Ernesto Sirolli: Vrei să ajuți pe cineva? Taci și ascultă!

Tot ce fac, tot ce fac pe plan profesional, viața mea, s-a modelat în urma celor 7 ani petrecuți în Africa în tinerețe. Din 1971 până în 1977, arăt tânăr dar nu sunt, (Râsete) am lucrat în Zambia, Kenya, Coasta de Fildeș, Algeria, Somalia, pe proiecte de cooperare tehnică cu țări din Africa.

Am lucrat pentru un ONG din Italia și fiecare proiect pe care l-am avut în Africa a eșuat. Eram supărat. La 21 de ani, credeam că noi, italienii eram oameni buni și că făceam bine în Africa. În schimb, distrugeam tot ce atingeam.

Primul proiect, cel care m-a inspirat în prima mea carte, „Ripples from the Zambezi”, a fost un proiect în care am hotărât să-i învățăm pe zambieni să cultive plante. Am ajuns în sudul Zambiei cu semințe din Italia, într-o vale minunată care se întindea până la fluviul Zambezi și i-am învățat pe localnici cum să cultive roșii italiene, dovlecei și ... Bineînțeles, localnicii nu erau interesați să facă asta, așa că i-am plătit să muncească și din când în când veneau. (Râsete) Eram uimiți de atitudinea localnicilor. Pe un pământ atât de fertil nu voiau să facă agricultură. În loc să-i întrebăm de ce nu cultivă nimic, ne-am spus: „Slavă Domnului că suntem noi aici!” (Râsete) „Am nimerit la fix să-i salvăm pe zambieni de la foamete.”

Totul a crescut frumos în Africa. Roșiile erau minunate. În Italia, o roșie crește atât, în Zambia, atât. Nu ne venea să credem și le-am spus zambienilor: „Vedeți ce ușoară e agricultura?” Când roșiile erau frumoase, coapte și roșii, peste noapte, vreo 200 de hipopotami au ieșit din râu și au mâncat tot. (Râsete)

Le-am spus zambienilor, „Dumnezeule, hipopotamii!”

Zambienii ne-au răspuns, „Da, de asta nu avem agricultură!” (Râsete)

„De ce nu ne-ați spus?” „Nu ne-ați întrebat.”

Am crezut că numai noi, italienii făceam gafe în Africa, dar când am văzut ce făceau americanii, ce făceau englezii, ce făceau francezii, după ce-am văzut ce făceau ei, devenisem mândru de proiectul nostru în Zambia. Pentru că, vedeți voi, noi măcar hrăneam hipopotamii.

Să fi văzut porcăriile, (Aplauze) să fi văzut porcăriile pe care le-am adus săracilor africani. Vă recomand să citiți cartea „Dead Aid”, scrisă de Dambisa Moyo, economistă din Zambia. Cartea a fost publicată în 2009. Noi, cei din țările vestice am donat continentului african două trilioane dolari americani în ultimii 50 de ani. Nu vă voi spune cât rău au făcut acești bani. Citiți cartea! Citiți ce-a scris acestă femeie africană despre răul pe care l-am făcut.

Noi, occidentalii, suntem imperialiști, colonialiști, misionari și avem două moduri de-ai trata pe alții: fie îi tratăm de sus, fie suntem paternali. Expresii care în limba engleză au rădăcina latină „pater”, care înseamnă „tată”, însă au înțelesuri diferite: când suntem paternali, îi tratăm pe cei din alte culturi ca pe proprii copii - „te iubesc mult”; când îi tratăm de sus, îi considerăm servitorii noștri. De asta albii din Africa sunt denumiți „bwana”, adică șefi.

Am fost șocat când am citit cartea „Small is Beautiful”, scrisă de Schumacher, care a spus: cel mai important aspect în dezvoltarea economică e: dacă oamenii nu vor să fie ajutați, lăsați-i în pace. Ăsta ar trebui să fie primul principiu în acordarea ajutorului. Primul principiu e respectul. Dimineață, domnul care a vorbit la deschiderea conferinței a pus un băț pe podea și a spus: „Putem, puteți să vă imaginați un oraș care să nu fie neocolonialist?”

Când aveam 27 de ani mă hotărâsem doar să le răspund altora și inventasem un sistem denumit „Enterprise Facilitation” al cărui principiu e să nu inițiați nimic, să nu motivați pe nimeni ci să deveniți servitor al pasiunii locale, servitor al localnicilor care-și doresc să devină mai buni. Ce trebuie să faceți? Să tăceți! Nu veniți cu idei într-o comunitate ci stați cu localnicii. Nu lucrăm din birou. Ieșim la cafea, ne întâlnim la bar. Nu avem infrastructură. Tot ce facem e să devenim prieteni și să descoperim ce vrea sa facă cel cu care vorbim.

Cel mai important aspect e pasiunea. Putem să-i dăm cuiva o idee, dar dacă refuză s-o aplice, ce putem face? Pasiunea pe care o au pentru dezvoltarea personală contează cel mai mult. Pasiunea pe care o are cineva pentru dezvoltarea personală contează cel mai mult. Apoi îi ajutăm să găsească cunoștințe, pentru că nimeni în lume nu poate reuși de unul singur. E posibil ca cel ce propune o idee să nu aibă cunoștințe, dar cunoștințele sunt accesibile.

Cu ani în urmă, am avut această idee: în loc să ajungem într-o comunitate să le spunem altora ce trebuie să facă, de ce, măcar o dată în viață, nu-i ascultăm? Însă nu la întâlniri publice.

Să vă spun un secret, e o problemă cu întâlnirile publice. Antreprenorii nu vin niciodată și nu spun la o întâlnire publică ce vor să facă cu banii lor, ce oportunități au identificat. Planificarea are acest unghi mort, cele mai deștepte persoane din comunitate de care nu știați nu vin la întâlniri publice.

Până la urmă lucrăm individual și pentru asta trebuie sa creăm o infrastructură socială care nu există. Trebuie să creăm o profesie nouă. Profesia e ca doctorul familiei într-o întreprindere, doctorul familiei într-o afacere, care locuiește cu voi, în casa voastră, stă la masa voastră, la cafea și vă ajută să găsiți resursele necesare ca să transformați pasiunea într-o metodă de-a vă câștiga existența.

Am făcut un experiment în Esperance, în Australia de Vest. Eram student la doctorat în acea vreme și încercam să scap de obiceiul de-ai trata de sus pe alții, de-a ne duce la ei să le spunem ce să facă. În primul an în Esperance m-am plimbat pe străzi și în trei zile am găsit primul client și l-am ajutat. Afuma pește într-un garaj, era un tip maori pe care l-am ajutat să vândă peștele la un restaurant în Perth, să-și organizeze munca, apoi un pescar a venit la mine și m-a întrebat: „Tu l-ai ajutat pe tipul maori? Ne poți ajuta și pe noi?” Am ajutat cinci pescari să colaboreze, să nu-și vândă tonul la fabrici de conserve în Albania cu 60 de cenți/kg, ci am găsit o cale de-a trimite peștele în Japonia pentru sushi cu 15$/kg. Apoi fermierii au venit la mine și m-au întrebat: „I-ai ajutat pe ei, ne poți ajuta și pe noi?” Într-un an, am avut 27 de proiecte, reprezentanți ai guvernului au venit la mine și m-au întrebat: „Cum poți face asta? Cum poți...?” Le-am răspuns: „Fac ceva foarte, foarte dificil. Tac și îi ascult.” (Râsete)

Și - (Aplauze) Și reprezentanții mi-au spus: „Fă-o din nou.” (Râsete) Am făcut-o în 300 de comunități din lume. Am ajutat la inițierea a 40.000 de afaceri. O nouă generație de antreprenori se stinge din cauza singurătății.

Peter Drucker, unul dintre cei mai cunoscuți consultanți în management, a murit la vârsta de 96 de ani, în urmă cu câțiva ani. A fost profesor de filozofie înainte să intre în domeniul afacerilor. Peter Drucker a spus: „Planificarea e incompatibilă cu o societate antreprenorială și cu economia.” Planificarea e moartea antreprenoriatului.

Acum renovăm Christchurch dar nu știm ce vor cei mai inteligenți oameni din Christchurch să facă cu banii și cu energia lor. Trebuie să învățați cum să-i determinați să vină să vă vorbească. Trebuie să le oferiți confidențialitate, intimitate, trebuie să vă descurcați de minune când îi ajutați și abia apoi vor veni și vor veni în masă. Într-o comunitate de 10.000 de oameni, avem 200 clienți. Vă puteți imagina o comunitate de 400.000 de oameni, inteligența și pasiunea? La ce prezentare ați aplaudat mai mult dimineață? La prezentările localnicilor, a oamenilor pasionați - pe ei i-ați aplaudat.

Vă spun că, antreprenoriatul e ce trebuie. Suntem la sfârșitul primei noastre revoluții industriale, combustibil fosil care nu poate fi înlocuit, și dintr-o dată avem sisteme care nu sunt durabile. Motorul cu combustie internă nu e durabil. Folosirea freonului nu e durabilă. Trebuie să acordăm atenția necesară felului în care ne hrănim, educației, trasportului, comunicației pentru 7 miliarde de oameni într-o formă durabilă. Nu există tehnologii care să facă asta. Cine va inventa tehnologii pentru o revoluție verde? Universitățile? Luați-vă gândul! Guvernul? Luați-vă gândul! Antreprenorii sunt cei care vor face asta și deja o fac.

Am citit o poveste drăguță într-o revistă futuristă acum mulți ani în urmă. Un grup de experți a fost invitat la o discuție despre viitorul orașului New York, în 1860. În 1860 acest grup s-a întâlnit și a speculat ce se va întâmpla cu New York-ul în următorii 100 de ani. Concluzia a fost unanimă: New York nu va mai exista în următorii 100 de ani. De ce? Pentru că, uitându-se la curba natalității, dacă populația continuă să crească, pentru a muta localnicii din New York la periferii, ar fi fost nevoie de 6 milioane de cai, iar gunoiul de la 6 milioane de cai ar fi fost imposibil de strâns. Populația s-ar fi înecat în gunoi. (Râsete) Deci în 1860 se credea că această tehnologie murdară va îngreuna viața celor din New York.

Ce s-a întâmplat? În decurs de 40 de ani, în 1900, în SUA, s-a ajuns la 1.001 companii producătoare de mașini, 1.001. Idea de-a găsi o tehnologie diferită a luat avânt, iar fabricile mici se construiau în locuri izolate: Henry Ford în Dearborn, Michigan.

Totuși, e un secret în a lucra cu antreprenorii: mai întâi, trebuie să le oferi confidențialitate, altfel, nu vor veni să-ți vorbească; apoi, trebuie să te dedici cu pasiune serviciilor pe care le oferi, și în cele din urmă, trebuie să le spui adevărul despre antreprenoriat. Fie cea mai mică sau cea mai mare companie, trei lucruri trebuie realizate în cea mai bună măsură: produsul pe care vreți să-l vindeți trebuie să fie extraordinar, marketing-ul trebuie să fie extraordinar și administrarea financiară trebuie să fie foarte bine pusă la punct. Vreți să știți ceva? N-am întâlnit niciodată o persoană care să fabrice, să vândă și să se ocupe de finanțe în același timp. Nu există așa ceva! Această persoană nu s-a născut încă. Am cercetat și am analizat 100 de companii dintre cele mai cunoscute din lume: Carnegie, Westinghouse, Edison, Ford, și companii noi ca: Google. Yahoo. Aceste companii de succes au un singur lucru în comun, doar unul: niciuna nu a fost înființată de o singură persoană. Predăm antreprenoriat tinerilor de 16 ani din Northumberland și începem lecția cu primele două pagini din autobiografia lui Richard Branson în care trebuie să sublinieze, în aceste două pagini, de câte ori e folosit pronumele „eu” și de câte ori e folosit pronumele „noi”. „Eu” nu-i folosit deloc, „noi” e folosit de 32 de ori. Nu a fost singur când și-a început afacerea. Nimeni nu a început singur o afacere. Nimeni! Putem crea comunitatea unde avem mediatori care vin dintr-un mediu mic de afaceri, stăm în cafenele, în baruri și cei mai devotați amici vă vor ajuta, cum a făcut-o cineva pentru acest domn care-și amintește de întrebările: „De ce-ai nevoie? Ce poți face? O poți face? Ok, o poți vinde? Poți ține evidența banilor?” „Ah, nu, nu pot face asta.” „Ți-ar plăcea să găsesc pe cineva?” Stimulăm comunitățile. Avem grupuri de voluntari care susțin „Enterprise Facilitator” care vă ajută să găsiți resurse și oameni și care au descoperit că miracolul inteligenței localnicilor vă ajută să schimbați cultura și economia acelei comunități doar datorită pasiunii, energiei și imaginației localnicilor.

Vă mulțumesc! (Aplauze)