Dyan deNapoli: Marea salvare a pinguinilor

De când mă ştiu am simţit o legătură foarte strânsă cu animalele şi oceanul. Şi la acea vârstă, idolul meu personal era Flipper, delfinul. Şi când am aflat pentru prima dată de speciile pe cale de dispariţie am fost întristată să aflu că în fiecare zi dispar animale de pe faţa pământului pentru totdeauna. Şi am vrut să fac ceva ca să ajut, dar întotdeauna m-am întrebat ce ar putea face o singură persoană pentru a aduce o schimbare? Şi a fost nevoie de 30 de ani, dar într-un final am aflat răspunul la acea întrebare.

Când aceste imagini sfâşietoare cu păsări contaminate cu ţiţei au început să se ivească din Golful Mexic, anul trecut în timpul scurgerii de petrol a companiei BP, un biolog german sub numele de Silvia Gaus a fost citată ca afirmând "Ar trebui pur şi simplu să eutanasiem toate păsările contaminate pentru că studiile au arătat că mai puţin de un procent din ele supravieţuiesc după ce sunt eliberate." Nu eram deloc de acord cu asta. Şi în plus, cred că fiecare animal contaminat merită o a doua şansă la viaţă. Şi vreau să vă spun de ce susţin cu tărie acest lucru.

În 23 iunie 2000, o navă numită Treasure (Comoara) s-a scufundat pe coasta Capetown, în Sudul Africii, vărsând 1.300 tone de combustibil, care a poluat habitaturile a aproape jumătate din întreaga populaţie mondială de pinguini africani. Nava s-a scufundat între insula Robben, aflată la sud şi insula Dassen, aflată la nord. Şi acestea sunt două dintre insulele principale unde pinguinii se reproduc. Şi cu exact şase ani şi trei zile mai devreme pe 20 iunie 1994, o navă numită Apollo Sea s-a scufundat lângă insula Dassen, contaminând 10.000 pinguini -- dintre care jumătate au murit. Cand nava Treasure s-a scufundat, în 2000, era apogeul celui mai bun sezon de împerechere înregistrat vreodată de oamenii de ştiinţă pentru pinguinul african -- care pe atunci era menţionat ca o specie pe cale de dispariţie. Şi în curând, aproape 20.000 pinguini erau acoperiţi cu acest ţiţei toxic. Centrul de salvare a păsărilor marine, numit SANCCOB, a lansat imediat o acţiune masivă de salvare -- care în curând va deveni cea mai mare operaţiune de salvare realizată vreodată.

Pe atunci lucram în josul străzii. Lucram cu pinguinii de la acvariul New England. Ieri au fost exact 11 ani de când a sunat telefonul în biroul pinguinilor. Începând cu acel apel, viaţa mea s-a schimbat pentru totdeauna. Era Estelle van der Meer de la SANCCOB, spunând: "Te rog vino şi ajută. Avem mii de pinguini acoperiţi de ţiţei şi mii de voluntari, doritori dar complet lipsiţi de experienţă. Şi avem nevoie de experţi în pinguini să-i instruiască şi să-i supravegheze." Două zile mai târziu, eram în avion, îndreptându-mă spre Capetown cu o echipă de specialişti în pinguini.

Şi imaginea din interiorul acestei clădiri era devastatoare şi ireală. De fapt, mulţi oameni au comparat-o cu o zonă de război. Săptămâna trecută, o fetiţă de 10 ani m-a întrebat: "Cum te-ai simţit când ai intrat pentru prima oară în acea clădire şi ai văzut atât de mulţi pinguini acoperiţi cu petrol?" Iată ce s-a întâmplat. Am fost transportată imediat înapoi în acel moment din timp. Pinguinii sunt păsări foarte sonore şi foarte, foarte zgomotoase. Mă aşteptam ca atunci când intru în clădire să fiu întâmpinată de o cacofonie de claxonări şi zbierături şi ţipete ascuţite, dar în schimb, când am trecut prin acele uşi şi am intrat în clădire, era o tăcere stranie. Era foarte clar că acestea erau păsări stresate, bolnave, traumatizate.

Un alt lucru la fel de izbitor a fost numărul mare de voluntari. Până la 1.000 de oameni zilnic veneau la centrul de salvare. Şi până la sfârşit, de-a lungul acestei salvări, mai mult de 12.500 de voluntari au sosit din toate colţurile lumii la Capetown pentru a ajuta la salvarea acestor păsări. Şi cel mai uimitor lucru a fost că nici unul dintre ei nu erau obligaţi să fie acolo -- dar au fost. Pentru cei câţiva dintre noi care au fost acolo în calitate profesională, acest răspuns extraordinar de voluntariat pentru această criză a animalelor a fost profund mişcător şi uimitor.

A doua zi după ce am ajuns, doi dintre noi de la acvariu am fost puşi responsabili pentru camera doi. Camera doi avea mai mult de 4.000 de pinguini contaminaţi. Tineţi cont că, cu trei zile mai devreme, aveam 60 de pinguini sub îngrijirea noastră. Aşa că am fost absolut copleşiţi şi puţin îngroziţi -- cel puţin eu eram. Personal, nu ştiam dacă eram capabilă să îndeplinesc o sarcină atât de mare. Şi împreună, nu ştiam cu siguranţă dacă putem reuşi. Pentru că toţi ştiam că în urmă cu doar şase ani, jumătate din numărul curent de pinguini au fost contaminaţi şi salvaţi şi doar jumătate din ei au supravieţuit. Putea fi omeneşte posibil să salvezi atât de mulţi pinguini contaminaţi? Pur şi simplu nu ştiam.

Dar ce ne-a dat speranţă au fost aceşti voluntari curajoşi şi incredibil de dedicaţi -- trei dintre care hrănesc forţat pinguinii aici. Şi puteţi observa că poartă mânuşi foarte groase. Ce ar trebui să ştiţi despre pinguinii africani este că au ciocuri foarte ascuţite. Foarte repede, corpurile noastre erau acoperite din cap până-n picioare cu aceste răni urâte provocate de pinguinii îngroziţi.

A doua zi după ce am ajuns, o nouă criză a început. Pătura de ulei se deplasa spre nord, spre insula Dassen, şi salvatorii au început să dispere, pentru că ştiau că dacă ţiţeiul lovea, nu ar mai fi fost posibil să salveze alte păsări acoperite. Şi nici o soluţie nu era bună. Dar, într-un final unul dintre cercetători a venit cu o idee nebunească. A spus, "În regulă, de ce nu încercăm să adunăm păsările cu cel mai mare risc de a fi contaminate" -- au adunat 20.000 -- "şi le vom transporta 800 km pe coastă în Port Elizabeth în aceste camioane deschise şi le eliberăm în apele curate de acolo şi le lăsăm să înoate înapoi acasă."

(Râsete)

Trei dintre pinguini -- Peter, Pamela şi Percy -- au purtat etichete de monitorizare prin satelit. Iar cercetătorii şi-au încrucişat degetele şi au sperat că în momentul în care ajung acasă, petrolul va fi curăţat de pe insula lor. Şi din fericire, în ziua în care au ajuns, aşa a şi fost. A fost un joc de noroc imens, dar a dat roade. Şi acum ştiu că pot folosi această strategie în viitoarele vărsări de petrol.

Aşadar, în salvarea animalelor sălbatice, ca şi în viaţă, învăţăm din fiecare dintre experienţele precedente, şi învăţăm atât din succesele cât şi din eşecurile noastre. Iar lucrul cel mai important învăţat în timpul salvării Apollo Sea din '94 a fost că majoritatea pinguinilor au murit datorită folosirii involuntare a cutiilor şi camioanelor de transport slab ventilate -- pentru că pur şi simplu nu au fost pregătiţi să aibă de-a face cu atâţi pinguini contaminaţi dintr-odată. În cei şase ani dintre cele două vărsări de petrol, au construit mii de cutii foarte bine ventilate. Şi, ca rezultat, în timpul salvării Treasure doar 160 pinguini au murit în timpul procesului de transport, spre deosebire de 5.000. Aşadar doar acest lucru a fost a victorie mare.

Un alt lucru învăţat în timpul salvării Apollo a fost cum să antrenezi pinguinii să mănânce peştii de bună voie din mâinile tale, folosind aceste cutii de dresare. Şi am folosit această tehnică din nou în timpul salvării Treasure. Dar un lucru interesant a fost observat în timpul procesului de dresare. Primii pinguini care au făcut tranziţia către hrănirea de bună voie au fost cei care aveau o bandă metalică pe aripă de la vărsarea Apollo Sea din urmă cu şase ani. Aşadar pinguinii învaţă şi ei din experienţele anterioare.

Toţi acei pinguini au trebuit să fie meticulos curăţaţi de petrolul de pe corpul lor. Dura cel puţin o oră pentru ca doi oameni să cureţe un pinguin. Şi când cureţi un pinguin, trebuie mai întâi să-l pulverizezi cu un degresant. Şi asta mă aduce la povestea mea preferată de la salvarea Treasure. În urmă cu aproape un an de la această vărsare de petrol, un student în vârstă de 17 ani a inventat un degresant. Şi a fost folosit la SANCCOB cu mare succes, aşa că au început să-l folosească în timpul salvării Treasure. Dar în timpul salvării, au rămas fără. Şi, în panică, Estelle de la SANCCOB l-a sunat pe student şi i-a spus, "Te rog, trebuie să produci mai mult." Aşadar, el a alergat la laborator şi a făcut destul degresant pentru a curăţa şi restul de păsări. Şi cred că e cel mai grozav lucru ca un adolescent să inventeze un produs care a ajutat la salvarea vieţilor a mii de animale.

Deci, ce s-a întâmplat cu acei 20.000 de pinguini contaminaţi? Şi a avut dreptate Silvia Gaus? Ar trebui să eutanasiem în mod obişnuit toate păsările contaminate pentru că majoritatea dintre ele vor muri oricum? Ei bine, nu putea să greşească mai tare. După jumătate de milion de ore de muncă voluntară extenuantă, mai mult de 90 procente din acei pinguini contaminaţi au fost duşi cu succes înapoi în sălbăticie. Şi ştim din studiile ulterioare că au trăit la fel de mult ca pinguinii care nu au fost niciodată acoperiţi în petrol şi s-au împerecheat aproape la fel de reuşit.

În plus, aproape 3.000 de pui de pinguin au fost salvaţi şi crescuţi de oameni. Şi din nou ştim din monitorizarea pe termen lung că mai mulţi din aceşti pui crescuţi de oameni au supravieţuit până la vârsta adultă şi de reproducere decât puii crescuţi de părinţi. Aşadar, înarmaţi cu cunoştinţe, SANCCOB are un proiect de creştere a puilor. Şi în fiecare an salvează şi cresc pui abandonaţi. Şi au o rată de succes impresionantă de 80 de procente. Şi acest lucru este extrem de important pentru că, în urmă cu un an, pinguinul african a fost declarat specie pe cale de dispariţie. Şi că ar putea să dispară în mai puţin de 10 ani, dacă nu facem nimic acum pentru a-i proteja.

Ce am învăţat din această experienţă intensă şi de neuitat? Personal, am învăţat că sunt capabilă de mult mai mult decât aş fi visat vreodată posibil. Şi am învăţat că o singură persoană poate să aducă o contribuţie imensă. Priviţi-l doar pe acel tânăr de 17 ani. Şi când ne unim şi acţionăm ca un întreg, putem realiza lucruri extraordinare. Şi într-adevăr, să fii parte din ceva mult mai mare decât tine este cea mai satisfăcătoare experienţă pe care o poţi avea.

Aşa că aş dori să vă las cu un ultim gând şi o provocare, dacă vreţi. Misiunea mea ca doamna pinguin este de a mări conştientizarea şi finanţarea pentru a proteja pinguinii, dar de ce ar trebui ca oricărui dintre voi să vă pese de pinguini? Ei bine, ar trebui să vă pese pentru că sunt o specie indicator. Şi, spus simplu, dacă pinguinii mor, înseamnă că oceanele mor, şi în cele din urmă vom fi afectaţi, pentru că, aşa cum Sylvia Earle spune, "Oceanele sunt sistemul de susţinere al vieţii." Şi, în prezent, cele două ameninţări principale ale pinguinilor sunt pescuitul excesiv şi încălzirea globală. Şi acestea sunt două lucruri în legătură cu care fiecare dintre noi are de fapt puterea de a face ceva. Şi dacă fiecare dintre noi îşi face datoria, împreună, putem aduce o schimbare, şi putem împiedica dispariţia pinguinilor. Oamenii au fost întotdeauna cea mai mare ameninţare a pinguinilor, dar suntem acum singura lor speranţă.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)