Ellen Jorgensen: Biohacking -- you can do it, too

Sunt vremuri bune pentru biologia moleculară. (Râsete) E tot mai ușor și mai ieftin să scrii și să citești codurile ADN. Pe la sfârșitul anului, vom putea secvenționa cele trei milioane de biți de informație din genomul vostru în mai puțin de o zi și pentru nici 1000 de euro. Biotehnologia e, probabil, cel mai puternic și rapid-crescător sector al tehnologiei. Are potențialul de a înlocui combustibilii solizi, de a revoluționa medicina, de-a atinge fiecare aspect al vieții cotidiene.

Cine va face asta? Cred că toți ne-am simți bine dacă acest tip ar face asta. Dar ce ziceți despre acesta? (Râsete) (Râsete)

Am auzit de DIYbio pentru prima dată în 2009. E o mișcare – pledează pentru a face accesibilă biotehnologia publicului larg, nu numai cercetătorilor și oamenilor din laboratoarele guvernelor. Ideea e că dacă știința se deschide, permițând participarea mai multor categorii, poate stimula cu-adevărat inovațiile. Tehnologia în mâinile utilizatorilor finali este de obicei o idee bună pentru că ei își cunosc cel mai bine nevoile. Iată această tehnologie ultrasofisticată ap[r\nd, cu toate întrebările sociale, morale și etice asociate, iar noi, cercetătorii, suntem prea leneși să explicăm publicului larg ce facem exact în laboratoarele noastre. N-ar fi minunat dacă ar fi un loc drăguț în apropiere unde ați putea merge să aflați aceste lucruri, să le faceți „pe viu”? Eu cred că da.

Așa că, acum trei ani, ne-am reunit cu niște prieteni cu aspirații similare și am întemeiat Genspace. E o organizație non-profit, un laborator de biotehnologie comunitar în Brooklyn, New York, iar ideea era că oamenii puteau veni aici, puteau lua ore și petrece timp în laborator într-o atmosferă deschisă prietenoasă.

Nu am fost deloc pregătită pentru ce a urmat. Puteți ghici? Presa a început să se intereseze. Cu cât vorbeam mai mult despre beneficiile alfabetizării științifice, cu atât mai mult vorbeau despre faptul că noi creăm un nou Frankenstein, în consecință, în următoarele șase luni, când îmi căutam numele pe Google, în loc să-mi găsesc referatele științifice, găseam asta. [„Sunt oare un hazard biologic?”] (Râsete) Era deprimant. Singurul lucru care ne-a ajutat să trecem prin acea perioadă a fost că știam că în întreaga lume mai erau oameni care încercau să facă același lucru pe care-l încercam noi. Deschideau laboratoare de biohackeri și unii dintre ei se confruntau cu probleme mult mai mari decât noi, reglementări mai multe, resurse mai puține. Dar acum, după trei ani, iată cum stăm. Există o comunitate globală vibrantă de spații de hackeri și e doar începutul. Acestea sunt unele dintre cele mai mari și în fiecare zi se deschid locuri noi. Unul se va deschide probabil în Moscova, una în Coreea de Sud și cel mai grozav e că fiecare are culoarea sa locală dată de comunitatea din care provin.

Permiteți-mi să vă iau într-un mic tur. Biohackerii lucrează pe cont propriu. Lucrăm în grupuri, în orașe mari— (Râsete) — și în sate mici. Demontăm echipamente de laborator. Transformăm bacterii prin inginerie genetică. Ne ocupăm de hardware, software, wetware și, desigur, codul genetic. Ne place să facem lucruri. Apoi ne place să le desfacem. Facem ca lucrurile să crească. Facem ca lucrurile să strălucească. Și facem celulele să danseze.

Atmosfera în aceste laboratoare e sinceră, pozitivă, dar, știți, uneori când lumea se referă la noi, primul lucru care le vine în minte e biosiguranță, biosecuritate, toată partea întunecată. Nu vreau să minimalizez aceste preocupări. Orice tehnologie puternică e inerent duală în utilizare și, știți, lucruri ca biologia artificială, nanobiotehnologia, obligă, trebuie să ia în considerare atât grupurile de amatori, cât și cele profesionale, pentru că acestea din urmă au infrastructură mai bună, facilități mai bune, precum și acces la patogeni.

Națiunile Unite chiar asta a făcut. Recent a prezentat un raport pe această temă în care au concluzionat că potențialul pozitiv al acestei tehnologii e mult mai mare decât riscurile și chiar au studiat exprés comunitatea DIYbio notând, deloc surprinzător, că presa are mereu tendința de-a ne supraestima capacitățile și a ne subestima calitățile etice. Ca să știți, oameni din DIYbio din toată lumea, din America, Europa, s-au întrunit anul trecut și am formulat un cod de etică comun. E mult mai mult decât ce a făcut știința convențională.

Acum, respectăm legile naționale și locale. Aruncăm deșeurile reglementar, respectăm procedurile de securitate, nu lucrăm cu patogeni. Știți, dacă lucrezi cu patogeni, nu faci parte din comunitatea de biohackeri, îmi pare rău, faci parte din comunitatea de bioteroriști. Uneori lumea mă întreabă: „Cum ar fi cu un accident?” Dat fiind că lucrăm cu organisme sigure, probabilitatea apariției unui accident, de genul creării accidentale a unei superbacterii e literalmente egal cu probabilitatea apariției unei furtuni de zăpadă în mijlocul Saharei. Se poate întâmpla, dar nu-mi voi planifica viața după asta.

Am ales să am alte riscuri. M-am înscris în ceva numit Proiectul Genomului Personal. E un proiect Harvard în care, în final, îmi vor lua codul genetic, toată informația medicală, toată identitatea, și o vor posta pe net pentru toată lumea. M-au informat despre riscurile implicate, în timpul procedurii de consimțământ informat. Cel mai mult mi-a plăcut că cineva mi-ar putea descărca genomul, l-ar putea duce în laborator, ar putea sintetiza un AND Ellen fals și l-ar putea pune la locul unei crime. (Râsete) Dar la fel ca DIYbio, rezultatele pozitive și potențialul de bine ale unui astfel de proiect sunt mult mai importante decât riscurile.

Poate vă întrebați: „Ce-aș putea face într-un biolaborator?” Nu cu mult timp în urmă ne întrebam la fel: „Ce s-ar putea face cu un calculator personal?” Suntem la început. Vedem doar vârful aisbergului ADN. Să vă arăt ce se poate face acum. Un biohacker din Germania, ziarist, vroia să știe al cui câine lasă mici atenții pe strada sa. (Râsete) (Aplauze) Da, ați ghicit. A aruncat mingi de tenis la toți câinii din zonă, a analizat saliva, a identificat cățelul și s-a confruntat cu stăpânul acestuia. (Râsete) (Aplauze) Am descoperit o specie invadatoare în curtea mea. Arăta ca o buburuză, da? De fapt e o insectă japoneză. Și cu aceeași tehnologie – numită „coduri de bară ADN”, e mișto de tot – o poți folosi să afli dacă caviarul e de morun sau nu, dacă acel sushi e chiar din ton sau dacă brânza de capră pe care ai dat atâția bani e chiar de capră. Într-un spațiu de biohacker, îți poți analiza propriul genom ca să vezi mutațiile. Îți poți analiza cerealele de la micul dejun să vezi dacă nu conțin OMG-uri și poți să-ți explorezi predecesorii. Poți trimite în atmosferă baloane meteo, să colecteze microbi pentru a vedea ce e pe-acolo. Poți face din drojdie un biosenzor pentru a detecta poluanții din apă. Poți face o celulă de biocombustibil. Poți face multe. Poți face și proiecte de artă științifică. Unele sunt spectaculoase și tratează problemele sociale și ecologice dintr-o perspectivă total diferită. E mișto de tot.

Unii mă întreabă de ce mă implic. Aș putea face foarte bine carieră în știința obișnuită. Faza e că aceste laboratoare pot oferi societății ceva ce nu se găsește niciunde altundeva. E ceva sacru într-un spațiu unde se poate lucra la un proiect și nu trebuie să explici nimănui că va face mulți bani, că va salva omenirea, nici măcar că e fezabil. Trebuie doar să urmeze directivele de securitate. Dacă ar exista astfel de spații în toată lumea, s-ar schimba sigur percepția despre cine are voie să facă biotehnologie. Astfel de spații au inițiat răspândirea calculatorului personal. De ce nu ar face-o și cu biotehnologia personală? Dacă fiecare din această sală s-ar implica, cine știe ce am putea realiza? E un domeniu atât de nou și, cum spunem noi în Brooklyn, n-ați văzut încă nimic. (Râsete) (Aplauze)