Drama orfelinatelor - Georgette Mulheir

În Europa şi Asia centrală, aproximativ un milion de copii trăiesc în instituţii de tip rezidenţial: binecunoscutele orfelinate. Majoritatea oamenilor îşi închipuie că orfelinatele sunt nişte medii blânde, în care copiii sunt ocrotiţi. Alţii ştiu mai multe despre condiţiile de trai din aceste centre, dar le consideră totuşi un rău necesar. Altfel, ce ne-am face cu toţi acei copii rămaşi fără familie?

Şaizeci de ani de studii au demonstrat că separarea copilului de familie și plasarea într-un centru rezidenţial are repercusiuni grave asupra sănătăţii şi dezvoltării copilului, mai ales în cazul copiilor foarte mici. Se ştie că, la naştere, sistemul muscular şi nervos al bebeluşului este incomplet dezvoltat. De-a lungul primilor trei ani de viaţă, creierul se măreşte şi se dezvoltă complet, iar ritmul de creştere este maxim în primele şase luni de viaţă. Creierul se dezvoltă în măsura în care e stimulat. Cu fiecare lucru nou învăţat precum concentrarea privirii asupra unui obiect, imitarea unei expresii faciale sau a unui gest, ridicarea unui obiect, articularea unui cuvânt sau ridicarea în picioare, în creierul bebeluşului se formează noi conexiuni sinaptice. Proaspeţii părinţi sunt adesea uluiţi de rapiditatea cu care învaţă micuţii. Sunt, pe bună dreptate, uimiţi şi încântaţi de isteţimea lor, iar bucuria le este transferată şi copiilor, care răspund prin zâmbete şi prin dorinţa de a învăţa şi mai multe. Formarea acestei legături puternice de ataşament între părinte şi copil constituie temelia dezvoltării fizice, sociale, verbale, cognitive şi psihomotorii a copilului. Stă la baza tuturor interacţiunilor viitoare ale copilului cu prietenii săi, cu partenerii sau proprii copii. În majoritatea familiilor, această legătură se formează de la sine, fără să ne dăm seama. Cei mai mulţi nu realizăm cât de importantă este pentru dezvoltarea umană, şi implicit, pentru dezvoltarea unei societăţi sănătoase. Abia când situaţia se înrăutăţeşte, începem să conştientizăm importanța familiei în viaţa copilului.

În august 1993, am avut ocazia să asist, pentru prima oară, la impactul covârşitor al instituţionalizării şi al absenţei familiei asupra copilului. Cei care mai ţin minte articolele despre România, după revoluţia din 1989, îşi amintesc cu siguranţă de condiţiile înfiorătoare din unele instituţii de acest tip. Mi s-a cerut să-l ajut pe directorul unei instituţii mari să prevină separarea copiilor de familiile lor. Găzduind 550 de copii, acesta era orfelinatul "de paradă" al lui Ceauşescu, şi mi se spusese că aici şi condiţiile erau mult mai bune. Lucrasem deja cu o mulţime de copii mici, aşa că mă aşteptam la tărăboiul specific unei astfel de instituţii. Era însă o linişte mormântală. Era greu de crezut că ai fi putut găsi acolo picior de copil, dar directorul m-a dus din cameră în cameră, unde erau rânduri întregi de pătuţuri. În fiecare se afla un copil ce privea în gol. Într-o cameră de 40 de nou-născuţi, nici unul nu plângea. Deşi vedeam scutece murdare şi îmi dădeam seama că unii copii erau bolnavi, nu se auzea niciun zgomot, în afară de un geamăt continuu, aproape imperceptibil. Asistenta-şefă mi-a spus atunci cu mândrie: "Vedeţi, copiii noştri sunt foarte cuminţi." În zilele ce au urmat, aveam să realizez că această linişte nu era ceva neobişnuit. Bebeluşii recent aduşi plângeau în primele ore, dar pentru că nimeni nu-i băga în seamă, învăţau repede că n-are rost să se mai chinuie. În numai câteva zile, deveneau apatici, letargici, privind şi ei în gol, la fel ca ceilalţi.

De-a lungul anilor, multă lume şi multe articole de ziar au blamat personalul din instituţii pentru răul pricinuit copiilor, dar se întâmpla adesea ca un singur angajat să aibă în grijă 10, 20 sau chiar 40 de copii. Prin urmare, singura soluţie era implentarea unui program de cazarmă. Copiii trebuia treziţi la ora 7 şi hrăniţi la 7:30. La ora 8, se schimbau scutecele, aşadar un singur angajat ar fi avut numai 30 de minute pentru a hrăni 10-20 de copii. Dacă un copil îşi murdărea scutecul la 8:30, trebuia să aştepte mai multe ore până să fie schimbat din nou. Interacţiunea zilnică a copilului cu un alt om era redusă la cele câteva minunte de hrănit şi schimbat; în rest, singura lor stimulare era tavanul, pereţii sau gratiile pătuţului.

De la acea primă vizită la instituţia lui Ceauşescu, am văzut sute de alte locuri similare în 18 țări, din Republica Cehă până în Sudan. În ciuda diferenţelor culturale şi geografice, instituţiile şi parcursul copiilor în acestea se aseamănă izbitor. Lipsa de stimulare duce adesea la comportamente de auto-stimulare, precum datul din mâini, legănatul înainte şi înapoi, sau la violenţă; în unele instituţii, medicaţia psihotropă este folosită pentru a controla comportamentul copiilor, iar în altele, copiii sunt legaţi pentru a-i împiedica să-şi facă rău lor înşişi sau altora. Aceşti copii sunt rapid catalogaţi drept copii cu dizabilităţi şi transferaţi la instituţiile pentru copii cu dizabilităţi. Majoritatea acestor copii nu vor mai părăsi instituţia niciodată. Copiii fără dizabilităţi sunt transferaţi, la vârsta de trei ani, într-o altă instituţie, iar la vârsta de şapte ani, la o alta. Segregaţi după criterii de vârstă şi gen, sunt separaţi în mod arbitrar de fraţii lor, adesea fără a apuca măcar să-şi ia rămas bun. De cele mai multe ori, hrana e insuficientă, copiii rămânând flămânzi. Cei mai mari îi intimidează pe cei mici. Învaţă să supravieţuiască: ori se apără, ori pierd totul.

La părăsirea instituţiei, integrarea în societate se dovedeşte extrem de dificilă. În Republica Moldova, tinerele din sistemul instituţional au un risc de zece ori mai mare de a deveni victimele traficului de carne vie decât alte tinere de vârsta lor, iar statisticile ruseşti au arătat că o cincime din tinerii care au părăsit instituţiile s-au ales cu cazier în mai puţin de doi ani, 14% au fost implicaţi în activităţi de prostituţie şi 10% s-au sinucis.

Dar de ce sunt atâţia orfani în Europa, în condiţiile în care nu putem vorbi de mari dezastre sau războaie recente? Mai mult, peste 95% dintre aceşti copii au părinţi în viaţă, iar societatea tinde să-i blameze pe părinţii care îşi abandonează copiii, însă studiile arată că majoritatea părinţilor vor să-şi păstreze copiii, motivele ce stau la baza instituţionalizării fiind legate de sărăcie, dizabilităţi şi etnie. În multe ţări, educaţia nu este incluzivă, astfel că până şi copiii cu dizabilităţi minore sunt trimişi la şcoli speciale, la vârsta de şase sau şapte ani. Aceste şcoli speciale se pot afla şi la sute de kilometri de reşedinţa familiei. Dacă familia e săracă, vizitele sunt rare, iar relaţia dintre familie şi copil se răcește. În spatele fiecărui copil din milioanele de copii instituţionalizaţi, găsim, de obicei, povestea unor părinţi disperaţi, care simt că n-au altă soluţie, cum e cazul Nataliei din Republica Moldova. Abia îşi permitea să-şi hrănească bebeluşul, aşa că a fost nevoită să-l trimită pe cel mare la orfelinat. Desi, din Bulgaria, îşi creştea liniştită cei patru copii când soţul ei a murit. Nevoită să-şi găsească de lucru, şi fără niciun sprijin a simțit că n-are altă soluţie decât să-şi ducă copilul cu dizabilităţi într-un centru de plasament. Să nu uităm nici de numeroasele tinere care n-au curaj să spună părinţilor că sunt însărcinate şi care îşi abandoneză copiii în maternităţi; sau de proaspeţii părinţi, cuplurile tinere, care tocmai au aflat că primul lor copil s-a născut cu handicap, şi care, în loc să primească, din partea medicilor, explicaţii încurajatoare cu privire la potenţialul copilului, sunt sfătuiți: "Uită de el, lasă-l la centru, du-te acasă, fă altul sănătos."

Această situație nu e nici necesară, nici inevitabilă. Orice copil are dreptul la o familie, are nevoie şi merită o familie. Copiii sunt, de altfel, uimitor de adaptabili. Experienţa ne-a arătat că dacă îi scoatem devreme din instituţii şi le oferim un climat familial iubitor, copiii recuperează, întârzierile în dezvoltare, ducând o viaţă normală şi fericită. E mult mai avantajos economic să oferi sprijin familiei, decât instituţiilor. Un studiu a arătat că sprijinirea familiei ar presupune costuri de zece ori mai mici decât instituţionalizarea copilului, iar asistenţa maternală de calitate ar necesita mai puţin de o treime din costurile instituţionalizării. Cheltuind mai puţin pentru aceşti copii prin alegerea serviciilor potrivite, putem reinvesti banii economisiţi în servicii de înaltă calitate pentru îngrijirea copiilor cu nevoi complexe, în sistem rezidenţial.

În Europa, există o mişcare ce ia amploare şi care vizează schimbarea abordării curente, prin transferul resurselor instituţiilor mari ce oferă servicii de slabă calitate către sfera serviciilor comunitare ce oferă copiilor un mediu sigur în care să se dezvolte la potenţial maxim. Când am început să lucrez în România, în urmă cu 20 de ani, 200.000 de copii trăiau în instituţii, iar numărul lor creştea cu fiecare zi. Azi sunt mai puţin de 10.000, fiind oferite diverse servicii de sprijinire a familiei. În Moldova, în ciuda sărăciei acute şi a consecinţelor nefaste ale crizei economice mondiale, în ultimii cinci ani, numărul copiilor din instituţii s-a redus la jumătate, concomitent cu o redistribuire a resurselor către serviciile de sprijinire a familiei şi şcolile incluzive. Numeroase state au dezvoltat un plan naţional de reformă Comisia Europeană şi alţi sponsori marcanţi încearcă să găsească modalităţi prin care să transfere banii dinspre instituţii către serviciile de sprijinire a familiei ce permit comunităţii să aibă grijă de copiii săi.

Mai sunt multe de făcut pentru a pune capăt sistemului de instituționalizare a copiilor. Creșterea gradului de conștientizare e necesară la fiecare nivel al societății. Oamenii trebuie să ştie ce prejudicii aduc aceste instituţii copiilor şi că există soluţii mai bune. Dacă printre cunoscuţii noştri se află adepţi ai orfelinatelor, trebuie să-i convingem să susţină serviciile de sprijinire a familiei.

Numai împreună putem eradica această formă de abuz asupra copiilor, în timpul vieții noastre.

Vă mulţumesc. (Aplauze)

(Aplauze)