Guy-Philippe Goldstein: Atacurile cibernetice din lumea virtuală amenință pacea din lumea reală

Bună ziua! Dacă ați urmărit puțin actualitatea diplomatică din ultimele săptămâni ați auzit vorbindu-se de un fel de criză care există între China și Statele Unite din cauza atacurilor informatice care au vizat compania americană Google. S-a vorbit mult despre asta, am vorbit de un război cibernetic pentru ceea ce probabil e doar o operațiune de spionaj relativ stângace. Însă acest episod reflectă teama crescândă a lumii occidentale în fața apariției acestor arme cibernetice.

Acest arme sunt periculoase, sunt noi și lumea riscă să fie antrenată într-un conflict electronic ce s-ar putea transforma într-o înfruntare armată. Aceste arme virtuale distrug și lumea fizică. În 1982, în mijlocul Războiului Rece, în Siberia sovietică o conductă a explodat cu o forță de 3 kilotone, sau 1/3 din puterea bombei de la Hiroshima. Un fost secretar de stat al Forțelor Aeriene ale SUA din timpul prezidenției lui Ronald Reagan, Thomas Reid, a spus că explozia a fost rezultatul unei operațiuni de sabotaj a CIA, care reușișe să pătrundă în sistemele informatice care controlau conducta.

Recent, guvernul american a recunoscut că în septembrie 2008, peste 3 milioane de locuitori din statul Espirito Santo din Brazilia nu au mai primit electricitate din cauza șantajului piraților cibernetici. Și mai grav pentru americani e că în decembrie 2008, sfântul sfinților, sistemul informatic CENTCOM, comandamentul central care dirijează războaiele din Irak și Afganistan ar fi fost atacat de hackeri care ar fi utilizat porturi USB capcană. Şi cu ajutorul acestor porturi au reușit să se infiltreze în sistemele informatice, să vadă și să înțeleagă tot și poate chiar să deterioreze o parte din sisteme. Americanii iau în serios amenințarea, și aici în citez pe generalul James Cartwright vicepreședintele Statului Major interarmat al SUA, care a spus într-un raport către Congres că atacurile cibernetice ar putea fi la fel de puternice ca armele de distrugere în masă. De altfel, americanii au decis să aloce peste 30 de miliarde de dolari în următorii 5 ani pentru lupta împotriva războiului cibernetic.

În lumea întreagă, are loc un fel de cursă a înarmării cibernetice, există unități de ciber-război formate din țări precum Coreea de Nord sau chiar Iran. Dar nu-i auziți niciodată pe responsabilii de la Pentagon sau de la Ministerul Apărării din Franța spunând că problema nu e neapărat cine e adversarul, ci însăși natura acestor arme cibernetice. Ca să înțelegem, trebuie să vedem cum au reușit tehnologiile militare să stabilizeze sau să distrugă pacea în lume. De exemplu, dacă am fi avut TEDxParis acum 350 de ani, am fi vorbit despre inovațiile militare ale momentului, adică fortificațiile masive din stilul Vauban, și am fi putut prezice o eră de stabilitate în lume sau în Europa, așa cum s-a întâmplat în Europa între 1650 și 1750.

Dacă am fi ținut această conferință acum 30 sau 40 de ani, am fi văzut cum apariția armelor nucleare și amenințarea distrugerii reciproce împiedică un conflict direct între cele două superputeri. Dacă am fi ținut conferința acum 60 de ani, am fi văzut cum apariția forțelor blindate și a celor aeriene, care avantajează atacul, ar fi susținut doctrina unui blitzkrieg și posibilitatea unui război în Europa. Deci, tehnologiile militare pot influența mersul lumii, pot stabili și rupe pacea în lume și exact asta e problema armelor cibernetice.

Prima problemă: imaginați-vă că un adversar potențial anunță că dezvoltă o nouă unitate de ciber-război, însă doar pentru a-și apăra țara. Bine, dar ce o deosebește de o unitate de atac? Problema e cu atât mai gravă când doctrinele de utilizare devin foarte neclare. Acum 3 ani, Statele Unite și Franța spuneau că investițiile lor militare din spațiul virtual vizau doar apărarea sistemelor informatice. Dar azi, cele două țări spun că cea mai bună apărare e atacul. Și astfel se alătură Chinei, care de 15 ani are o doctrină de utilizare atât defensivă, cât și ofensivă.

A doua problemă: un atac cibernetic ți-ar putea lovi țara, regiuni întregi ar rămâne fără electricitate și e posibil nici să nu ști cine te-a atacat. Armele cibernetice pot fi utilizate fără să lase urme. Astfel, atacul e mai periculos. Pentru că cel care se apără nu știe împotriva cui să riposteze. Dacă ripostează împotriva cui nu trebuie riscă să își facă un dușman în plus și să se izoleze diplomatic. Și nu e doar o problemă teoretică.

În mai 2007, atacurile cibernetice asupra Estoniei i-au afectat sistemele de comunicație și pe cel bancar. Estonia a acuzat Rusia. Dar NATO, care apără Estonia a fost prudentă. Dar de ce? Pentru că NATO nu putea să fie 100% sigură că în spatele acestor atacuri era mâna Kremlinului. Ca să recapitulăm, când un adversar potențial anunță că dezvoltă o unitate de ciber-război, nu știm dacă face asta pentru a ataca sau pentru a se apăra. Pe de altă parte, știm că aceste arme avantajează atacul.

Într-o lucrare importantă din 1978, profesorul Robert Jervis de la Universitatea Columbia, New York a descris un model pentru a înțelege cum apar conflictele. Or, într-un mediu unde nu știm dacă inamicul potențial se pregătește să se apere sau să atace și dacă armele avantajează atacul, în acest mediu este foarte probabil să se declașeze un conflict. Și acesta e mediul pe care îl creează azi armele cibernetice și, istoric vorbind, e mediul care exista în Europa înainte de Primul Război Mondial. Armele cibernetice în sine, prin natura lor, sunt periculoase; în plus, azi ele apar într-un mediu mult mai instabil.

Dacă vă aduceți aminte de Războiul Rece, acolo jocul era foarte dur, dar relativ stabil, căci având doi jucători putea exista o formă de coordonare între cele două puteri. Azi intrăm într-o lume multipolară și coordonarea e mai dificilă, am văzut lucrul acesta la Copenhaga, și există riscul ca această coordonare să devină și mai dificilă odată cu apariția armelor cibernetice. De ce? Pentru că o țară nu va ști sigur dacă vecinul este sau nu pe cale să atace. Și țările riscă să trăiască sub amenințarea a ceea ce câștigătorul premiului Nobel, Thomas Scheling numea „teama reciprocă a atacului-surpriză”: nu știu dacă vecinul meu e pe cale să mă atace sau nu, poate că nu voi ști niciodată, și poate că voi lua măsuri ca să atac eu primul.

Săptămâna trecută, într-un articol din 26 ianuarie 2010, în New York Times, s-a dat publicității pentru prima dată că oficialii Agenției Naționale de Securitate se gândeau la posibilitatea atacurilor preemptive dacă America ar fi ținta unui atac cibernetic. Aceste atacuri preemptive, riscă să nu rămână doar la nivelul ciberspațiului. În mai 2009, generalul Kevin Chilton, comandantul forțelor nucleare americane a anunțat că în cazul unui atac electronic asupra Americii, toate opțiunile sunt deschise.

Armamentul cibernetic nu duce la dispariția armamentului convențional sau nuclear. Nu e decât un element suplimentar al terorii deja existente. Astfel, el crește riscul apariției unui conflict, un risc foarte important așa cum ați văzut, un risc pe care trebuie să îl înfruntăm poate cu o soluție de securitate colectivă, care ne cuprinde pe toți, pe aliații europeni, membrii NATO, pe aliații și prietenii noștri americani, pe ceilalți aliați occidentali ai noștri și poate, dacă le forțăm un pic mâna, pe partenerii noștri ruși și chinezi.

Tehnologiile informaționale de care vorbea Joël de Rosnay și care sunt rezultatul cercetării militare, sunt azi pe punctul de a declanșa o capacitate ofensivă de distrugere care, dacă nu suntem atenți, ar putea pune capăt păcii în lume.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)