Doris Kearns Goodwin despre cum să învăţăm de la foştii preşedinţi

Aşa că, într-adevăr mi-am petrecut viaţa studiind vieţile preşedinţilor care nu mai sunt în viaţă. Trezindu-mă dimineaţa cu Abraham Lincoln în gând, gândindu-mă la Franklin Roosevelt seara când mă duceam la culcare. Însă când încerc să mă gândesc la ceea ce am învăţat despre sensul vieţii, mintea mi se întoarce în trecut la un seminar pe care l-am urmat după ce absolvisem Harvardul, susţinut de marele psiholog Erik Erikson.

El ne-a învăţat că vieţile cele mai împlinite încearcă să atingă un echilibru interior între trei tărâmuri: muncă, dragoste şi relaxare. Şi că, a urmări doar unul dintre ele neglijându-le pe celelalte, înseamnă a ne lasa pradă unei tristeţi absolute la o vârstă mai înaintată. Pe când a le urmări pe toate trei cu acelaşi devotament, înseamnă a face posibilă o viaţă plină nu numai de realizări dar şi de linişte.

Aşadar, din moment ce eu spun poveşti, daţi-mi voie să revin asupra vieţilor a doi dintre preşedinţii pe care i-am studiat spre a ilustra acest punct -- Abraham Lincoln şi Lyndon Johnson. Legată de acea primă sferă, a muncii, cred că viaţa lui Abraham Lincoln sugerează faptul că o ambiţie extraordinară este un lucru bun. El a avut o ambiţie uriaşă. Însă nu se datora simplului fapt că avea o funcţie, putere, faimă sau renume, ci dorinţei de a realiza ceva suficient de însemnat în viaţă care să-i permită să transforme lumea într-una mai bună, şi asta doar pentru faptul de a fi trăit în ea.

Se pare că Lincoln visa lucruri eroice chiar şi în copilărie. Trebuia să scape într-un fel din acea fermă în care se trudea din greu în care se născuse. Nu a avut posibilitatea să meargă la şcoală, cu excepţia câtorva săptămâni pe ici pe colo. Însă citea cărţi în orice moment liber pe care îl avea. S-a spus că atunci când a primit o copie a Bibliei King James sau "Fabulele" lui Esop, era atât de entuziasmat încât nu putea să doarmă. Nu putea să mănânce. Marea poetă Emily Dickinson spunea demult, "Precum o carte, nu ne poartă peste mări şi ţări nici o fregată." Cât de adevărat pentru Lincoln!

Deşi nu avea să călătorească niciodată în Europa, a fost împreună cu regii lui Shakespeare spre frumoasa Anglie, cu poezia lui Lord Byron spre Spania şi Portugalia. Literatura i-a permis să depăşească lumea fizică din jurul său. Însă a avut parte de atât de multe pierderi în tinereţea lui încât se simţea urmărit de moarte. Mama lui a murit când el avea doar nouă ani. Unica lui soră, Sarah, a murit în timpul naşterii câţiva ani mai târziu. Iar prima lui dragoste, Ann Rutledge, la vârsta de 22 de ani. Mai mult decât atât, când mama lui se afla pe patul de moarte nu i-a dat speranţe că se vor reîntâlni în viaţa de apoi. I-a spus doar: "Abraham, acum plec de lângă tine şi nu mă voi mai întoarce niciodată." Drept rezultat a ajuns obsedat de gândul că atunci când murim, viaţa dispare, ţărână din ţărână.

Dar numai când a crescut şi-a mai alinat sufletul --conform unei vechi noţiuni greceşti care se găseşte şi în alte culturi-- noţiune conform căreia, dacă ai putea realiza ceva demn de valoare în viaţa ta, poţi să continui să trăieşti în memoria celorlalţi. Onoarea şi reputaţia ta vor dăinui mai mult decât existenţa ta pământească. Iar acea ambiţie a devenit principiul său călăuzitor. L-a scos dintr-o depresie serioasă pe care a suferit-o când avea un pic mai mult de 30 de ani şi când

trei lucruri s-au combinat pentru a-l doborî la pământ. A rupt logodna cu Mary Todd, nefiind sigur că era pregătit să se căsătorească cu ea, şi ştiind cât de dureros va fi pentru ea faptul că face asta. Singurul său prieten apropiat, Joshua Speed, părăsea Illinois-ul pentru a se întoarce în Kentucky deoarece tatăl său murise. Iar cariera sa politică în congresul statal se afla în declin. Era atât de deprimat încât prietenii săi se temeau că va încerca să se sinucidă. I-au luat toate cuţitele, lamele şi foarfecele din cameră. Iar bunul său prieten Speed s-a dus la el şi i-a spus: "Lincoln, trebuie să îţi revii sau ai să mori." El a răspuns: "Aş putea foarte bine să mor şi acum dar încă nu am facut nimic demn ca vre-o fiinţă umană să îşi aducă aminte că am existat."

Aşa că, mânat de ambiţie, s-a întors la congresul statal. În cele din urmă a câştigat un loc în Congresul Statelor Unite. Dupa aceea a candidat de două ori pentru Senat, şi a pierdut în ambele ocazii. Ernest Hemingway a spus odată: "Toata lumea este lovită de viaţă, însă unii oameni devin mai puternici în locurile afectate." Aşa că a surprins toată naţiunea cu o victorie neaşteptată în alegerile pentru preşedenţie împotriva a trei rivali mult mai experimentaţi, mult mai educaţi, mult mai vestiţi. Şi după ce a câştigat alegerile generale a uimit naţiunea şi mai mult, numind pe fiecare dintre aceşti trei rivali în Cabinetul său. Era un act fără precedent la acea vreme, deoarece toata lumea a crezut că: "Va arăta ca o marionetă în comparaţie cu aceşti oameni." L-au întrebat: "De ce faci asta, Lincoln?" Iar el le-a răspuns: "Uitaţi, aceştia sunt cei mai puternici şi cei mai abili bărbaţi din ţară. Şi ţara este în pericol. Am nevoie de ei alături de mine." Dar poate că vechiul meu prieten, Lyndon Johnson ar fi spus asta de o formă mai puţin nobilă: "Mai bune să-ţi ţii duşmanii în casă ca să urineze în afară, decăt să-i ţii afară ca să-ţi urineze înăuntru." (Râsete)

Dar curând a devenit clar faptul că Abraham Lincoln se va transforma în căpitanul nedisputat al acestei echipe dezordonate. Pentru că fiecare dintre ei şi-a dat seama repede că poseda o serie incomparabilă de forţe emoţionale şi capacităţi politice care s-au dovedit a fi mult mai importante decât subţirimea CV-ului său. Pe de o parte, el deţinea o abilitate nefirească de a se pune în pielea altor oameni şi de a reflecta asupra punctele lor de vedere. El a reparat sentimente rănite care ar fi putut escalada într-o ostilitate permanentă. Împărţea laurii victoriei cu uşurinţă, işi asuma responsabilitatea pentru eşecurile subordonaţilor săi, îşi recunoştea în mod constant erorile şi învăţa din greşelile sale. Acestea sunt calităţile pe care ar trebui să le căutam la candidaţii noştri în 2008. (Aplauze) Refuza să fie provocat de plângeri mărunte. Nu s-a lăsat niciodată pradă geloziei şi nu a urzit niciodată planuri de răzbunare împotriva celor care-l trataseră cu dispreţ. Şi şi-a exprimat convingerile neclintite într-un limbaj cotidian, cu metafore, cu povestioare. Şi cu o frumuseţe care sugera că Shakespeare şi poezia pe care el le-a iubit atât de mult în copilarie, au găsit un loc în adâncul sufletului său.

In 1863, când a fost semnată Proclamaţia de Emancipare, el l-a adus pe vechiul său prieten, Joshua Speed, înapoi la Casa Albă. Şi şi-a amintit de acea conversaţie din urmă cu câteva decenii, când era atât de trist. Şi a spus, referindu-se la Proclamaţie, "Am convingerea că prin această măsură speranţele mele cele mai dragi se vor realiza." Dar pe când se pregătea să semneze Proclamaţia, mâna îi rămăsese amorţită şi-i tremura deoarece strânsese o mie de mâini în acea dimineaţă la o recepţie de Anul Nou. Aşa că a lăsat pana. A spus: "Dacă sufletul meu a fost vreodată într-un act, este în această lege. Dar dacă semnez cu o mână tremurândă, posteritatea va spune: "A ezitat." Aşa că a aşteptat până când a putut s-o ia din nou şi să semneze cu o mână curajoasă şi fermă. Dar nici în visele sale cele mai îndrăzneţe Lincoln nu şi-ar fi putut imagina vreodată cât de departe va ajunge reputaţia sa.

Am fost foarte încântată să găsesc un interviu cu marele scriitor rus, Lev Tolstoy, într-un ziar din New York de la începutul secolului 20. Iar în cadrul lui, Tolstoy comenta o călătorie pe care tocmai o făcuse printr-o zonă foarte îndepărtată a Caucazului, unde trăiau doar barbari sălbatici, care nu părăsiseră niciodată această parte a Rusiei. Ştiind că Tolstoy se afla în mijlocul lor, l-au rugat să le povestească despre oamenii de seamă ai istoriei. Aşa că a spus: "le-am povestit despre Napoleon şi despre Alexandru cel Mare şi Frederick cel Mare şi despre Iulius Cezar ţi le-a placut foarte mult. Însă înainte să termin, căpetenia barbarilor s-a ridicat şi a spus: "Stai un pic, nu ne-ai povestit despre cel mai mare conducător dintre toţi. Vrem să ne vorbeşti de omul care vorbea cu o voce de tunet, care râdea precum răsăritul de soare, care provenea din acel loc numit America, aflat atât de departe de aici încât, dacă un tânăr ar călatori într-acolo, ar fi deja bătrân când va fi ajuns. Povesteşte-ne despre acest om. Vorbeşte-ne de Abraham Lincoln." A rămas uimit. Le-a povestit tot ce-a putut despre Lincoln. După care a spus în interviu: "Ce l-a facut pe Lincoln să fie atât de mare? Nu a fost un general atât de mare precum Napoleon, nici un mare om de stat precum Frederic cel Mare." Măreţia sa a constat, şi istoricii sunt complet de acord, în integritatea caracterului său şi fibra morală a fiinţei sale.

Deci, în final, acea ambiţie puternică care l-a ajutat pe Lincoln să iasă din sumbra sa copilărie, s-a înfăptuit. Acea ambiţie care i-a permis să se auto-educe în mod laborios pentru a trece prin şirul eşecurilor politice şi prin zilele cel mai negre ale războiului. Povestea lui nu se va uita. În ceea ce priveste cea de-a doua sferă, nu a muncii, ci a dragostei -- incluzând familia, prietenii şi colegii -- şi ea necesită muncă şi devotament. Acel Lyndon Johnson pe care l-am văzut în ultimii ani ai vieţii sale, când l-am ajutat cu memoriile sale, era un om care a dedicat atât de mulţi ani obţinerii puterii şi succesului la nivel profesional şi particular, încât nu-i mai rămăsese absolut nici o resursă psihică sau emoţională care să-l ajute să-şi trăiască zilele care-i rămăseseră dupa terminarea Preşedinţiei.

Relaţia mea cu el a început la un nivel destul de curios. Am fost aleasă Membru Colaborator al Guvernului Invitat la Casa Albă când aveam 24 de ani. Casa Albă a dat o recepţie mare. Preşedintele Johnson chiar a dansat cu mine în noaptea aceea. Nu a fost ceva atât de neobişnuit -- eram doar trei femei între cei 16 Membri Colaboratori Invitaţi. Dar neobişnuit a fost faptul că mi-a şoptit la ureche faptul că voia ca eu să lucrez direct pentru el la Casa Albă. Dar nu avea să fie aşa de uşor. Deoarece în lunile dinaintea selectării mele, ca mulţi alţi tineri, participasem activ în mişcarea împotriva Războiului din Vietnam, şi scrisesem un articol împotriva lui Lyndon Johnson, care din păcare a fost publicat în "Noua Republică" cu doua zile după dansul de la Casa Albă. (Râsete) Iar tema articolului era cum să-l înlăturăm pe Lyndon Johnson de la putere. (Râsete) Aşa că eram sigură că mă va elimina din program. Însă, în loc să facă asta, în mod suprinzator a spus: "A, aduceţi-o aici pentru un an de zile, şi dacă eu nu o pot câştiga de partea mea, nimeni nu poate." Aşa că, până la urmă, am ajuns să lucrez pentru el la Casa Albă. În cele din urmă l-am însoţit la ranch-ul său pentru a-l ajuta cu memoriile sale, fără să înţeleg niciodată în totalitate de ce a ales să petreacă atâtea ore cu mine.

Îmi place să cred că a facut-o pentru că sunt un bun ascultător. El era un povestitor nemaipomenit. Poveşti fantastice, pline de culoare, anecdotice. Totuşi, era o problemă cu aceste poveşti, problemă pe care am descoperit-o mai târziu, şi anume, că jumatate din ele nu erau adevărate. Cu toate acestea, erau extraordinare. (Râsete) Aşadar, cred că parte din atracţia lui pentru mine se datora faptulul că îmi plăcea să-l ascult povestind gogoşi. Dar, în acelaşi timp îmi era teamă că o parte din ea se datora faptului că pe atunci eram o femeie tânără. Căci avea ceva reputaţie de fustangiu. Aşa că îi vorbeam în mod constant despre iubiţi, chiar şi atunci când nu aveam nici unul.

Totul mergea perfect, până într-o zi când mi-a spus că vrea să discutam despre relaţia noastră. Părea ceva de foarte rău augur când m-a dus pe marginea lacului, întâmplător numit Lyndon Baines Johnson. Şi avea vin şi brânză şi o faţă de masă roşie în pătrăţele -- toate momelile romantice. Iar el a început: "Doris, mai mult decât orice femeie pe care am cunoscut-o vreodată..." Şi mi s-a oprit inima. Si apoi a spus: "Îmi aminteşti de mama mea." (Râsete)

A fost destul de jenant, ţinând cont de ceea ce se petrecea în mintea mea. Dar trebuie să spun că, pe măsură ce am îmbătrânit, mi-am dat seama ce privilegiu incredibil a fost să fi petrecut atât timp în compania acest leu bătrân. Un învingător în mii de dispute, cu trei legi extraordinare asupra drepturilor civile, Medicare, şi finanţarea învăţământului la activ. Şi totuşi, înspre sfârşit, aspru înfrânt de războiul din Vietnam. Şi tocmai din cauză că era atât de trist şi de vulnerabil, şi-a deschis sufletul -- aşa cum nu ar fi făcut-o niciodată dacă l-aş fi cunoscut în apogeul puterii sale -- împărtăşindu-şi temerile, necazurile şi grijile. Şi mi-ar place să cred că acest privilegiu a impulsionat în mine dorinţa de a cunoaşte adevăratul om din spatele figurii sale publice, om pe care, începând de atunci, am încercat să-l descriu în fiecare dintre cărţile mele.

Dar în acelaşi timp m-a ajutat să înţeleg foarte bine lecţiile pe care Erik Erikson încercase să ni le insufle tuturor, despre importanţa găsirii unui echilibru în viaţă. Pentru că se presupune că Lyndon Johnson ar fi trebuit să aibă tot ce era nevoie pentru a se simţi bine în aceşti ultimi ani, în sensul că fusese cândva Preşedinte. Avea toţi banii de care erau nevoie pentru a desfăşura orice activitate de relaxare pe care şi-o dorea. Avea un ranch mare la tară, o mansardă cu terasă în oraş. Bărci cu pânze, şalupe cu motor. Avea servitori care să-i satisfacă orice capriciu, si avea o familie care îl iubea profund.

Şi totuşi, toţi acei ani de concentrare numai asupra muncii şi a succesului individual au făcut ca în momentul pensionarii să nu poată găsi nici o alinare în sânul familiei, în activităţi recreative, în sporturi sau pasiuni. Era aproape ca şi când golul din inima lui era atât de adânc încât nici măcar dragostea familiei, în absenţa muncii sale, nu îl putea umple. Pe măsură ce spiritul i se ofilea, corpul i se deteriora până când, cred eu, şi-a provocat treptat propria moarte. În aceşti ultimi ani spunea că îl întrista mult să vadă cum poporul american se orienta spre noul Preşedinte în timp ce uita de el. Vorbea cu o tristeţe imensă în glas spunând că poate ar fi trebuit să îşi petreacă mai mult timp alături de copiii şi nepoţii săi. Dar era prea târziu. În ciuda întregii sale puteri, a tuturor bogăţiilor, a fost singur când în cele din urmă a murit -- frica lui cea mai mare s-a transformat în realitate.

În ceea ce priveşte cea de-a treia sferă, desconectarea, de care el nu a învăţat să se bucure niciodată, am învăţat de-a lungul anilor că inclusiv această sferă are nevoie să-i dedici timp şi energie. Suficient timp şi energie astfel încât o pasiune, un sport, dragostea pentru muzică, sau artă, sau literatură, sau orice altă formă de recreare, să poată oferi o adevarată plăcere, relaxare şi recuperarea forţelor. Dragostea lui Abraham Lincoln pentru operele lui Shakespeare, de exemplu, era atât de mare, încât şi-a făcut timp pentru a merge mai mult de o sută de ori la teatru, chiar şi în perioada cea mai neagră a războiului. El spunea că, atunci când luminile se stingeau şi începea o piesă de Shakespeare, putea să se imagineze timp de câteva ore preţioase înapoi în vremea Principelui Hal (viitorul rege Henric al V-lea).

Dar o formă de relaxare şi mai importantă pentru el, de care Lyndon Johnson nu s-a putut bucura niciodată, a fost, într-un fel, dragostea sa pentru umor. Şi dorinţa de a simţi ceea ce momentele amuzante ale vieţii pot oferi ca să contrabalanseze tristeţea. El a spus odată că râdea doar ca să nu plângă. Că o istorie bună însemna pentru el mai mult decat o gură de whiskey. Uşurinţa de a spune istorii a fost recunoscută pentru prima oară pe când făcea turul judiciar prin statul Illinois. Avocaţii şi judecătorii trebuiau să călătorească dintr-un tribunal al districtului la altul, şi când cineva afla că Lincoln se afla în oraş, venea de la mulţi kilometri depărtare ca să-l asculte istorisind poveşti. Stătea cu spatele la foc şi distra mulţimea ore în şir cu istoriile sale pline de înflorituri. Iar toate aceste istorii au devenit parte din bagajul său de amintiri, astfel încât el putea să le reînvie ori de câte ori simţea nevoia. Şi nu sunt tocmai istorii pe care le-ai aştepta de la monumentul nostru din marmură.

Una din istoriile sale preferate, de exemplu, avea de-a face cu erou de război din timpul Revoluţiei Americane, Ethan Allen. Şi după cum spunea Lincoln istoria, domnul Allen a mers în Marea Britanie după război. Cum britanicii erau încă supăraţi pentru că pierduseră coloniile americane în urma Revoluţiei, au decis să îl facă să se simtă un pic prost agăţând un portret uriaş de-al Generalului Washington în sigura latrină disponibilă, unde el ar fi urmat obligatoriu să îl vadă. Crezând că se va ofensa din pricina jignirii aduse, de al vedea pe George Washington agăţat într-o latrină. Dar el a ieşit din latrină fără să se simtă deloc ofensat. Şi i-au spus: "Ei bine, l-ai văzut pe George Washington acolo înăuntru?" "A, da" a spus el, "un loc care i se potriveşte perfect." "Ce vrei să spui?" l-au intrebat. "Ei bine," a spus el, "nimic nu îl face pe un englez să se cace (de frică) mai repede decât imaginea Generalului George Washington." (Râsete) (Aplauze)

Aşa că vă puteţi imagina, dacă v-aţi afla în mijlocul unei tensionate întâlniri de cabinet, --iar el spunea sute de astfel de istorii-- ai fi nevoit să te destinzi. Aşa că, între escapadele sale nocturne la teatru, povestirile sale, extraordinarul său simţ al umorului şi dragostea de a-l cita pe Shakespeare şi alţi poeţi, el a descoperit un mod de a se destinde care l-a ajutat să-şi trăiască viaţa. Cât despre propria mea viaţă, voi fi întotdeauna recunoscătoare faptului că am găsit un mod de a mă destinde prin dragostea mea inexplicabilă pentru baseball. Care îmi permite, de la începutul sezonului de antrenamente din primăvară până la sfârşitul toamnei, să îmi ocup mintea şi inima şi cu altceva în afara muncii mele.

Totul a început pe când aveam doar şase ani, iar tatal meu m-a învaţat acea artă misterioasă de a ţine scorul în timp ce ascultam meciurile de baseball. Astfel încât, atunci când el pleca în timpul zilei să muncească în New York , puteam să memorizez pentru el partida de după-masă al celor de la Brooklyn Dodgers. Ei bine, când ai numai şase ani, iar tatăl tău vine acasă şi în fiecare noapte te ascultă, -- îmi dau seama acum că eu, extrem de detaliat, îi relatam fiecare pasă a fiecărei reprize a jocului care tocmai avusese loc în acea după-amiază-- mă făcea să mă simt ca şi cum îi spuneam o poveste nemaipomenită. Te face să crezi că este ceva magic legat de acea istorie pe care o spui pentru a atrage atenţia tatălui tău.

De fapt, sunt convinsă că am învaţat arta de a povesti din acele sesiuni nocturne cu tatăl meu. Deoarece la început, eram atât de entuziasmată, încât îi trânteam: "Dodgers au câştigat!" sau "Dodgers au pierdut!" Ceea ce reducea substanţial emoţia acelei întâmplări de două ore. (Râsete) Aşa că într-un sfârşit am învaţat că trebuie să spui o poveste cu un început, un cuprins şi o încheiere. Trebuie să recunosc că dragostea mea a fost atât de înflăcărată pentru bătranii Brooklyn Dodgers ai acelor zile, încât a trebuit să îmi mărturisesc în prima mea spovedanie două păcate legate de baseball.

Primul a avut loc când catcher-ul echipei Dodgers, Roy Campanella, a venit în oraşul meu natal, Rockville Centre, în Long Island, exact când mă pregăteam pentru prima mea Sfântă Împărtăşanie. Şi eram atât de emoţionată-- era primul jucător pe care-l vedeam vreodată în afara stadionului Ebbets Field. Dar întâmplarea făcea ca el să vină să vorbească într-o biserică protestantă. Când eşti crescută în spiritul catolic, crezi că, dacă vei pune vreodată piciorul într-o biserică protestantă, vei muri fulgerat la intrare. Aşa că m-am dus la tata cu lacrimi în ochi: "Ce ne facem?" El mi-a răspuns: "Nu-ţi face griji. Vorbeşte într-o sală a parohiei. O să stăm pe scaune pliante. Va vorbi despre sportivitate. Nu este un păcat." Dar când am fost acolo în acea seară, eram convinsă că, într-un fel, îmi vândusem viaţa sufletului meu etern pentru o noapte cu Roy Campanella. (Râsete) Şi nu existau indulgenţe pe care puteam să le cumpăr. Aşa că purtam acest păcat în suflet când am mers la prima mea spovedanie. I l-am spus imediat preotului. El a spus: "Nici o problemă. Nu a fost o slujbă religioasă." Dar apoi, din păcate, m-a întrebat: "Şi altceva, copila mea?"

Şi a urmat al doilea păcat al meu. Am încercat să îl strecor între vorbitul prea mult în biserică, a le dori răul altora, a fi rea cu surorile mele. Iar el a spus: "Cui i-ai dorit răul?" Şi a trebuit să spun că îmi doream ca numeroşi jucători de la New York Yankees să-şi rupă mâini, picioare şi glezne, pentru ca cei de la Brooklyn Dodgers-- (Râsete) să poată câştiga prima lor World Series (competiţie anuală, unde se înfruntă echipa câştigătoare a Ligii Americane cu cea a Ligii Naţionale). El a spus: "Cât de des îţi pui aceste dorinţe groaznice?" Iar eu a trebuit să îi răspund că în fiecare noapte când îmi spun rugăciunile. (Râsete) Aşa că el mi-a spus: "Uite, o să îţi spun ceva. Şi eu ţin cu Brooklyn Dodgers, la fel ca şi tine, dar iţi promit că într-o buna zi vor câştiga în mod cinstit. Nu este nevoie să le doreşti răul altora pentru ca asta să se întâmple." "O, ba da" am spus eu. Dar din fericire, prima mea spovedanie a fost la un preot iubitor de baseball! (Râsete)

Ei bine, deşi tatăl meu a murit din pricina unui atac de cord subit când aveam 20 de ani şi ceva, înainte ca eu să mă fi măritat şi să-i fi avut pe cei trei fii ai mei, eu i-am transmis amintirea -- precum şi dragostea sa pentru baseball - băieţilor mei. Deşi când Dodgers ne-au abandonat pentru a se muta la Los Angeles mi-am pierdut încrederea în baseball, asta a durat până când m-am mutat în Boston şi am devenit un fan înrăit Red Socks. Şi trebuie să recunosc că, inclusiv acum, când folosesc cu fiii mei abonamentul pentru sezonul de baseball, pot câteodată să îmi închid ochii, să stau cu faţa la soare şi să mă văd încă o dată fetiţă în prezenţa tatălui meu, urmărind jucătorii care jucau în tinereţea mea pe câmpul înverzit din faţa noastră. Jackie Robinson, Roy Campanella, Pee Wee Reese şi Duke Snider.

Trebuie să spun că e ceva magic în toate aceste momente. Când deschid ochii şi îmi văd copiii aşezaţi pe locul unde cândva stătea tatăl meu, simt o loialitate şi o dragoste invizibile care-i leagă pe fiii mei de bunicul lor, al cărui chip nu au avut niciodată ocazia să-l vadă, dar a cărui inimă şi suflet au ajuns să le cunoască prin intermediul tuturor poveştilor pe care le-am spus. Iar acesta este motivul pentru care, la urma urmei, îi voi fi întotdeauna recunoscătoare; pentru această atracţie curioasă pentru istorie care mi-a permis să-mi petrec o viaţă întreagă uităndu-mă la trecut. Care mi-a permis să învăţ de la aceste mari personalităţi despre lupta pentru a înţelege sensul vieţii. Care m-a ajutat să mă conving de faptul că, atât persoanele intime familiilor noastre, pe care le-am iubit şi pierdut, cât şi personajele publice din istoria noastră, pe care le respectăm, pot într-adevăr--aşa cum îi plăcea lui Abraham Lincoln să creadă-- să continue să existe, atât timp cât noi promitem să spunem şi să repetăm poveştile vieţilor lor. Mulţumesc pentru că astăzi m-aţi lăsat pe mine să istorisesc poveşti. (Aplauze) Mulţumesc.