Emiliano Salinas: O reacție civică împotriva violenței

Mă numesc Emiliano Salinas și voi vorbi despre rolul pe care îl jucăm noi, membrii societății civile, în climatul violent care a cuprins țara în acest moment. M-am născut în 1976. Am crescut într-o familie mexicană tradițională. Am avut o viață destul de normală în copilărie: mergeam la școală, mă jucam cu prietenii și verii mei. Însă viața mea s-a schimbat când tatăl meu a devenit președintele Mexicului.

Ceea ce vă voi spune mai departe, unele dintre lucrurile pe care le voi spune, vor suscita controverse. În primul rând, pentru că le voi spune eu. În al doilea rând, pentru că ce voi spune e adevărat, și mulți se vor enerva pentru ca e ceva despre care nu vrem să auzim. Dar e necesar să ascultăm pentru că lucrurile astea nu pot fi negate, sunt reale. De asemenea, ele îi vor enerva pe mulți membri ai organizațiilor criminale din aceleași motive. Voi vorbi despre rolul pe care noi, membrii societății civile, îl jucăm în cadrul acestui fenomen și despre cele 4 niveluri de reacție pe care noi, cetățenii, le avem vis-à-vis de violență. Pentru unii va fi dificil să separe faptul că sunt fiul lui Carlos Salinas de Gortari, de faptul că sunt un cetățean îngrijorat de situația actuală a țării. Nu vă faceți griji. Nu trebuie să faceți asta pentru a înțelege importanța a ceea ce voi spune.

Cred că avem o problemă în Mexic. Avem o mare problemă. Cred că sunteți cu toții de acord. Nimeni nu neagă asta. Suntem cu toții de acord. Însă nu cădem de acord care este adevărata natură a problemei. Cartelul Zetas? Traficanții de droguri? Guvernul? Corupția? Sărăcia? Sau altceva? Niciunul dintre acestea nu e adevărata problemă. Nu spun că sunt lucruri care ar trebui ignorate. Dar nu vom putea rezolva aceste chestiuni dacă nu rezolvăm mai întâi adevărata problemă pe care o avem în Mexic.

Adevărată problemă a Mexicului este că majoritatea mexicanilor pozăm în victime ale circumstanțelor. Suntem o țară de victime. Istoric vorbind, ne-am asumat mereu rolul de victime ale cuiva sau ceva. Am fost victimele spaniolilor. Mai târziu, ale francezilor. Apoi, ale lui Don Porfirio. Apoi, ale Partidului Revoluționar Instituțional. Ale lui Salinas. și ale lui Peje. Acum suntem victimele cartelului Zetas, ale traficanților de droguri, delincvenților și răpitorilor... O clipă! O clipă! Și dacă niciunul dintre aceste lucruri nu constituie sursa problemei? Lucrurile care ne fac să ne simțim victime nu reprezintă adevărata problemă. Problema e că ne asumăm statutul de victime. Trebuie să deschidem ochii și să vedem că nu suntem victime. Dacă am înceta să ne simțim victime, să nu ne mai considerăm victime, asta ar schimba foarte mult țara!

Voi vorbi despre cum să trecem de la o societate care se consideră victima circumstanțelor la o societate responsabilă, participativă și care ia destinul țării sale în propriile-i mâini. Voi vorbi despre 4 niveluri de reacție cetățenească în fața violenței. Primul nivel, și le voi lua în ordine, de la cea mai slabă reacție la cea mai puternică. Nivelul cel mai slab al reacției civice în fața violenței este negarea și apatia. Astăzi, o mare parte a societății mexicane neagă situația în care ne aflăm. Vrem să continuăm să ne trăim viața de zi cu zi chiar dacă nu ne aflăm într-o situație normală. Trăim, ca să spun așa, un moment extraordinar, să spunem, excepțional, în viața cotidiană a țării noastre. Este ca și cum o persoană care este grav bolnavă, pretinde că are gripă, și că gripa va trece de la sine. Noi, mexicanii, pretindem că Mexicul are gripă. Dar Mexicul nu are gripă. Are cancer. Și dacă nu facem ceva, acest cancer va ucide Mexicul.

Trebuie să trecem de la acest nivel de negare și apatie al societății mexicane la următorul nivel al reacției civice, și anume, să recunoaștem că există o problemă. Și recunoscând gravitatea situației, multe persoane vor fi cuprinse de teamă. Însă este mai bine să-ți fie teamă decât să fi apatic. Pentru că teama, cel puțin, ne împinge să facem ceva. Există mulți cetățeni mexicani cărora le este teamă astăzi. Ne este foarte frică. Și acționăm în baza acestei frici. Vă voi spune ce problemă apare când acționăm împinși de frică - acesta este cel de-al doilea nivel de reacție - frica.

Problema care apare când acționăm împinși de frică, să ne imaginăm, străzile din Mexic sunt nesigure din cauza violenței. Și atunci oamenii stau acasă. Asta face ca străzile să fie mai sigure sau mai nesigure? Mai nesigure! Acum, că străzile sunt mai goale, mai nesigure, ne refugiem și mai mult în casele noastre. Astfel, străzile devin și mai goale, și mai nesigure, iar noi ne închidem și mai mult în casele noastre. Acest cerc vicios face ca toți cetățenii să se retragă în casă, morți de frică. Acum le este mai frică decât atunci când ieșeau pe străzi. Trebuie să înfruntăm această teamă. Trebuie să trecem de la această societate, de la acest nivel, la următorul nivel, și anume, să acționăm.

Trebuie să ne înfruntăm frica și să ne recuperăm străzile, orașele, cartierele. Azi, multe persoane au nevoie de curaj pentru a acționa. Trecem de la teamă la curaj. Spuneți: „Nu mai suport această situație. Vom face ceva în această privință.” Astăzi, aceasta este o statistică foarte delicată, din 2010 și până acum au avut loc 35 de linșaje publice în Mexic. De obicei, are loc unul, sau două, pe an. Acum are loc un linșaj pe săptămână. Acest lucru arată că societatea este disperată. Și își face singură dreptate. Însă, din păcate, acțiunea violentă - deși orice tip de acțiune este mai utilă decât nimic - acțiunea violentă și participarea la violențe nu face decât să mascheze violența. Dacă sunt violent față de tine, iar tu răspunzi tot de manieră violentă, atunci iei și tu parte la violență și maschezi fața mizerabilă a propriei mele violențe.

Este, deci, important să existe o reacție din partea cetățenilor, însă este la fel de important ca toate persoanele care se găsesc la acest nivel de reacție civică, nivelul curajului și al acțiunii violente, să treacă la următorul nivel, și anume, să acționeze fără violență. Însă nu înseamnă că acțiunea civică coordonată, pașnică este și una pasivă. Este o acțiunea hotărâtă și eficientă, dar nu violentă. Și există astfel de exemple în Mexic. Acum doi ani, în orașul Galeana, Chihuahua, un membru al comunității a fost sechestrat, Eric Le Barón. Frații săi, Benjamín și Julián, s-au sfătuit cu membrii comunității pentru a decide cum să acționeze cel mai bine: să plătească răscumpărarea, să se înarmeze și să îi caute pe răpitori sau să ceară ajutorul guvernului statal?

Într-un final, Benjamín și Julián au decis că cel mai bun lucru pe care-l puteau face era să mobilizeze comunitatea și să acționeze toți, împreună. Și ce au făcut? Au mobilizat toată comunitatea în care Le Barón trăia și întreaga comunitate s-a dus la Chihuahua unde au ocupat piața centrală. Și au trimis un mesaj răpitorilor: dacă vreți banii pentru răscumpărare, veniți să-i luați; vă așteptăm aici. Și nu s-au mișcat de acolo. Șapte zile mai târziu, Eric a fost eliberat și a putut să se întoarcă acasă. Acesta este un exemplu de acțiune al unei societăți organizate, o societate care se mobilizează.

Bineînțeles că infractorii răspund. Iar în acest caz au răspuns. Pe 7 iulie 2009, Benjamín Le Barón a fost asasinat. Însă de mai bine de un an, Julián Le Barón continuă să lupte, să mobilizeze comunitățile din toată Chihuahua. Și de un an, știe că s-a pus un preț pe capul său. Dar nu renunță la luptă. Nu renunță să organizeze oamenii. Nu renunță să-i mobilizeze. Acest tip de acte eroice există în toată țara. Dacă ar exista mii ca Julián care să lupte uniți, Mexicul ar fi o cu totul altă țară. Și ei există! Nu trebuie decât să ridice mâna. M-am născut în Mexic, am crescut în Mexic și, între timp, am învățat să iubesc Mexicul. Și cred că toți cei care au pus piciorul în această țară - fără să includem toți mexicanii - sunt de acord cu mine când spun că nu este greu să iubești Mexicul.

Am călătorit prin multe locuri, dar nicăieri nu am văzut o dăruire asemănătoare cu a mexicanilor. Ea este prezentă la selecționarea echipei naționale de fotbal. Această dăruire este prezentă atunci când ajutăm victimele dezastrelor, așa cum s-a întâmplat la cutremurul din 1985 sau în timpul inundațiilor din acest an. Această dăruire se vede încă din copilărie, când cântăm imnul național. Când credeam că Masiosare, era acel străin, care ne era dușman. Și cântam, cu inimă de copii: „un soldat în fiecare fiu.” Cred că cea mai mare jignire pe care i-o puteți aduce unui mexican este să îi jigniți mama. Mama este lucrul cel mai de preț pe care îl avem în viață. Mexicul este mama noastră și azi își cheamă fiii. Trăim cea mai neagră perioadă a istoriei noastre recente. Mama noastră, Mexicul, este călcată în picioare sub ochii noștri. Cum vom reacționa? Masiosare, dușmanul străin a sosit. Unde se ascunde soldatul din fiecare fiu?

Mahatma Gandhi, unul dintre cei mai mari luptători civici din istorie, a spus: „Trebuie să fii schimbarea pe care dorești să o vezi în lume.” Azi, Mexicul are nevoie de oameni ca Gandhi. Avem nevoie de oameni ca Gandhi. Avem nevoie de oameni care să iubească Mexicul și să fie dispuși să acționeze. Acesta este un apel către toți mexicanii adevărați să se alăture acestei inițiative. Este un apel pentru ca toate lucrurile pe care le îndrăgim - festivalurile, piețele, restaurantele, cantinele, tequila, mariachi, serenadele, hanurile, El Grito, Ziua Morților, Sfântul Miguel, veselia, bucuria de a trăi, lupta și tot ce înseamnă a fi mexican - să nu dispară din această lume.

Ne aflăm în fața unui adversar foarte puternic. Dar noi suntem mult mai mulți. Ei pot să ia viața unui om. Oricine îmi poate lua mie viața. Sau ție, sau ție. Dar nimeni nu poate ucide spiritul mexicanilor adevărați. Bătălia este câștigată, dar trebuie mai întâi să luptăm. Acum 2000 de ani, poetul roman Juvenal a rostit o frază care s-a păstrat până azi în inimile tuturor mexicanilor adevărați. A spus: „Gândiți-vă că cel mai mare păcat este să preferați să renunțați la onoare pentru a trăi. Aveți grijă să nu pierdeți însuși sensul vieții încercând să vă păstrați viața.” Mulțumesc. (Aplauze)