Heather Brooke: Bătălia mea pentru a expune corupţia guvernamentală.

Odată, lumea era o familie mare şi disfuncțională. Era condusă de părinţi mari şi puternici, şi oamenii erau neajutoraţi, iar copiii obraznici fără speranţă. Dacă unul dintre copiii mai gălăgioşi punea la îndoială autoritatea părinţilor, era certat. Dacă se apucau să exploreze camerele părinţilor sau chiar dulapurile secrete, erau pedepsiţi, şi li se spunea că, pentru binele lor, nu trebuie să mai intre acolo vreodată.

Apoi, într-o zi, un bărbat a venit în oraş, cu multe cutii cu documente secrete, furate din camera părinţilor. „Priviți ce ascundeau de voi" a spus el. Copiii au privit şi au fost uimiţi. Erau hărţi şi rezumate de la întâlniri în care părinţii se criticau reciproc. Se comportau precum copiii. Făceau şi greşeli, exact ca şi copiii. Singura diferenţă era că greşelile lor erau în dulapuri secrete. Ei bine, exista o fată în oraş care nu credea că trebuiau țimute în dulapuri secrete, iar dacă erau acolo, trebuia să fie o lege care să le permită copiilor accesul. Aşa că se hotărăște să facă asta.

Ei bine, eu sunt fata din poveste, iar documentele secrete de care eram interesată erau în această clădire, Parlamentul Britanic, iar datele pe care voiam să pun mâna erau chitanţele de cheltuieli ale membrilor Parlamentului. M-am gândit că e o întrebare de bază într-o democraţie. (Aplauze) Nu întrebam de vreun cod de bunker nuclear, sau așa ceva, dar rezinstenţa pe care am întâmpinat-o la această liberate de a cere informaţii, te-ar face să gândeşti că am întrebat ceva de felul ăsta.

M-am luptat aproape 5 ani pentru a face lucru ăsta şi a fost una dintre sutele de cereri pe care le-am făcut, Hei, uite, sincer, nu am stabilit să revoluţionez Parlamentul Britanic. Nu asta era intenţia mea. Făcând acele cereri era parte din cercetarea pentru prima mea carte. Dar a sfârşit în această bătălie juridică foarte lungă, prelungită şi iată-mă, după 5 ani, luptând împotriva Parlamentului în faţa a trei judecători eminenţi ai Înaltei Curţi aşteptând decizia lor dacă trebuie sau nu ca Parlamentul să elibereze acele date. Trebuie să vă spun că n-am avut mari speranțe fiindcă văzusem stabilimentul. M-am gândit, întotdeauna se susțin reciproc. Am ghinion.

Ei bine, ce credeţi? Am câştigat. Uraa. (Aplauze)

Nu asta-i exact povestea fiindcă problema era că Parlamentul întârziase eliberarea acelor date, iar apoi au încercat retrospectiv să schimbe legea pentru a nu mai fi aplicabilă. Legea transparenţei pe care o votaseră înainte, aplicabilă tuturor, au încercat s-o menţină pentru a nu fi aplicabilă lor. Ceea ce n-au luat în calcul a fost digitalizarea, fiindcă asta însemna că toate chitanţele fuseseră scanate electronic şi era foarte uşor pentru cineva doar să copieze întreaga bază de date, s-o pună pe o dischetă şi s-o scoată din Parlament, ceea ce au şi făcut, apoi au vândut discheta celui mai mare ofertant, Daily Telegraph. Apoi, vă amintiţi, au urmat săptămâni întregi de revelaţii, totul, de la filme porno şi prize de baie şi bucătării noi şi ipoteci care nu fuseseră plătite niciodată. Rezultatul final a fost că 6 miniştri au demisionat, purtătorul de cuvânt al Camerei, prima oară în 300 de ani, a fost forţat să demisioneze, un nou guvern a fost ales cu mandatul de transparenţă, 120 de deputaţi s-au retras de la acele alegeri, şi, până în prezent, patru parlamentari şi doi lorzi au făcut închisoare pentru fraudă. Vă mulţumesc. (Aplauze)

Vă spun această poveste fiindcă n-a fost unică în Marea Britanie. A fost un exemplu de ciocnire culturală care s-a petrecut în întreaga lume între judecătorii cu peruci şi onorabilii oficiali care cred că ne pot conduce fără prea multe priviri publice şi apoi dintr-odată s-au confruntat cu un public care nu mai e mulţumit de acest aranjament. Și nu doar nemulţumit, dar de cele mai multe ori, el însuşi, înarmat cu datele oficiale.

Ne mişcăm în această democratizare a informaţiilor, şi sunt în acest domeniu de ceva timp. O afirmaţie uşor jenantă: încă de copil, aveam cărticele de spionaj şi-mi plăcea să văd și să notez ce face lumea din cartier. Cred că ăsta era un bun indicator despre viitoarea mea carieră ca jurnalist de investigaţie. Ce am văzut în acest domeniu al accesului la informaţie de atâta timp, e faptul că obişnuia să fie un interes de nişă, dar a devenit important. Toată lumea, tot mai mult, în întreaga lume, vrea să ştie ce fac oamenii de la putere. Vor să aibă un cuvânt de spus în deciziile care se fac în numele lor şi cu banii lor. Asta e democratizarea informaţiei care cred că e o iluminare a informaţiei. Are multe principii cu cele ale Iluminismului. E vorba de căutarea adevărului, nu fiindcă cineva zice că e adevărat: „Fiindcă Eu spun aşa" Nu, e vorba de încercarea de a afla adevărul pe baza a ce poţi vedea şi testa. Asta, în epoca Iluminismului, a dus la întrebări despre drepturile regilor, dreptul divin al regilor de a conduce oamenii, sau faptul că femeile ar trebui să fie subordonate bărbaţilor, sau că Biserica era cuvântul oficial a lui Dumnezeu.

Evident, Biserica n-a fost prea fericită de asta, şi a încercat s-o înăbuşe, dar ce nu au luat în calcul a fost tehnologia, au avut presa tipărită, care dintr-odată a permis acestor idei să se răspândească ieftin, departe şi repede, şi oamenii se strângeau în cafenele, discutau ideile, puneau la cale revoluţii.

În zilele noastre, avem digitizarea. Asta restrânge întreaga masă de informaţii. Costul e aproape zero să copiezi şi să împărtăşeşti informaţii. Tipografiile noastre sunt pe Internet. Cafenele noastre sunt reţele de socializare. Ne îndreptăm spre un sistem complet conectat. Și avem decizii globale de laut în acest sistem, decizii despre climă, despre sistemul de finanţe, despre resurse. Gândiţi-vă, dacă luăm o decizie importantă despre cumpărarea unei case, nu ne grăbim. Nu ştiu cum faceţi voi, dar eu vreau să văd a mulţime de case înainte să investesc mulţi bani în ea. Şi dacă ne gândim la sistemul de finanţe, avem nevoie de multe informaţii. Nu e posibil pentru o singură persoană să ia întregul volum de informaţii şi să-l analizeze pentru a lua o decizie bună.

De aceea vedem cererea crescută de a accesa informaţii. De aceea vedem tot mai multe legi de expunere, de exemplu, asupra mediului, există Convenţia de la Aarhus, o directivă europeană ce dă oamenilor dreptul categoric de a şti, dacă compania voastră de apă aruncă apa în râul vostru, apa de canalizare în râul vostru, ai dreptul de a ști asta. În finanţe, acum ai mai multe drepturi de a şti despre ce se întâmplă Avem legi anti-mită, regulamente monetare, o crescută dezvăluire a corporaţiilor, astfel că acum vă puteţi urmări activele din afara graniţelor. Devine mai greu să ascunzi activele, să eviţi taxele, să plăteşti inegalităţile. E minunat. Începem să aflăm din ce în ce mai multe despre aceste sisteme.

Cu toate se mişcă în acest sistem central acest sistem complet conectat, toate cu excepţia unuia. Ghiciţi care e acela? E sistemul care stă la baza tuturor celorlalte sisteme. E sistemul după care ne organizăm şi exercităm puterea, Mă refer la politică, fiindcă în politică ne întoarcem la acest sistem bazat pe ierarhie. Cum e posibil ca volumul de informaţii să poată prelucra nevoile acestui sistem? Ei bine, nu se poate. Asta e. Cred că asta-i ce se află în spatele crizei de legitimitate din diferitele guverne chiar acum.

V-am spus puțin despre ce am făcut pentru a încerca să urnesc Parlamentul, lovind și ţipând, în secolul XXI, şi vă voi da câteva exemple despre ceea ce fac alți câţiva oameni pe care-i cunosc.

Acesta-i un tip pe nume Seb Bacon. E programator şi a construit un site numit Alaveteli, o platformă a libertăţii de informare. E o sursă deschisă, cu documentaţie, care vă permite să faceţi o cerere la libera informare, să puneţi publicului o întrebare. Elimină toată tevatura şi vă pot spune că sunt o mulţime de greutăţi în aceste cereri. Elimină toată tevatura şi doar tastezi întrebarea, de ex.: Câţi ofiţeri de poliţie au cazier? Vă direcționează la persoana potrivită, vă spune când se apropie termenul de răspuns, ţine evidenţa întregii corespondenţe, e postată acolo, şi devine o arhivă de cunoaştere publică. E o sursă deschisă şi poate fi folosită în orice ţară unde există o oarecare lege a libertăţii de informare. Există o listă a diferitelor ţări care au legea asta şi câteva care urmează să se alăture. Deci, dacă oricăruia dintre voi îi place cum sună şi aveţi o lege ca asta în ţara voastră, ştiu că lui Seb i-ar plăcea să-i daţi de veste să colaboraţi şi să introduceţi asta în ţara voastră.

Aceasta e Birgitta Jónsdóttir. E membră a Parlamentului Islandez. Un membru cam neobişnuit. În Islanda, ea a fost una dintre protestatarele dinafara Parlamentului când economia ţării s-a prăbuşit. Apoi a fost aleasă pe un mandat de reformă, iar acum răspândeşte acest proiect. E Iniţiativa Islandeză de Mass-Media Modernă. Chiar au obţinut fonduri pentru un proiect internaţional de Mass-Media Modernă, iar asta înseamnă să iei cele mai bune legi din întreaga lume, despre libertatea de expresie, protecţia denunţătorilor, protecţia faţă de calomnie, protejarea sursei, şi să încerci să faci din Islanda un paradis al publicării. E un loc în care datele voastre pot fi libere şi dacă ne gândim cum, tot mai mult, guvernele doresc să acceseze datele utilizatorilor, ceea ce încearcă ei să facă în Islanda e să facă acest refugiu sigur unde se poate întâmpla asta.

În propriul meu domeniu de jurnalism de investigaţie, și noi începem să gândim global, există un site numit Investigative Dashboard. Dacă încerci să depistezi bunurile unui dictator, de ex. Hosni Mubarak, ştiţi că el a scos bani din ţara lui când a ştiut că e în dificultate şi ceea ce vrei să faci pentru a investiga asta e să accesezi, cât de mult poţi, toate companiile din întreaga lume înregistrate în baza de date. E un site care încearcă să aglomereze acele baze de date într-un singur loc, ca să poţi începe să cauţi, rudele lui, prietenii, şeful serviciilor sale de securitate. Poţi încerca să afli cum îşi scoate bunurile afară din ţara lui.

Dar, când vine vorba de deciziile cu impact asupra noastră a tuturor, probabil, cea mai importantă decizie luată în legătură cu războiul şi aşa mai departe, nu putem face doar o cerere a Libertăţii de Informare. E dificil. Încă trebuie să ne bazăm pe căi nelegitime de a obţine informaţii, prin intermediul scurgerilor de informaţii. Când the Guardian a făcut această investigaţie despre Războiul din Afganistan nu au putut intra la Departamentul Apărării să ceară toate informaţiile. Ştiţi că nu le-ar fi obţinut. Aşa că asta a venit din scurgeri de informaţii de la zeci de mii de expedieri scrise de soldaţi americani despre Războiul din Afganistan, şi apoi au putut face această investigaţie.

O altă mare investigaţie e asupra lumii diplomatice. Tot e bazat pe scurgeri de informaţii, 251.000 de mesaje diplomatice. Eu am fost implicată în această investigaţie findcă am obținut această informație printr-o scurgere de la un WikiLeaker nemulţumit şi am ajuns să lucrez la the Guardian. Deci vă pot spune la prima mână cum a fost să ai acces la această scurgere de informaţii. A fost uluitor. Uluitor. Mi-a reamintit de o scenă din „Vrăjitorul din Oz". Ştiţi la care mă refer? Cea în care căţelul Toto aleargă spre locul în care e vrăjitorul și câinele trage cortina şi -- „Nu te uita în spatele ecranului. Nu te uita la omul din spatele ecranului." Cam aşa a fost, fiindcă ceea ce ai început să vezi sunt toţi acei oameni de stat grandioşi, foarte pompoşi politicieni, care erau la fel ca noi. Toţi se mâncau reciproc. Tare bârfitoare acele mesaje. OK, am crezut că era un punct important pentru noi toţi să înţelegem, ei sunt fiinţe umane exact ca şi noi. Nu au puteri speciale. Nu sunt magici. Nu sunt părinţii noştri. dincolo de asta, ce mi s-a părut cel mai fascinant a fost nivelul corupţiei endemice pe care l-am văzut la toate ţările şi în special centrat în inima puterii, în jurul oficialilor publici care au folosit greşit banii publici pentru propria lor îmbogăţire şi li s-a permis să facă asta datorită secretului oficial.

Am menţionat WikiLeaks fiindcă desigur ce poate fi mai deschis de atât în publicarea tuturor materialelor? Fiindcă asta a făcut Julian Assange. Nu era mulţumit de modul în care publicau ziarele pentru a fi sigur şi legal. El a dat totul în vileag. Asta a sfârşit prin expunerea oamenilor vulnerabili din Afganistan. A mai însemnat şi faptul că dictatorului belarus i-a fost dată o listă a tuturor campaniilor pro-democraţie în acea ţară care vorbiseră cu guvernul Statelor Unite. Asta-i deschidere radicală? Eu zic că nu, fiindcă pentru mine ceea ce înseamnă, nu înseamnă abdicarea puterii, responsabilității, de fapt înseamnă a fi partener cu puterea. E vorba de împărţirea responsabilităţii, împărtirea autorităţii. De asemenea, faptul că a ameninţat că mă dă în judecată fiindcă am avut o sursă din sursele lui cred că a arătat o remarcabilă inconsistenţă în ideologie, ca să fiu sinceră. (Râsete)

Puterea e incredibil de seducătoare şi trebuie să ai două calităţi reale, cred, când vii la masă, când ai de a face cu puterea, vorbind despre putere, datorită capacităţii sale de seducţie. Trebuie să dai dovadă de scepticism şi umilinţă. Scepticism fiindcă trebuie să fii mereu provocator. Vreau să văd de ce -- doar fiindcă spui tu? Nu e suficient de bine. Vreau să văd dovezile dincolo de ce e aşa. Şi umilinţă fiindcă suntem cu toţii oameni. Toţi facem greşeli. Şi dacă nu eşti sceptic şi umil atunci e o călătorie cu adevărat scurtă să mergi de la reformator la autocrat, şi trebuie doar să citiţi „Ferma animalelor" pentru a înţelege mesajul despre cum puterea corupe oamenii.

Deci care-i soluţia? Este, cred eu, întruchiparea în cadrul statului de drept a dreptului la informare. Acum drepturile noastre sunt incredibil de slabe. În multe ţări avem Secretele Actelor Oficiale, inclusiv in Marea Britanie. Avem Secretul Actelor Oficiale fără nicio securizare a intereselui public. Asta înseamnă că-i considerată o ilegalitate, oamenii sunt pedepsiţi sever în multe cazuri, pentru publicarea sau transmiterea de informaţii oficiale. N-ar fi minunat, şi asta e cu adevărat ceea ce vreau ca voi toţi să vă gândiţi, dacă am avea Actul Oficial de Divulgare în care oficialii să fie pedepsiţi dacă sunt găsiţi că au suprimat sau ascuns informaţii care erau de interes public? Chiar aşa -- da. Da! Punctul meu forte. (Aplauze) (Râsete) Mi-ar plăcea să lucrăm toţi pentru asta.

Nu sunt numai veşti rele. Există cu siguranţă progres în acest sens, dar ceea ce găsim cu cât mai aproape suntem de inima puterii, cu atât devine mai opacă, mai închisă. Chiar acum o săptămână l-am auzit pe Comisarul Poliţiei Metropolitane al Londrei argumentând de ce poliţia are nevoie de acces la toate comunicaţiile noastre, să ne spioneze fără nicio supraveghere judiciară, şi el a spus că a fost o chestiune de viaţă şi de moarte. El chiar a spus că a fost o chestiune de viaţă şi de moarte. N-a existat nicio dovadă. N-a prezentat nicio dovadă a acestui fapt. A fost:: „Fiindcă aşa am spus eu." Trebuie să aveţi încredere. Credeți ce vă spun eu." Ei bine, îmi pare rău, oameni buni, dar ne întoarcem la epoca Bisericii de dinainte de Iluminism, şi trebuie să luptăm împotriva acestui lucru.

El a vorbit de legea britanică, Comunicarea Datelor Proiectelor de Lege, o legislaţie absolut scandaloasă. În America, există schimbul de informaţii şi protecţia actelor. Acum există dispozitive teleghidate luate în discuție pentru supraveghere domestică. Există clădirea Agenţiei Naţionale de Securitate cel mai mare centru de spionaj din lume. E colosal. E de 5 ori mai mare decât Capitoliul U.S. în care interceptează şi analizezază comunicaţiile, traficul şi datele personale pentru a încerca să-şi dea seama cine e cel care face necazuri în societate.

Ei bine, pentru a reveni la povestea originală. Părinţii s-au panicat. Au încuiat toate uşile. Au pus camerele de supraveghere în afara casei. Ne urmăresc pe toţi. Au săpat un subsol, şi au construit un centru de spionaj pentru a încerca să dezvolte algoritmi, să-şi dea seama care dintre noi e cel care face probleme, iar dacă vreunul se plânge de asta e arestat pentru terorism. Ei bine, e acesta un basm sau un coşmar? Unele basme au final fericit. Altele nu. Cu toţii am citit basmele fraţilor Grimm, într-adevăr foarte negre. Dar lumea nu-i un basm şi poate fi mult mai brutală decât vrem să recunoştem. În mod egal, ar putea fi mai bună decât am fost lăsaţi să credem, dar în orice caz, trebuie să începem s-o vedem exact cum e, cu toate probleme ei, fiindcă numai văzând-o cu toate probleme ei le putem rezolva pentru a trăi într-o lume în care cu toţii putem fi fericiţi până la adânci bătrâneţi. (Râsete). Vă mulţumesc foarte mult. (Aplauze) Vă mulţumesc. (Aplauze)