Enric Sala: Un ocean neatins

Am să vă vorbesc despre două lucruri azi. Primul este ceea ce am pierdut, iar al doilea, o cale să-l aducem înapoi. Şi voi începe cu asta. Acesta este punctul meu de referinţă. Aceasta e coasta mediteraneană fără peşti, rocă pustie şi multi arici de mare care se hrănesc cu alge. Ceva asemănător cu asta a fost ceea ce am văzut când am sărit în mare pentru prima oară pe coasta mediteraneană a Spaniei. Dacă un extraterestru ar veni pe pământ - să-l chemăm Joe - ce-ar vedea Joe? Dacă Joe ar sări într-un recif de corali, un extraterestru ar vedea multe lucruri. Puţin probabil, Joe ar nimeri într-un recif de corali neatins, un recif virgin cu mulţi corali, rechini, crocodili, lamantini, peşti meru, broaşte ţestoase, etc. Deci, probabil, ce-ar vedea Joe s-ar regăsi în partea aceasta, mai verde, a imaginii. Aici avem extrema cu corali veştejiţi, lichid microbian şi meduze. Şi unde e scafandrul, ştiţi, probabil că aşa arată majoritatea recifelor din lume acum, cu foarte puţini corali, algele acoperă coralii, multe bacterii, şi animalele mari au dispărut. Şi asta e ce-a văzut majoritatea cercetătorilor marini. Acesta e punctul lor de referinţă. Asta cred ei că e natural pentru că cercetarea modernă cu scafandri a început cu mult după începutul degradării ecosistemelor marine.

Deci ne voi urca pe toţi într-o maşină a timpului, şi vom merge spre stânga, ne vom întoarce în trecut să vedem cum arăta oceanul. Şi vom începe în insulele Line, unde am condus o serie de expediţii National Geographic. Acesta este un arhipelag care aparţine de Kiribati şi străbate ecuatorul. Are numeroase insule nelocuite, nepescuite, neatinse şi câteva insule locuite. Deci să începem cu prima, Insula Crăciunului - cu peste 5.000 de locuitori. Majoritatea recifelor au pierit. Marea parte a coralilor au veştejit, acoperiţi de alge. Şi marea parte a peştilor sunt mai mici decât creioanele pe care le folosim să-i numărăm. Am efectuat 250 de ore de scufundări aici în 2005. N-am văzut un singur rechin. Acesta este un loc pe care l-a descoperit căpitanul Cook în 1777. Şi a descris o uriaşă abundenţă în rechini care muşcau cârmele şi vâslele bărcilor lor când se îndreptau spre uscat.

Hai să mutăm cursorul un pic mai spre trecut. Insula Fanning, 2.500 de locuitori. Coralii arată mai bine aici. Mulţi peşti mici. Mulţi scafandri ar considera locul acesta un paradis. Asta e ceea ce se poate vedea în marea parte a Rezervaţiei Marine Naţionale Florida Keys. Şi mulţi oameni cred că e foarte, foarte frumos aici, dacă acesta e punctul de referinţă. Dacă mergem într-un loc precum Atolul Palmyra, unde am fost cu Jeremy Jackson acum câţiva ani, coralii sunt mai bine şi există rechini. Poţi vedea rechini la fiecare scufundare. Şi acest lucru e foarte neobişnuit în recifele corale de azi. Dar, dacă mutăm cursorul cu 200, 500 de ani înapoi, atunci ajungem în locurile în care coralii sunt cu totul sănătoşi şi minunaţi, formează structuri impresionante, şi animalele de pradă sunt cu adevărat remarcabile, poţi vedea între 25 şi 50 de rechini la fiecare scufundare.

Ce-am învăţat în locurile acestea? Asta e ceea ce credeam că e natural. Asta e ceea ce numim piramida de biomasă. Dacă adunăm toţi peştii dintr-un recif de corali şi-i cântărim, asta e la ce ne-am aştepta. Marea parte a biomasei e în partea de jos a lanţului trofic, erbivorii, peştele papagal, sturionul, care se hrănesc cu alge. Apoi cei care se hrănesc cu plancton, peştii damsel, animalele mici care plutesc în apă. Iar apoi avem o biomasă mai scăzută la carnivori, şi mai scăzută la vârf, rechini, bibani de mare, peşti meru de dimensiuni mari. Dar aceasta este o consecinţă. Acest mod de a vedea lumea este o consecinţă a faptului că am cercetat recifuri degradate.

Când am explorat recifuri neatinse, ne-am dat seama că lumea naturală era pe dos. Această piramidă era inversată. Partea de sus reprezintă marea parte a biomasei, în unele locuri până la 85 la sută precum reciful Kingman, care este acum protejat. Vestea bună este că pe deasupra faptului că sunt mai multe animale de pradă, sunt mai multe din toate vieţuitoarele. Dimensiunea acestor părţi e mai mare. Sunt mai mulţi rechini, mai multă biomasă de bibani de mare, mai multă biomasă de erbivori, precum peştii papagal, care sunt ca nişte capre marine, curăţă reciful, tot ceea ce creşte destul cât să se vadă, mănâncă şi păstrează reciful curat şi permit coralilor să se regenereze. Aceste locuri vechi, neatinse nu numai că au mulţi peşti, ci au şi alte componente importante ale ecosistemului precum scoici uriaşe. Un pavaj de scoici uriaşe în lagune, până la 20, 25 pe metru pătrat. Acestea au dispărut din toate recifele populate din lume. Şi ele filtrează apa, păstrează apa curată, fără microbi şi agenţi patogeni.

Dar, acum avem încălzirea globală. Dacă nu se mai pescuieşte fiindcă recifele sunt protejate de lege sau mulţumită locaţiei retrase, e minunat. Dar apa se încălzeşte prea mult şi coralii mor. Deci cum vor ajuta aceşti peşti, aceste animale de pradă? Ce am observat este că în zona aceasta în timpul anilor El Nino 1997 şi 1998 apa a fost caldă pentru prea mult timp şi mulţi corali s-au decolorat şi mulţi au murit. În Insula Crăciunului, unde lanţul trofic este foarte redus, unde nu mai sunt animale mari, coralii nu şi-au revenit. În insula Fanning, coralii nu şi-au revenit. Dar vedeţi aici un coral mare Acropora care a murit şi s-a prăbuşit. Peştii au mâncat algele deci nivelul algelor e un pic mai scăzut. Apoi te duci la Atolul Palmyra care are mai multă biomasă de erbivori, şi acolo coralii sunt curaţi. Şi coralii cresc din nou. Şi când te duci la partea neatinsă, s-a decolorat vreodată? S-a decolorat şi aici, dar şi-a revenit mai rapid. Cu cât mai intact, complet şi complex e lanţul trofic, cu atât mai adaptabil va fi şi cu atât mai probabil că sistemul îşi va reveni din impacturile pe termen scurt ale încălzirii. Şi asta e o veste bună. Trebuie să recuperăm structura aceea. Trebuie să ne asigurăm că avem toate părţile ecosistemului ca el să poată să se adapteze la efectele încălzirii globale.

Deci dacă vrem să aducem punctul de referinţă la starea iniţială, dacă vrem să schimbăm ecosistemul înapoi spre stânga, cum putem s-o facem? Sunt mai multe căi. O cale foarte clară este să avem zone marine protejate, mai ales rezervaţii totale pe care le punem deoparte să permitem regernerarea vieţii marine. Şi daţi-mi voie să mă întorc la imaginea aceea a Mediteranei. Acesta era punctul meu de referinţă. Asta e ceea ce-am văzut când eram copil. Şi în acelaşi timp mă uitam la emisiunile lui Jaques Cousteau la televizor, cu multă bogăţie şi abundenţă şi diversitate. Şi credeam că acea bogăţie aparţinea mărilor tropicale, şi că Mediterana era o mare natural săracă. Dar n-aveam cum să ştiu până când m-am scufundat pentru prima oară într-o rezervaţie marină. Şi asta e ceea ce-am văzut, mulţi peşti.

După câţiva ani, între cinci şi şapte ani se întorc peştii, mănâncă aricii de mare şi apoi algele cresc din nou. Deci mai întâi vezi nişte alge mici, într-un loc cât un laptop, pot încape mai mult de 100 de specii de alge, majoritatea microscopice, sute de peşti, animale mici cu care apoi se hrănesc peştii şi sistemul se regenerează. Acest loc, Rezervaţia Marină din Insulele Medes, are doar 94 hectare şi aduce 6 milioane de euro economiei locale, de 20 de ori mai mult decât pescuitul. Şi reprezintă 88 la sută din veniturile din turism. Deci locurile acestea nu numai că ajută ecosistemul, dar ajută şi oamenii care pot beneficia de pe urma ecosistemului.

Deci să vă dau un rezumat despre ce se întâmplă în rezervaţiile totale, atunci când protejăm aceste locuri. Dacă le comparăm cu zonele neprotejate din apropiere, vedem următoarele. Numărul speciilor creşte cu 21 la sută. Deci dacă ai 1.000 de specii te-ai aştepta la cu 200 mai multe într-o rezervaţie marină. E cu adevărat substanţial. Mărimea organismelor creşte cu o treime. Deci peştii sunt acum atât de mari. Abundenţa, cantitatea de peşti pe metru pătrat creşte cu aproape 170 la sută. Şi biomasa - asta e schimbarea cea mai spectaculoasă - biomasa e de 4,5 ori mai mare în medie, după 5 până la 7 ani. În unele locuri biomasa este de până la 10 ori mai mare în rezervaţii.

Deci avem toate aceste vietăţi care cresc în rezervaţie, şi ce fac ele? Se înmulţesc. Asta e uşor de ghicit. Dacă nu prinzi peştii, ei trăiesc mai mult, cresc mai mari şi se înmulţesc mult. Şi acelaşi lucru în cazul nevertebratelor. Acesta e exemplul. Acestea sunt ouă depuse de moluşte de pe coasta Chile. Ele depun atâtea ouă pe fundul oceanului. În afara rezervaţiei nici nu se pot detecta. 1,3 milioane de ouă pe metru pătrat în rezervaţia marină unde aceste moluşte sunt în mari cantităţi. Deci aceste organisme se înmulţesc. Micile larve se revarsă, toate speciile dau pe dinafară şi oamenii pot beneficia de ele în afara rezervaţiei. Aici în insulele Bahamas, un peşte meru Nassau. O uriaşă abundenţă de peşti meru în rezervaţie. Cu cât te apropii mai mult de rezervaţie, cu atât mai mulţi peşti găseşti. Deci pescarii prind mai mult. Se poate vedea unde sunt limitele rezervaţiei, pentru că acolo s-au aliniat bărcile. Deci bogăţia se revarsă. Sunt beneficii dincolo de limitele acestor rezervaţii care ajută oamenii din jurul lor, şi în acelaşi timp rezervaţia protejează întregul habitat, creşte adaptabilitatea.

Ceea ce avem acum, o lume fără rezervaţii, e ca un cont în bancă din care retragem bani tot timpul, şi nu depunem niciodată. Rezervaţiile sunt precum nişte conturi de economii. Avem baza aceasta de care nu ne atingem, care produce câştiguri sociale, economice şi ecologice. Iar dacă ne gândim la creşterea de biomasă în rezervaţii, e ca o dobândă acumulată. Două alte exemple despre cum aceste rezervaţii pot aduce beneficii oamenilor. Atât prind pescarii în Kenya, pescuind zilnic, de-a lungul unei perioade de ani într-un loc în care nu e nicio protecţie, e liber pentru toţi. Odată ce s-au îndepărtat echipamentele cele mai dăunătoare, năvoadele, pescarii prindeau mai mulţi peşti. Dacă pescuieşti mai puţin, de fapt prinzi mai mult. Dar dacă adăugăm şi rezervaţii totale în ecuaţie, pescarii tot câştigă mai mulţi bani pescuind mai puţin în jurul unei zone protejate.

Un alt exemplu: Peştii meru Nassau în Belize în reciful din Mezoamerica. Aşa se reproduc peştii meru, se adună când e lună plină în Decembrie şi în Ianuarie pentru o săptămână. Mai demult se adunau până la zece mii, treizeci de mii de peşti meru cam aşa de mari, într-un hectar, un singur ansamblu. Pescarii ştiau şi i-au prins, i-au consumat. Când m-am dus acolo pentru prima oară în 2000, rămăseseră doar 3000 de peşti meru. Şi pescarii erau autorizaţi să prindă 30 la sută din întreaga populaţie în fiecare an. Şi am făcut o analiză simplă, nu e cine ştie ce să-ţi dai seama că dacă prinzi 30 la sută anual, totalitatea peştilor se va epuiza foarte rapid. Şi odată cu peştii, dispare abilitatea speciei de a se reproduce. S-a întâmplat în multe locuri în Caraibe. Pot câştiga 4.000 de dolari pe an, în total, din toată masa de peşti, cu numeroase nave de pescuit. Dacă faci o analiză economică şi proiectezi ce s-ar întâmpla dacă peştii nu s-ar pescui, dacă am aduce doar 20 de scafandri o lună pe an, venitul ar fi mai mult de 20 de ori mai mare. Şi ar fi sustenabil de-a lungul anilor.

Deci câte rezervaţii avem? Dacă e aşa de bine, aşa de simplu, câte rezervaţii avem? Aţi auzit deja că mai puţin de unu la sută al oceanelor este protejat. Ne apropiem de unu la sută acum mulţumită protejării în Arhipelagul Chagos. Şi doar o fracţiune din aceasta e protejată complet. Studii ştiinţifice recomandă ca cel puţin o porţiune de 20 la sută al oceanelor să fie protejată. Se estimează că între 20 şi 50 la sută ar ajuta la atingerea mai multor obiective privind biodiversitatea, sporirea populaţiei de peşti şi capacitatea de refacere.

Este posibil? Ne-am întreba: Cât ar costa? Să ne gândim cât plătim acum ca să subvenţionăm pescuitul. 35 de miliarde de dolari pe an. Multe dintre aceste subvenţii sunt folosite pentru practici de pescuit dăunătoare. Sunt nişte estimări despre cât ar costa să creăm o reţea de zone protejate acoperind 20 la sută al oceanelor ar fi doar o fracţiune din ceea ce plătim acum, a ceea ce plăteşte guvernul pentru o pescărie care e pe cale de a se epuiza. Oamenii îşi pierd locurile de muncă din cauza aceasta. O reţea de rezervaţii ar crea locuri de muncă pentru mai mult de un milion de oameni şi în plus o mulţime de locuri de muncă şi beneficii secundare.

Deci cum putem să facem asta? Dacă e aşa de clar că aceste conturi de economii sunt bune pentru mediu şi pentru oameni, de ce nu protejăm 20, 50 la sută al oceanelor? Şi cum putem atinge acest obiectiv? Sunt două căi pentru a-l atinge. Soluţia simplă e să creăm zone foarte mari protejate precum Arhipelagul Chagos. Problema este că aceste rezervaţii mari pot fi numai unde nu locuiesc oameni, unde nu e conflict social, unde costul politic e foarte redus, la fel şi costul economic. Iar unii dintre noi, câteva organizaţii prezente aici şi altundeva lucrează la această sarcină.

Dar cum rămâne cu restul coastelor din lume, unde oamenii îşi câştigă existenţa din pescuit? Sunt trei motive principale din cauza cărora nu avem zeci de mii de rezervaţii mici. Primul este că oamenii n-au habar ce beneficii au rezervaţiile marine. Şi pescarii au tendinţa să fie foarte, foarte defensivi când vine vorba de reglementarea sau închiderea unei zone, chiar de-ar fi mică. Al doilea, conducerea nu e adecvată fiindcă majoritatea comunităţilor de coastă în lume nu au autoritatea de a monitoriza resursele, pentru crearea unei rezervaţii şi aplicarea regulilor. Avem o structură ierarhică de sus în jos unde oamenii aşteaptă să vină reprezentanţii guvernului. Şi asta nu e eficient. Şi guvernul nu are destule resurse.

Şi ajungem la al treilea motiv. Motivul pentru care nu avem mult mai multe rezervaţii este că modelele de finanţare sunt greşite. ONG-urile şi guvernele de obicei consumă mult timp, energie şi resurse în câteva zone mici. Deci conservarea marină şi protejarea coastelor a devenit o gaură neagră pentru fonduri guvernamentale şi de caritate, şi asta nu e sustenabil. Deci soluţiile sunt îndreptarea acestor trei probleme. În primul rând trebuie să pornim o campanie de sensibilizare globală care să inspire comunităţile locale şi guvernele să creeze rezervaţii totale care sunt mai bune decât cele de acum. Sunt conturi de economii faţă de conturi bancare fără depuneri. În al doilea rând, trebuie să reinventăm guvernarea pentru ca eforturile de conservare să poată fi descentralizate, să nu depindă de munca ONG-urilor sau a agenţiilor guvernamentale, şi să poată fi create de comunităţile locale precum se întâmplă în Filipine şi în câteva alte locuri. Iar în ultimul rând, foarte important, trebuie să dezvoltăm noi modele de activitate comercială. A crea rezervaţii din fonduri de caritate nu e o cale sustenabilă. Trebuie cu adevărat să dezvoltăm modele comerciale în care conservarea coastelor e o investiţie. Pentru că ştim deja că aceste rezervaţii marine aduc beneficii sociale, ecologice şi economice.

Şi aş dori să închei cu o idee: Nicio organizaţie singură nu va salva oceanele. A fost multă competiţie în trecut. Şi trebuie să dezvoltăm un nou model de parteneriat, cu adevărat colaborativ, unde căutăm complementarea, nu înlocuirea. Miza este prea mare ca să continuăm ca până acum. Aşa să facem. Vă mulţumesc mult.

(Aplauze)

Chris Anderson: Mulţumim Enric.

Enric Sala: Mulţumesc.

CA: A fost o reuşită cum ai adus toate firele împreună. În primul rând, piramida ta inversată, care arată 85 la sută a biomasei fiind animale de pradă, asta pare imposibil. Cum ar putea să supravieţuiască 85 la sută cu 15 la sută?

ES: Imaginează-ţi că ai două roţi dinţate într-un ceas, una mare şi una mică. Cea mare se mişcă foarte încet, iar cea mică se mişcă rapid. Despre asta e vorba. Animalele din partea de jos a lanţului trofic se înmulţesc foarte rapid, cresc foarte rapid, produc milioane de ouă. Sus sunt rechini şi peşti mari care trăiesc 25, 30 de ani. Se înmulţesc foarte încet. Au un metabolism lent. Şi, practic, doar îşi menţin biomasa. Deci surplusul animalelor de jos e suficient să menţină biomasa aceasta care nu se mişcă. Ei sunt condensatorii sistemului.

CA: E foarte fascinant. Deci, de fapt, imaginea noastră a piramidei trofice trebuie s-o schimbăm complet.

ES: Cel puţin în mare. Ceea ce-am descoperit în recife, piramida inversată ar însemna că în Serengeti ar fi cinci lei la fiecare antilopă gnu. Pe uscat nu poate funcţiona aşa. Dar cel puţin în recifele corale sunt sisteme în care există o componentă de bază, o structură. Credem că acest fenomen e universal. Dar am început să studiem recifele neatinse doar de curând.

CA: Sumele pe care le-ai prezentat sunt uimitoare. Spui că în momentul de faţă cheltuim 35 de miliarde de dolari pe subvenţii. Ar costa doar 16 miliarde să înfiinţăm 20 la sută din oceane ca zone marine protejate care dau noi alegeri de mod de viaţă şi pescarilor. Dacă am fi mai isteţi am putea rezolva această problemă şi-am rămâne cu 19 miliarde de cheltuit pe sănătate sau altceva.

ES: Şi apoi mai avem şi funcţionarea insuficientă a pescăriilor care ne costă 50 de miliarde de dolari. Deci din nou, una dintre marile soluţii este ca Organizaţia Mondială de Comerţ să trimită subvenţiile către practici sustenabile.

CA: Aud că e mult entuziasm în sală legat de terminarea nebuniei cu subvenţiile. Deci îţi mulţumim pentru sumele acelea. Ultima e o întrebare personală. Oamenii de aici care au fost în oceane mult timp au văzut degradarea locurile frumoase pe care le-au văzut se înrăutăţesc, e deprimant. Spune-mi despre sentimentul pe care l-ai trăit când te-ai dus în locurile acestea neatinse şi ai văzut că îşi revin.

ES: E o experienţă spirituală. Mergem acolo ca să încercăm să înţelegem ecosistemele, să încercăm să măsurăm sau să numărăm peştii şi rechinii şi să vedem cum diferă locurile aceastea faţă de ce ştim noi. Dar sentimentul cel mai minunat este biofilia pe care o descrie E. O. Wilson când oamenii au un sentiment de veneraţie şi minunare în faţa naturii neîmblânzite, sălbatice. Şi acolo, doar acolo simţi cu adevărat că eşti parte a ceva mai mare, sau a unui ecosistem global. Şi dacă nu ar exista aceste locuri care arată speranţă, nu cred c-aş putea să continui în meseria aceasta. Ar fi pur şi simplu prea deprimant.

CA: Enric, mulţumim c-ai împărtăşit o parte din experienţa aceea spirituală cu noi toţi. Mulţumim.

ES: Mulţumesc mult.