna mai mult. Şi nu ştim exact cum au făcut asta. Deşi trebuie să fi rezolvat unele probleme de acţiune colectivă. Are sens să spui că nu poţi vâna mastodonţi dacă te războieşti cu celelalte grupuri.

Şi, din nou, n-avem cum să ştim dar e clar că trebuie să fi apărut o nouă formă de bogăţie. Mai multe proteine decât putea familia vânătorului să mănânce până vânatul putrezea. Aşa că asta a ridicat o chestiune socială care, cred, trebuie să fi dus la noi forme sociale. Datorau ceva oamenii care mâncaseră din mastodont vânătorilor şi familiilor acestora? Şi dacă da, cum făceau înţelegerile? Din nou, nu putem şti, dar putem fi destul de siguri că o oarecare formă de comunicare simbolică trebuie să fi avut loc.

Sigur, odată cu agricultura au apărut şi primele mari civilizaţii, primele oraşe făcute din lut şi cărămizi, primele imperii. Şi aceia care administrau aceste imperii sunt cei care au început să angajeze oameni pentru a ţine socoteala grâului, a oilor şi a vinului pe care le aveau. Şi a taxelor care le erau datorate, prin însemnări făcute, în acele vremuri, pe argilă.

Nu prea mult după aceea, alfabetul a fost inventat. Şi această unealtă eficace a fost rezervată într-adevăr, mii de ani, elitei administratorilor, care ţineau socoteala conturilor pentru imperii. Apoi, o altă tehnologie de comunicare a permis apariţia unei noi media. A apărut tiparniţa, şi în câteva decenii, milioane de oameni au învăţat să citească. Şi de la populaţiile alfabetizate, noi forme de acţiune colectivă au apărut în sferele cunoaşterii, religie şi politică. Revoluţiile ştiinţifice, reforma protestantă, democraţiile constituţionale au fost posibile acolo unde înainte nu fuseseră. N-au fost create de tiparniţă, ci facilitate de acţiunea colectivă care se naşte din ştiinţa de carte. Şi, din nou, alte forme de bogăţie au apărut.

Ei bine, comerţul e străvechi. Pieţele sunt la fel de vechi ca şi intersecţiile. Dar capitalismul, aşa cum îl ştim, există doar de câteva sute de ani, şi a fost posibil mulţumită înţelegerilor colective şi a tehnologiilor, cum ar fi deţinerea colectivă de acţiuni într-o companie, răspunderea comună de asigurare a pagubelor, contabilitatea în partidă dublă.

Bineînţeles, tehnologiile care permit asta sunt bazate pe internet. Într-o eră mulţi-către-mulţi, fiecare computer e o tiparniţă, o staţie de emisie, o comunitate sau o piaţă. Evoluţia prinde viteză. Mai recent, această forţă e descătuşată şi iese din computere. Şi foarte, foarte curând vom vedea o parte semnificativă – dacă nu cumva majoritatea - rasei umane că are şi poartă cu sine supercomputere conectate la viteze mai mari decât ceea ce considerăm azi banda largă.

Ei bine, când am început să studiez acţiunea colectivă, considerabila literatură pe această temă era bazată pe ceea ce sociologii numesc "dileme sociale". Şi sunt câteva poveşti mitice despre dileme sociale. O să vorbesc despre două dintre ele: dilema prizonierului şi tragedia păşunilor.

Ei bine, când am vorbit despre asta cu Kevin Kelly, m-a asigurat că toată lumea din public cunoaşte suficient detaliile dilemei prizonierului. Deci o să trec prin ea foarte rapid. Dacă aveţi întrebări, puneţi-le mai tâziu lui Kevin Kelly. (Râsete).

Dilema prizonierului e de fapt o poveste construită pe o matrice matematică rezultată din teoria jocurilor în anii timpurii ai teoriilor despre războiul nuclear: doi jucători care nu pot avea încredere unul în celălalt. O să spun doar că fiecare tranzacţie nesecurizată e un bun exemplu de dilemă a prizonierului. Cel care are produsele şi cel care are banii, pentru că nu pot avea încredere unul în celălt, nu vor face schimbul. Nici unul nu vrea să fie primul, pentru că aşa se vor alege cu "câştigul fraierului". Dar amândoi pierd, bineînţeles, pentru că nu obţin ce-au vrut. Dacă ar putea să ajungă la o înţelegere, dacă ar putea transforma dilema prizonierului într-o altă matrice a recompenselor, numită jocul asigurării..., ar putea începe.

Acum 20 de ani, Robert Axelrod a folosit dilema prizonierului pentru a examina o chestiune biologică: Dacă suntem aici pentru că strămoşii noştri au fost adversari feroce, cum se face că există totuşi cooperare? Axelrod a lansat un turneu online în care oamenii trimiteau strategii de rezolvare a dilemei prizonierului şi a descoperit, spre surpriza sa, că o strategie foarte simplă a câştigat. A câştigat primul turneu şi, chiar şi după ce toată lumea a ştiut cum, a câştigat şi al doilea turneu. I se spune "a plăti cu aceeaşi monedă".

Un alt joc economic care s-ar putea să nu fie la fel de cunoscut ca dilema prizonierului, e jocul ultimatumului. Şi e, de asemenea, o probă foarte interesantă pentru supoziţiile noastre despre felul în care oamenii fac tranzacţii economice. Iată cum se joacă jocul. Există doi jucători. N-au mai jucat niciodată jocul. Şi nu-l vor mai juca niciodată. Nu se cunosc. Se află, de fapt, în camere separate. Primului jucător i se oferă 100 de dolari şi i se cere să propună o împărţeală: 50/50, 90/10. Orice vrea el să propună. Al doilea jucător fie acceptă împărţeala, cei doi primesc banii şi jocul se încheie. Fie respinge împărţeala. Nici unul dintre jucători nu primeşte banii şi jocul se încheie.

Ei bine, fundamentul economiei neoclasice ne-ar spune că e iraţional să refuzi un dolar pentru că cineva pe care nu-l cunoşti, din altă cameră, va lua 99. Dar în mii de teste făcute cu studenţi americani, europeni şi japonezi, un procent semnificativ va refuza orice ofertă care nu se apropie de 50/50. Şi chiar dacă fuseseră supravegheaţi şi nu ştiau nimic despre joc, şi nu-l mai jucaseră niciodată, cei care făceau împărţeala păreau să ştie asta instinctiv pentru că oferta medie a fost surprinzător de aproape de 50/50.

Ei bine, partea interesantă apare mai recent când antropologii au început folosească acest joc în alte culturi şi au descoperit, spre surpriza lor, că agricultorii din Amazon care taie păduri pentru a-şi face terenuri agricole sau crescătorii nomazi de vite din Asia Centrală, sau o duzină de alte culturi diferite -- au fiecare idei radical diferite despre ceea ce e corect. Ceea ce sugerează că, în loc să existe un simţ înnăscut al corectitudinii, ceva de la baza tranzacţiilor noastre economice poate fi influenţat de instituţiile noastre sociale -- fie că suntem sau nu conştienţi.

Cealaltă poveste majoră a dilemelor sociale e tragedia păşunilor. Garrett Hardin a folosit-o în discuţia despre suprapopulare în anii '60. A folosit exemplul unei păşuni comună în care fiecare persoană prin simpla mărire a propriei turme, genera supra-păscut şi epuizarea resursei. A ajuns la concluzia mai degrabă sumbră că oamenii vor epuiza inevitabil orice rezervă comună de resurse pe care oamenii nu pot fi împiedicaţi s-o folosească.

Ei bine, Eleanor Ostrom, care e politolog, a pus în 1990 o întrebare interesantă pe care orice bun om de ştiinţă trebuie s-o pună: chiar e adevărat că oamenii vor epuiza de fiecare dată resursele comune? Aşa că a căutat şi a analizat datele pe care le-a putut găsi. A analizat mii de cazuri de oameni care foloseau în comun bazine de apă, resurse forestiere, de peşte, şi a descoperit că da, caz după caz, oamenii au distrus resursele comune de care depindeau. Dar a descoperit şi situaţii în care oamenii au scăpat din dilema prizonierului. De fapt, tradegia păşunilor e o dilemă a prizonierului multi-player. Ea spune că oamenii sunt prizonieri numai dacă se consideră astfel. Evadează creând instituţii pentru acţiune colectivă. Şi a descoperit, foarte interesant, cred, că în cazul instituţiilor care funcţionează, există un număr de principii comune de concepţie. Şi aceste principii par să lipsească în instituţiile care nu funcţionează.

O să trec foarte repede peste un număr de discipline. În biologie, noţiunile de simbioză, selecţie de grup, psihologie evoluţionistă sunt contestate, desigur. Dar nu mai avem, de fapt, nici o dezbatere majoră despre faptul că înţelegerile de cooperare au migrat de la un rol periferic la unul central în biologie -- de la nivelul celular la cel ecologic. Şi, din nou, noţiunile noastre despre indivizi ca fiinţe economice au fost răsturnate. Interesul propriu raţional nu e întotdeauna factorul dominant. De fapt, oamenii vor acţiona pentru a-i pedepsi pe trişori, chiar şi atunci când plătesc un preţ.

Şi, mai recent, măsurătorile neuropsihologice au arătat că oamenii care-i pedepsesc pe trişori în jocurile economice prezintă activitate în centrii recompensei din creier. Ceea ce l-a făcut pe un om de ştiinţă să declare că pedeapsa altruistă ar putea fi liantul care ţine laolaltă societăţile.

Ei bine, am vorbit despre cum noile forme de comunicare şi noua media au ajutat, în trecut, la crearea de noi forme economice. Comerţul e străvechi. Pieţele sunt vechi. Capitalismul e destul de recent. Socialismul a apărut ca o reacţie la asta. Şi totuşi vedem prea puţine discuţii despre cum ar putea apărea o viitoare formă. Jim Surowiecki a menţionat în treacăt lucrarea lui Yochai Benkler despre open source, care indica spre o nouă formă de producţie: producţia peer-to-peer. Vreau doar să reţineţi că dacă, în trecut, noile forme de cooperare facilitate de noile tehnologii au creat noi forme de bunăstare, s-ar putea să ne îndreptăm spre o altă formă economică care e semnificativ diferită de cele anterioare.

Foarte scurt, să analizăm unele business-uri. IBM, după cum ştiţi, HP, Sun -- unele dintre ele competitori feroce în lumea IT, fac open-sourcing cu software-ul propriu, oferind portofolii de patente pentru folosul comun. Eli Lilly -- care funcţionează, şi aceasta, în nemilos de competitiva industrie farmaceutică -- a creat o piaţă a soluţiilor pentru problemele farmaceutice. Toyota, în loc să-şi trateze furnizorii ca pe o piaţă, îi tratează ca pe o reţea şi-i învaţă să producă mai bine, chiar dacă îi învaţă să producă mai bine şi pentru propriii competitori. Ei bine, nici una dintre aceste companii nu face asta din altruism. O fac pentru că au învăţat că un anume fel de împărtăşire e în interesul lor.

Producţia open-source ne-a arătat că software-ul de clasă mondială, gen Linux sau Mozilla, poate fi creat şi fără structura birocratică a unei firme şi fără stimulentele pieţei, aşa cum le cunoaştem. Google se îmbogăţeşte pe sine îmbogăţind mii de bloggeri prin AdSense. Amazon şi-a deschis interfaţa de programare a aplicaţiilor spre 60.000 de dezvoltatori şi nenumărate magazine Amazon. Aceste companii îi îmbogăţesc pe alţii nu din altruism, ci drept cale de a se îmbogăţi pe sine. Ebay a rezolvat dilema prizonierului şi a creat o piaţă, unde nimic nu ar fi existat, creând un mecanism de feedback care transformă jocul dilemei prizonierilor într-un joc al asigurării.

În loc de "niciunul nu poate avea încredere în celălalt, deci trebuie să facem mişcări suboptimale", avem "dovedeşte-mi că eşti demn de încredere şi voi coopera". Wikipedia a folosit mii de voluntari pentru a crea o enciclopedie gratuită cu un milion şi jumătate de articole în 200 de limbi în doar câţiva ani.

Am văzut cum ThinkCycle a permis ONG-urilor din ţări în curs de dezvoltare să facă publice probleme ce trebuiau rezolvate de studenţi la design din întreaga lume, inclusiv una folosită în prezent pentru intervenţii în caz de tsunami. E un mecanism de rehidratare a victimelor de holeră care e atât de uşor de folosit încât şi analfabeţii pot învăţa să-l utilizeze. BitTorrent transformă fiecare downloader într-un uploader, făcând sistemul cu atât mai eficient cu cât e mai utilizat.

Milioane de oameni contribuie cu propriile computere când nu le folosesc pentru a se conecta unii cu alţii prin Internet în "colective de supercomputere" care ajută la rezolvarea problemei plierii proteinelor de către cercetătorii în medicină. E vorba de programul "Folding at Home" de la Stanford. Să descifrezi coduri. Să cauţi viaţă în spaţiu.

Nu cred că ştim încă suficient. Nu cred că am început măcar să descoperim care sunt principiile de bază. Dar cred că putem începe să ne gândim la ele. Nu am suficient timp pentru a vorbi despre toate astea. Dar gândiţi-vă la interesul propriu. Toate astea ţin de interesul propriu, care se adună la ceva. În El Salvador, ambele părţi care s-au retras din războiul civil au făcut mişcări despre care s-a dovedit că reflectă strategia dilemei prizonierului.

În Statele Unite, în Filipine, în Kenya, în jurul lumii, sunt cetăţeni care au organizat singuri proteste politice şi campanii de mobilizare la vot folosind dispozitive mobile şi SMS-uri. Este posibil un proiect Apollo al cooperării? Un studiu transdisciplinar al cooperării? Cred că rezultatul ar fi foarte important. Cred că trebuie să începem să dezvoltăm hărţi ale acestui teritoriu astfel încât să putem vorbi de asta transdisciplinar. Şi nu spun că faptul de a înţelege cooperarea ne va face mai buni ca oameni. Uneori oamenii cooperează pentru a face lucruri rele. Dar o să vă reamintesc că acum câteva sute de ani, oamenii îi vedeau pe cei dragi murind de boli despre care credeau că ar fi fost provocate de păcate, de străini sau de spirite diabolice.

Descartes a spus că avem nevoie de un mod cu totul nou de a gândi. Când metoda ştiinţifică a oferit acest nou mod de gândire şi biologia a arătat că bolile erau provocate de microorganisme, suferinţele au fost uşurate. Ce forme de suferinţă ar putea fi uşurate, ce forme de bogăţie ar putea fi create dacă am şti un pic mai multe despre cooperare? Nu cred că această conferinţă transdisciplinară se va materializa automat. E nevoie de efort. Aşa că vă recrutez pentru a mă ajuta să pornesc proiectul cooperării. Mulţumesc. (Aplauze)