Geoff Mulgan: după criză, investind intr-o lume mai bună

Este greu de crezut că este mai puţin de un an de la extraordinarul moment in care piaţa financiară, creditul, care este motorul economiei noastre, a ingheţat. Un masiv stop cardiac. Efectul, răsplata, poate, pentru ani ai unor vampiri prădători precum Bernie Madoff, pe care l-am văzut mai devreme. Steroizi ilegali, supra-acumulare şi aşa mai departe Au trecut numai câteva luni de cand guvernele au injectat sume enorme de bani pentru a ţine întregul sistem pe linia de plutire. Şi ne aflăm acum intr-o zonă ciudată, un fel de zonă crepusculară unde nimeni nu ştie exact ce a funcţionat şi ce nu. Nu dispunem de hărţi clare, de vreo busolă care să ne ghideze. Nu mai ştim pe care experţi să-i mai credem.

Ceea ce voi încerca să fac este să dau câteva puncte de reper cu privire la cum cred eu că va arăta peisajul de după criză , ce lucruri ar trebui să prevedem şi cum putem, de fapt, să ne folosim de criză. Există o definiţie a leadershipului care spune astfel: "este abilitatea de a folosi şi cea mai neînsemnată criză pentru a obţine cele mai importante efecte posibile." Şi vreau să vorbesc despre cum ne vom asigura că această criză, care in niciun caz nu e neînsemnată, este într-adevăr exploatată la maxim.

Vreau să încep prin a vorbi puţin despre originile mele. Am un background destul de confuz ceea ce probabil mă face potrivit pentru vremuri confuze. Am un doctorat in telecomunicaţii, dupa cum puteţi vedea. M-am instruit, scurt timp, ca să devin călugăr budist , sub supravegherea acestui tip. Am lucrat pentru guvern, şi am fost responsabil cu implementarea politicii pentru Tony Blair , de asemenea.

Dar despre ce vreau de fapt să vorbesc începe când am fost student , în acest oraș, la această universitate. Şi atunci, ca şi acum, era un loc frumos cu mingi si şuturi, cu oameni minunaţi, dintre care mulţi chiar au pus la suflet comentariul lui Ronald Reagan anume, "chiar dacă se spune că munca nu te omoară, de ce să rişti?"

Dar când am fost aici, mulți dintre tinerii mei colegi se găseau într-o situație foarte diferită , părăsind şcoala într-o perioadă în care şomajul în rândul tinerilor creştea rapid, făcându-i pe aceștia să se loveasca practic de un zid în ceea ce privea oportunităţile. Şi am petrecut mult timp cu ei, in loc de a-l petrece pe terenul de fotbal. Şi erau oameni cărora nu le lipsea istețimea, graţia sau energia, dar care nu aveau speranţă, locuri de muncă sau perspective. Şi când oamenilor nu li se permite să fie utili, ajung curând să se considere inutili. Şi cu toate că asta a fost minunat pentru industria muzicală din acea perioadă, nu a fost de ajutor pentru nimic altceva. Şi de atunci, mă întreb de ce capitalismul este uimitor de eficient în unele privinţe, dar atât de ineficient în altele, de ce este atât de inovator în unele privinţe si atât de lipsit de inovaţie in altele.

De atunci până acum insă, am trecut printr-un boom extraordinar, cel mai îndelungat avânt economic din istoria acestei ţări. Bogaţie şi prosperitate fără precedent, insă această creştere nu ne-a furnizat întotdeauna lucrurile de care aveam nevoie. După cum spunea H.L. Mencken, " la fiecare problemă complexă există o soluţie simplă și aceasta este greşită." Dar nu afirm că nu este bună creşterea economică, dar este evident că în cursul acestor ani de creştere, multe lucruri nu s-au imbunătăţit. Rata cazurilor de depresie a continuat să crească, în toată Europa de Vest. În ce priveşte America, proporţia americanilor care nu au cu cine discuta despre lucrurile importante a crescut de la o zecime la un sfert. Ne ia mai mult timp să ajungem la serviciu, dar după cum putem vedea pe acest grafic, cu cât ne ia mai mult, cu atât sunt şanse mai mari să fim mai nefericiţi. Şi a devenit tot mai clar că creşterea economică nu se transformă automat in creştere socială sau a potenţialului uman.

Ne aflăm acum într-un alt moment când un alt val de tineri intră pe o piaţă a muncii nemiloasă. Vor fi un milion de tineri şomeri aici până la sfârşitul acestui an. Mii de oameni îşi pierd slujbele în fiecare zi în America. Trebuie să facem tot ce putem să îi ajutăm, dar trebuie de asemenea să punem, cred eu, o întrebare mai profundă dacă să folosim această criză ca să facem un salt înainte către un altfel de economie , mai potrivită nevoilor umane, către un echilibru mai bun între economie şi societate.

Şi cred că una dintre lecţiile istoriei este că şi în cele mai acute crize pot fi descoperite oportunităţi. Ele aduc ideile marginale și le încorporează în curentul principal. Ele duc adesea la accelerarea unor reforme necesare. Şi aţi vazut că in anii '30, Marea Criză a pavat drumul pentru Bretton Woods, asistență socială şi aşa mai departe. Şi cred că putem vedea în jurul nostru, mugurii verzi ai unui tip, cu totul diferit, de economie şi capitalism care s-ar putea dezvolta. Putem vedea asta în viaţa de zi cu zi. Când vremurile sunt dificile, oamenii trebuie să se descurce singuri, şi în întreaga lume, Oxford, Omaha, Omsk, putem vedea o explozie extraordinară a agriculturii urbane, oameni ocupând teren, ocupând acoperişuri, transformând barje în ferme temporare.

Iar eu sunt o mică parte a acestei mişcări. Am 60 000 de albine la mine in grădină. Şi câteva din astea. Aceasta este Atilla, găina. Dar eu sunt o mică parte a acestei mişcări uriaşe, care pentru unii oameni este legată de supravieţuire, dar este totodată despre valori, despre un nou tip de economie, care nu este foarte mult despre consum şi credit, ci despre lucrurile care contează pentru noi. Şi de asemenea putem observa peste tot o proliferare a băncilor de timp, şi a monedelor paralele, oameni folosind tehnologii inteligente pentru a conecta toate resursele eliberate de piaţă, oameni, clădiri, terenuri cu acei oameni care au cele mai arzătoare nevoi.

Cred că guvernele au şi ele o istorie similară. Ronald Reagan, iarăşi, a făcut două dintre cele mai amuzante afirmaţii ale limbii engleze, acestea fiind, "Sunt de la guvern. Și sunt aici pentru a ajuta." Dar cred că anul trecut, când guvernele chiar au intervenit, oamenii au fost chiar bucuroşi că au fost acolo, că au acţionat. Dar acum, după câteva luni, oricât de buni ar fi politicienii să înghită broaşte fără să se strâmbe, cum a spus la un moment dat cineva, nici chiar ei nu-şi pot ascunde incertitudinea. Deoarece este deja clar cât din enorma sumă de bani băgată în economie, a fost de fapt folosită pentru a repara trecutul, pentru a ajuta băncile, companiile producatoare de autovehicule, nu pentru a ne pregăti pentru viitor. Câţi din acești bani se cheltuiesc pentru beton şi impulsionarea consumului, şi nu pentru a rezolva problemele cu adevărat profunde pe care le avem.

Şi peste tot, când oamenii se gândesc la sumele fără precedent care sunt cheltuite din banii noştri şi ai copiilor noştri acum, din abisul crizei, ei se intreabă: cu siguranţă, ar trebui să le folosim cu o viziune pe termen mai lung pentru a accelera trecerea către o economie verde, să pregătească pentru îmbătrânire, să se ocupe de unele din inegalităţile care rănesc ţări cum ar fi aceasta și SUA mai degrabă decât doar să le dea bani oficialilor? În mod sigur, ar trebui să dăm banii antreprenorilor, societăţii civile, oamenilor capabili să inoveze, nu companiilor mari, cu relaţii sau programelor guvernamentale greoaie, demodate. Şi, la urma urmei, marele inţelept chinez LaoTzu a spus, "Guvernarea unei ţări mari este ca gătitul unui peşte mic. Nu întreceți măsura. "

Şi cred că din ce în ce mai mulţi oameni se intreabă: de ce să impulsionăm consumul , în loc să schimbăm ceea ce consumăm? Asemenea primarului din Sao Paulo, care a interzis panourile de reclamă stradale sau multor oraşe ca San Francisco care instalează infrastructură pentru autovehicule electrice. Veţi vedea câteva lucruri asemănătoare în lumea afacerilor. Mi se pare că unii dintre bancheri par să nu fi invăţat nimic şi să nu fi uitat nimic. Dar întrebaţi-vă: care vor fi cele mai mari sectoare ale economiei în 10, 20, 30 de ani? Nu vor fi acelea care acum se aliniază la pomenile guvernamentale cum ar fi industria auto sau aerospaţialaă și altele.

Cel mai mare sector, de departe, va fi sănătatea -- deja aproape 18% din economia SUA, prevăzută să crească la 30 chiar 40% până la jumătatea secolului. ÎCompaniile de îngrijirea bătrânilor, a copiilor, deja sunt angajatori mai mari decât industria auto. Educaţia reprezintă 6, 7, 8% din economie şi este în creştere. Serviciile de mediu, cele energetice, miriadele de slujbe verzi, toate indică spre o economie foarte diferită care nu este doar despre produse, dar foloseşte reţele distribuite şi este bazat mai mult decât orice pe îngrijire, pe relaţii, pe ceea ce oamenii fac pentru alţi oameni, adesea individ către individ, decât pe simpla vânzare a unui produs.

Şi cred că ceea ce conectează provocarea pentru societatea civilă, provocarea pentru guverne şi provocarea pentru afaceri astăzi este într-un fel una foarte simplă, dar şi foarte dificilă. Ştim că societăţile noastre trebuie să se schimbe radical. Știm că nu ne putem întoarce unde eram înainte de criză. Dar ştim de asemenea că numai prin experimentare vom descoperi exact cum să conducem un oraş cu emisii scăzute de carbon, cum să avem grijă de o populatie mult mai în vârstă, cum să ne ocupăm de dependenţa de droguri și altele.

Şi aici este problema. În ştiinţă, facem experimente în mod sistematic. Societăţile noastre cheltuie acum 2, 3, 4 % din PIB să investească sistematic în noile descoperiri, în ştiință, în tehnologie, să alimenteze conducta invenţiilor de geniu care iluminează întruniri ca aceasta. Şi nu pentru că savanţii noștri sunt neapărat mult mai deştepţi decât erau acum o sută de ani, poate că sunt, dar ei au acum o susţinere mult mai puternică decât au avut vreodată. Şi ceea ce este frapant totuşi, este că în societate nu există aproape nimic comparabil, nici o investiţie comparabilă, nici un experiment sistematic în lucrurile la care capitalismul nu performează, cum ar fi compasiunea, empatia, relaţiile sau îngrijirea.

Nu am înţeles asta până nu am întâlnit acest tip pe vremea aceea,un barbat de 80 de ani, uşor neingrijit care trăia cu supă de roşii și considera călcatul rufelor o exagerare. El a ajutat la modelarea instituţiilor britanice postbelice, a sistemului de asigurări sociale, a economiei, dar în acelaşi timp s-a reinventat pe sine ca antreprenor social, devenind un inventator al multor, multor organizaţii diferite. Unele faimoase cum ar fi Open University care are 110.000 de studenţi, Universitatea Vârstei a Treia care are aproape o jumătate de milion de oameni în vârstă care instruiesc alţi oameni în vârstă, şi a altor lucruri ciudate cum ar fi garajele DIY sau serviciile telefonice de traduceri şi școlile pentru antreprenori sociali. Şi şi-a sfârşit viața vânzând companii investitorilor cu capital.

El credea că dacă vezi o problemă, nu ar trebui să spui altcuiva să acţioneze, ar trebui să acţionezi tu însuți, şi a trăit destul de mult şi a văzut destule din ideile sale întâi dispreţuite, apoi având succes, aşa că a spus că ar trebui întotdeauna să iei NU ca o întrebare şi nu ca un răspuns. Şi viaţa sa a fost un experiment sistematic pentru a găsi răspunsuri sociale mai bune, nu teoretic, ci prin experimente, experimente implicând oamenii cu cele mai bune informaţii în ceea ce priveşte nevoile sociale, aceştia fiind de obicei oamenii care trăiesc cu acele nevoi. Şi el credea că trăim cu ceilalţi, împărţim lumea cu ei şi de aceea inovarea trebuie făcută cu ceilalţi oameni, şi nu să facem lucruri în faţa oamenilor, pentru oameni şi aşa mai departe.

Ceea ce făcea el nu avea un nume, dar cred că a devenit rapid un curent dominant. Este ceea ce facem în organizaţia numită după el unde incercăm și inventăm, creăm, lansăm noi afaceri, indiferent că sunt şcoli, companii de internet, organizatii de sănătate şi aşa mai departe. Şi suntem parte a unei mişcări globale în creştere rapidă formată din instituţii care lucrează la inovarea socială, folosind idei din design sau tehnologie sau organizarea comunităţilor pentru dezvoltarea germenilor unei lumi viitoare, dar prin practică şi prin demonstraţie şi nu prin teorie. Şi acestea se răspandesc din Coreea în Brazilia, în India şi în SUA și de-a lungul Europei. şi li s-a dat o nouă ocazie prin intermediul crizei, prin nevoia de raspunsuri mai bune la lipsa de locuri de munca, destrămării comunităţii şi aşa mai departe.

Unele idei sunt ciudate. Acestea sunt coruri de plângeri. Oamenii se adună pentru a cânta despre lucrurile care îi deranjează cu adevărat. (Râsete) Alţii sunt mult mai pragmatici, antrenori de sănătate, instruirea bolnavilor mintal , cluburi de slujbe, Unele sunt foarte structurate cum ar fi contractele de impact social care presupun strângerea de fonduri pentru prevenirea delincvenţei juvenile sau pentru a ține persoanele în vârstă departe de spitale, iar recompensele sunt pe măsura succesului proiectelor în care ești implicat.

Ideea reprezentată de toate acestea cred că devine, rapid, de bun-simţ fiind o parte a modului în care răspundem la criză, subliniind nevoia de a investi în inovaţie pentru progresul social, dar şi pentru cel tehnologic. Au existat fonduri mari pentru inovarea domeniului sănătăţii lansate la inceputul anului în această ţară, dar şi un laborator pentru inovarea serviciilor publice. În Europa de Nord multe guverne includ laboratoare de inovare în structura lor. Chiar cu câteva luni în urmâ, preşedintele Obama a lansat Oficiul de Inovare Socială la Casa Albă.

Şi oamenii încep să se întrebe: Desigur, aşa cum investim in Cercetare & Dezvoltare, 2, 3, 4% din PIB, din economia noastră, dacă am investi, să zicem, 1% din cheltuielile publice in inovare socială, îngrijirea bătrânilor, noi moduri de educaţie, noi căi de ajutare a infirmilor? Probabil am realiza aceleaşi câștiguri de productivitate în societate ca şi în economie şi tehnologie.

Şi dacă, acum una-două generaţii, marile provocări constau în a duce omul pe Lună, poate că provocările la care trebuie să ne angajăm acum sunt, de exemplu, eliminarea malnutriţiei la copii, stoparea traficului, sau una, mai aproape de realitatea din America sau Europa, de ce nu ne propunem ţelul obţinerii unui miliard de ani de viaţă suplimentară pentru cetăţenii de azi. Acestea sunt toate obiective realizabile în zece ani, dar numai cu experimente radicale și sistematice, nu numai cu tehnologii, dar şi cu stiluri de viaţă și cultură, politici și instituţii, de asemenea.

Acum, aş vrea să închei, vorbind puţin despre ce cred că înseamnă asta pentru capitalism. Cred că despre ce este vorba, această întreagă mişcare care se dezvoltă dinspre periferie rămâne destul de mică. Nu se compară cu resursele CERN, DARPA, IBM sau Dupont. Dar capitalismul urmează să devină mai social. Este deja implicat în reţelele sociale. Se va implica mai mult în investiţii sociale şi în asistenţă socială şi în domenii în care valoarea rezultă din ceea ce faci cu alţii, nu numai din ceaa ce le vinzi acestora, şi atât din relații, cât şi din consum. De asemenea, interesant este că presupune un viitor în care societatea învaţă câteva şiretlicuri din capitalism despre cum putem încorpora ADN-ul inovării continue și neobosite în societate, încercând variante şi extinzându-le pe cele care dau rezultate.

În aceste condiţii, cred că acest viitor va fi destul de surprinzător pentru mulţi. În ultimii ani, mulți oameni inteligenţi au considerat că, practic, capitalismul a câştigat. Istoria a incetat şi societatea va trebui să ocupe, inevitabil, locul doi după economie. Dar mi-am dat seama de felul în care oamenii vorbesc deseori despre capitalism în ziua de azi şi de cum vorbeau despre monarhie acum 200 ani, imediat după Revoluţia Franceză și restaurarea monarhiei în Franţa.

Atunci, oamenii spuneau că monarhia domina pretutindeni pentru că e înrădăcinată în natura umană. Eram supuşi din nastere. Aveam nevoie de ierarhie. La fel şi în prezent, entuziaştii capitalismului neîncorsetat spun că este înrădăcinat în natura umană, numai că acum se numește individualism, spirit iscoditor, ş.a.m.d. Apoi monarhia şi-a văzut dispărând competitorul important, democraţia directă, care a fost văzută ca un experiment bine intenţionat, dar condamnat. Aşa cum capitalismul a asistat la dispariţia socialismului. Chiar şi Fidel Castro spune acum că singurul lucru mai rău decât a fi exploatat de către capitalismul multinaţional este a nu fi exploatat de capitalismul multinațional. Şi unde altădată monarhiile, palatele și cetăţile dominau cerul oraşelor, părând permanente şi încrezătoare, astăzi sunt turnurile strălucitoare ale băncilor care domină fiecare oraş mare.

Nu spun că mulţimile sunt pe cale să ia cu asalt baricadele şi să atârne fiecare bancher de cel mai apropiat felinar, deşi ar fi destul de tentant. Dar cred că suntem aproape de o perioadă în care , aşa cum s-a întâmplat cu monarhia şi, surprinzător, şi cu armata, poziţia centrală a capitalului financiar se apropie de un sfârşit şi se deplasează în lateral, către marginile societăţii noastre , transformat din stăpân în sclav, un sclav al economiei productive şi al nevoilor umane.

Asta devenind realitate, ne vom aminti ceva foarte simplu şi evident legat de capitalism, şi anume, spre deosebire de ceea ce citim în cărţile de economie, faptul că nu este un sistem care se auto-susţine. Depinde de alte sisteme, de ecologie, familie, comunitate şi, dacă acestea nu sunt reaprovizionate, capitalismul suferă, de asemenea. Şi natura noastră umană nu este numai egoistă, ci şi plină de compasiune. Nu este doar competitivă, ci şi plină de afecţiune. Datorită adâncimii crizei, cred că suntem într-un moment de decizie.

Criza, aproape cu siguranţă, se adânceşte in jurul nostru. Va fi mai rău la sfârşitul acestui an, foarte probabil, chiar mai rău peste un an decât este azi. Dar acesta este unul din acele foarte rare momente când trebuie să alegem dacă doar ne chinuim să ne întoarcem unde eram acum un an-doi, când aveam doar o foarte vagă idee despre ce înseamnă economia, sau dacă acesta este momentul pentru a merge înainte, a o lua de la capăt şi de a face unele lucruri pe care ar fi trebuit să le facem oricum. Vă mulţumesc.

(Aplauze)