Greg Stone: Salvând oceanul insulă cu insulă

Povestea trebuia să înceapă probabil mai demult în 1960, când aveam 7 - 8 ani şi mă uitam la documentarele lui Jacques Cousteau în sufragerie purtând mască şi aripi înotătoare. Apoi după fiecare episod, am folosit cada, şi înotam prin cadă şi mă uitam la gaura de scurgere, pentru că doar asta puteam vedea. Şi când am împlinit 16 ani, am urmat o carieră în ştiinţe marine, în explorări şi scufundări, trăind în medii subacvatice ca acesta din Florida Keys, timp de 30 de zile. Brian Skerry a imortalizat asta. Mulţumesc, Brian. Am navigat cu submersibile de mare adâncime în toată lumea. Şi acesta este submarinul de cea mai mare adâncime din lume operat de guvernul Japonez.

Sylvia Earle şi cu mine eram în expediţie pe acest submarin acum 20 de ani în Japonia. În scufundarea mea, am coborât 5500 metri, spre o zonă despre care credeam că este pustie şi curată, acolo pe fundul mării. Dar când am ajuns acolo, am descoperit mult gunoi plastic şi alte deşeuri. Acela a fost un moment de turnură în viaţa mea, când am realizat că ştiinţa şi explorarea nu le pot face doar ca să mă distrez a trebuit să creez un context. Aveam nevoie să mă îndrept către obiectivele de conservare. M-am apucat de treabă cu National Geographic Society şi cu alţii conducând expediţii către Antarctica. Am condus expediţii de scufundări în Antarctica. Acum 10 ani a avut loc o expediţie în premieră, unde am explorat acel iceberg, B-15, cel mai mare din istorie, ce s-a rupt din platoul de gheaţă Ross. Am dezvoltat tehnici de scufundare în iceberg şi sub el, mai exact nişte tampoane calde pentru rinichi cu baterie prinsă în jur, astfel, ca pe măsură ce sângele curgea prin rinichi, primea un mic plus de căldură înainte să ne reintre în corp. Însă după trei călătorii în Antarctica, am decis că ar fi frumos să lucrez în apă mai caldă. Acelaşi an, cu 10 în urmă, am ajuns în nordul insulelor Phoenix.

Vă voi spune povestea aici, imediat. Înainte de asta, vreau să cugetaţi un moment la acest grafic. Poate l-aţi mai văzut în alte forme, dar linia de sus este reprezentată de suma zonelor protejate pe uscat, global, reprezintă aproximativ 12%. Puteţi vedea un fel de crose de hochei în jurul anilor 1960 - 1970. Este pe o traiectorie oarecum frumoasă acum. Şi asta pentru că probabil în acele momente toată lumea devine conştientă de mediu şi de ziua Pamântului şi toate lucrurile care s-au întâmplat în anii `60 cu hippioţii şi restul chiar au avut, cred, un efect de conştientizare globală. Dar zona protejată a oceanului este de fapt o linie plată cel puţin până acum -- când pare s-o ia în sus. Chiar cred că suntem la punctul unei crose de hochei a zonelor protejate din ocean. Cred că ar fi trebuit să ajungem acolo mult mai devreme dacă am fi putut vedea ce se petrece în ocean, aşa cum vedem ce se întâmplă pe uscat. Din păcate însă, oceanul este opac, şi nu putem vedea ce se întâmplă. Prin urmare suntem mult în urmă cu protecţia lui. Dar scufundările, submersibilele şi toată munca întreprinsă aici va imbunătăţi asta.

Deci unde sunt Insulele Phoenix? Erau cea mai mare zonă marină protejată din lume, până săptamâna trecută când Arhipelagul Chagos a primit titulatura aceasta. Sunt în mijlocul Pacificului. Cam la 5 zile depărtare de oriunde. Dacă vreţi să ajungeţi în Insulele Phoenix, se fac 5 zile din Fiji, 5 zile din Hawaii, 5 zile din Samoa. Sunt chiar în mijlocul Pacificului, lângă Ecuator. Nu auzisem de aceste insule acum 10 ani, nici de ţara care le administrează, Kiribati, până ce doi prieteni care au şi trăiesc pe un vapor de scufundări în Fiji mi-au spus, "Greg vrei să conduci o expediţie în aceste insule? Nu au fost niciodată explorate". Am spus, "Da. Spune-mi unde sunt şi ce ţară le administrează." Aşadar era prima dată când auzeam de aceste insule şi nu aveam habar în ce mă bag. Dar eram acolo pentru aventură. Să aruncăm o privire asupra zonei protejate, Insulele Phoenix. Este o zonă de apă foarte adâncă de pe planetă. Adâncimile medii au în jur de 3700 metri. Sunt mulţi munţi submarini în Insulele Phoenix, ce fac parte din această zonă protejată. Aceşti munţi submarini sunt necesari biodiversităţii. De fapt sunt mai mulţi munţi în ocean decât pe uscat. Este interesant. Insulele Phoenix sunt foarte bogate în astfel de munţi submarini. Aşadar este adânc -- gândiţi-vă la un spaţiu tri-dimensional, un spaţiu tri-dimensional foarte adânc cu armate de ton, balene, şi tot felul de vieţuitoare marine pe care le-am mai văzut aici.

Acesta este vasul pe care l-am folosit pentru aceste studii, şi aşa arată insulele; puteţi vedea în fundal. Sunt foarte scunde, şi toate nelocuite, cu excepţia uneia care are în jur de 35 de îngrijitori. Au fost nelocuite pentru mult timp, pentru că şi în trecut, aceste insule erau prea departe de mai populatele Fiji, Hawaii şi Tahiti pentru marinarii polinezieni care traversau Pacificul pe arii largi. Dar am ajuns acolo, şi am avut unica şi extraordinara oportunitate ştiinţifică şi personală de a ajunge într-un loc neexplorat şi de a merge pe o insulă spunând, "Okay, unde ne scufundăm? Să încercăm aici", şi apoi să ne lăsăm în apă. Mi s-a schimbat atât viaţa personală cât şi cea profesională.

Dintr-o dată am văzut o lume pe care nu am mai văzut-o vreodată în ocean -- aglomerări de peşti atât de dense, încât împiedicau intrarea luminii de la suprafaţă, recifuri de coral continue solide şi colorate, peşti mari peste tot, calcani manta. Era un ecosistem -- peşti papagali depunând icre. Astea sunt cam 5,000 de peşti papagal cu nasul lung depunând icre la intrarea pe una dintre Insulele Phoenix. Puteţi vedea că aceşti peşti sunt aglomeraţi şi apoi este acolo o mică zonă ceţoasă unde îşi schimbă ouăle şi sperma pentru a se reproduce. Evenimente ce ar trebui să se petreacă în ocean, şi pentru care acum se luptă în multe locuri din cauza activităţii umane. Insulele Phoenix şi toate zonele ecuatoriale de pe planetă sunt foarte importante pentru toni, în special pentru acest ton galben pe care îl vedeţi aici. Insulele Phoenix sunt în majoritate populate de ton. Şi rechini -- i-am văzut în primele scufundări, aproape 150 de rechini simultan, ceea ce indică un sistem foarte, foarte sănătos şi puternic.

Am crezut că priveliştea unei sălbăticii infinite ce va continua veşnic, dar care într-un final a ajuns la capăt. Am explorat de asemenea şi uscatul insulelor -- un loc important pentru adăposturile păsărilor, unul dintre cele mai importante adăposturi de păsări din Pacific, din lume. Şi ne-am terminat călătoria. Aceasta este zona din nou. Puteţi vedea insulele -- sunt opt -- cum răsar din apă. Piscurile ce nu ies din apă sunt munţii subacvatici. Amintiţi-vă, un munte submarin devine insulă atunci când atinge suprafaţa.

Care este contextul Insulelor Phoenix? Unde există ele? Ei bine există în Republica Kiribati, în Pacificul Central, în trei grupuri de insule. În vest sunt Insulele Gilbert. În centru, Insulele Phoenix, despre care vă şi vorbesc. Iar în est sunt Insulele Line. Este cea mai mare naţiune din lume care trăieşte pe atoli. Şi au în jur de 110,000 oameni împrăştiaţi în peste 33 de insule. Ei controlează 14,2 kilometri cubici de ocean, însemnând între 1şi 2 procente din toate oceanele de pe planetă. Când am mers pentru prima dată acolo -- abia dacă ştiam numele acestei ţări acum 10 ani -- şi oamenii m-ar fi întrebat, "De ce mergi în acest loc numit Kiribati?" Asta mi-ar fi aminti de un banc vechi în care un spărgător de bănci iese din tribunal încătuşat, iar un reporter strigă, "Hey, Willy. De ce jefuiesti bănci?" Şi el spune, "Pentru că acolo sunt toţi banii." Voi spune oamenilor, "De ce merg în Kiribati? Pentru că acolo este oceanul întreg". În esenţă sunt o singură naţiune care controlează apele ecuatoriale ale Oceanului Pacific.

Sunt de asemenea o ţară care este într-un pericol îngrozitor. Nivelul mării creşte, iar Kiribati, alături de alte 42 de naţiuni din lume, va fi sub ape în aproximativ 50-100 de ani din cauza schimbărilor climatice şi a creşterii nivelului mării asociate cu expansiunea termală şi cu amestecarea apei proaspete în ocean. Insulele se ridică numai unu, doi metri peste suprafaţă. Unele au dispărut deja sub apă. Aceste naţiuni au în faţă o problemă reală. Noi ca lume suntem puşi în faţa unei probleme reale. Ce facem cu aceşti colegi pământeni dislocaţi, care nu vor mai avea un cămin pe planetă? Preşedintele din Maldive a condus recent o prefăcută întâlnire a cabinetului sub ape, pentru a sublinia pericolul la care sunt expuse aceste ţări. Este ceva pe care trebuie să ne concentrăm. Să ne reîntoarcem la Insulele Phoenix, subiectul acestui discurs.

Când m-am întors, am spus, în regulă, ceea ce am descoperit este uimitor. Aş vrea să mă întorc şi să împărtăşesc descoperirea cu guvernul din Kiribati, care este în Tarawa, grupul cel mai vestic. Am început să îi contactez -- pentru că mi-au permis asta -- şi am spus, "Vreau să mă întorc şi vă spun ce am descoperit". Din diverse motive nu au vrut să vin, sau le era greu sa găsească timp şi loc, şi a durat ceva, dar în final au spus, "În regulă, poţi veni. Dar dacă vii, vei plăti o masă pentru toţi cei prezenţi la seminar." Am spus, "În regulă, sunt fericit să ofer prânzul. Comandati ce vă doriţi." Aşadar David Obura, un biolog în recifuri de coral, şi cu mine am mers în Tarawa, şi am avut o prezentare de două ore asupra lucrurilor uimitoare găsite în Insulele Phoenix. Ţara niciodată nu a ştiut asta. Nu au avut date din această zonă. Nicio informaţie despre Insulele Phoenix. După discurs, ministrul pescuitului a venit la mine şi mi-a spus, "Greg, realizezi că eşti primul om de ştiinţă care s-a întors vreodată pentru a ne spune ce a făcut." A spus, "Eliberăm des aceste permise pentru cercetări în apele noastre, dar în general primim o notă doi sau trei ani mai târziu sau un extras de articol. Dar tu eşti primul care s-a întors pentru a ne spune ce a făcut. Apreciem asta. Şi astăzi iţi vom cumpăra noi o masă. Eşti liber pentru cină?"

Eram liber pentru cină, şi am ieşit să iau cina cu ministrul pescuitului din Kiribati. Iar la cină, am aflat că Kiribati îşi câstigă cea mai mare parte din venituri -- este o ţară foarte săracă -- dar îşi câştigă veniturile pe care le are din vânzarea de permise străinilor pentru a pescui în apele lor, deoarece Kiribati nu are capacitatea de a pescui. Afacerea la care au ajuns este ca ţara care pescuieşte dă 5 procente pentru Kiribati din valoarea dusă la ţărm. Deci, dacă Statele Unite pescuiesc homari dintr-un recif în valoare de un milion de dolari, Kiribati primeşte 50,000 USD. Mie nu mi se pare o afacere bună. Aşa că l-am întrebat pe ministru, "Cum vi s-ar părea dacă aţi fi plătiţi în continuare -- calculăm şi aflăm valoarea resurselor -- dar lăsaţi peştii şi rechinii şi creveţii în apă?" M-a oprit, spunându-mi, "Da, ne-ar place să facem asta, să tratăm problema pescuitului excesiv, şi cred că o putem numi licenţă inversă de pescuit." A creat această expresie. Am spus, "Da, o licenţă inversă de pescuit."

Am plecat de la cină fără să ştiu încotro să mă îndrept. M-am întors în State şi am început să caut să văd dacă pot găsi exemple unde licenţa inversă de pescuit a fost emisă. Şi am văzut că nu există. Nu erau înţelegeri oceanice unde ţările erau recompensate pentru a nu pescui. S-a întâmplat pe uscat, în pădurile tropicale din America de Sud şi Africa, unde proprietarii de teren erau plătiţi pentru a nu tăia copacii. Conservarea Internaţională a încheiat unele din aceste înţelegeri. Am mers la Conservarea Internaţională şi mi i-am făcut parteneri şi am parcurs procesul de evaluare a resurselor de peşte, decizând cu cât ar trebui compensat Kiribati, ce categorii de peşti erau, am adus o mulţime de alţi parteneri -- guvernul din Australia, guvernul din Noua Zeelandă, Banca Mondială. Fundaţia Oak şi National Geographic au fost mari fondatori de asemenea. Am fondat parcul pe ideea unei fundaţii care va plăti echivalentul taxelor de licenţă pentru pescuit pierdute acestei ţări foarte sărace pentru a păstra zona intactă.

La jumătatea procesului, l-am întâlnit pe preşedintele statului Kiribati, Preşedintele Anote Tong -- un lider important, un adevărat vizionar, gânditor în perspectivă -- care mi-a spus două lucruri. A spus, "Greg, sunt două lucruri pe care vreau să le faci. Primul este, aminteşte-ţi că sunt politician, să lucrezi cu miniştrii mei pentru a convinge oamenii din Kiribati că asta este o idee bună. Al doilea este să creezi principii care îmi vor transcede preşedenţia. Nu vreau să fac asta dacă va dispare după ce nu voi mai fi votat." Deci am avurt conducere puternică, viziune bună multă ştiinţă, mulţi avocaţi implicaţi. S-au făcut mulţi paşi pentru a realiza asta. Şi s-a întâmplat pentru că Kiribati a înţeles că asta este pentru propriul lor interes. Au realizat că este o cauză comună găsită de ei împreună cu comunitatea conservatoare.

Apoi în 2002, când totul era în plin avânt, în Insulele Phoenix s-a întâmplat înălbirea coralilor. Coralul este resursa pe care încercăm s-o salvăm, şi se dovedeşte a fi cel mai fierbinte eveniment de încălzire înregistrat vreodată. Oceanul s-a încălzit, cum face câteodată, iar zona fierbinte s-a format şi a staţionat chiar deasupra Insulelor Phoenix timp de 6 luni. Au fost peste 32 grade Celsius în apă, timp de 6 luni. Şi asta a ucis 60 procente din corali. Dintr-o dată am avut zona pe care trebuia să o protejăm, dar acum părea a fi moartă, cel puţin în zonele de corali. Bineînteles că zonele adânci de mare şi cele deschise ale oceanului erau în ordine, dar coralul, cel pe care toţi îl privesc, avea probleme. Ei bine, vestea bună este că s-a refăcut şi se reface repede, mai repede decât orice recif am văzut. Această fotografie a fost făcută de Brian Skerry acum câteva luni când ne-am întors în Insulele Phoenix şi am aflat că, deoarece este zonă protejată cu zone sănătoase de peşti, care ţin algele sub control, menţinând reciful sănătos, coralul a explodat, revenindu-şi. E ca şi cum o persoană ar avea mai multe boli, e greu să se vindece, poate muri, dar dacă ai o singură boală, te poţi vindeca. Aceasta este povestea încălzirii datorate schimbării climatice. Este singura ameninţare, singura influenţă cu care reciful trebuie să se descurce. Nu se pescuia, nu era poluare, nu era dezvoltare pe coastă, iar reciful este în refacere.

Îmi amintesc că cina cu ministrul pescuitului de acum 10 ani, când am pus entuziasmat pe picioare planul spunând, "Cred că, comunitatea conservatoare poate îmbrăţişa ideea, dle ministru". A facut o pauză, şi-a împreunat mâinile şi a spus, "Da, Greg, dar diavolul va fi în detalii." Şi aşa era. Ultimii 10 ani au însemnat detaliu după detaliu începând de la crearea legilor până la multiple expediţii de cercetare şi planuri de comunicare, după cum am spus, echipe de avocaţi, memorandumuri, crearea Consiliului Administrativ al Insulelor Phoenix. Suntem acum in procesul de strângere a întregului fond. Kiribati a îngheţat activităţile de extragere până strângem fondurile. Acum trei săptămâni am avut prima întâlnire a Consiliului de Administraţie a Zonei Protejate a Insulelor Phoenix. Deci este o entitate complet funcţională şi pusă pe picioare, care negociază licenţa inversă de pescuit cu ţara. Zona Protejată a Insulelor Phoenix deţine licenţa şi plăteşte ţării pentru ea. Aşadar este un sistem foarte solid, foarte bine gândit, foarte bine implementat. Şi era un sistem de jos în sus, ceea ce era important pentru munca asta, de jos în sus pentru a asigura asta. Condiţiile succesului sunt listate aici. Le puţeti citi singuri. Aş putea spune că cel mai important pentru mine a fost să lucrez între forţele de piaţă ale situaţiei. Asta ne-a asigurat că putem continua şi că va fi atât în interesul propriu al Kiribati, cât şi pentru interesul propriu al restului lumii.

Închei cu un ultim ecran, despre cum extindem asta? Cum împlinim visul Sylviei? Unde va duce asta? Aici este Pacificul cu zone largi de pescuit şi mari zone de conservare. Şi după cum puteţi vedea, avem un mozaic de-a lungul oceanului. Tocmai v-am descris unica poveste din spatele zonei rectangulare centrale, Insulele Phoenix, dar fiecare alt petic verde de acolo îşi are propria poveste. Şi ceea ce trebuie să facem acum este să privim Oceanul Pacific în întregime în totalitatea sa şi să facem o reţea de zone de pescuit de-a lungul Pacificului, având astfel cel mai mare ocean din lume protejat şi autoîntreţinut în timp.

Vă mulţumesc.