Diana Laufenberg: Cum să învăţăm? Din greşeli.

Predau de mult timp, şi făcând asta am acumulat multe cunoștințe despre copii și procesul de învățare pe care aş dori să-l înţeleagă mai mulţi oameni privitor la potenţialul studenţilor. În 1931 bunica mea -- stânga jos pentru voi cei de-aici -- a absolvit clasa a opta. Ea mergea la şcoală să obţină informaţia pentru că acolo trăia informaţia. Era în cărţi, era în interiorul capului profesorului, şi trebuia să meargă acolo să obţină informaţia, pentru că aşa învăţai. Trecem la generaţia următoare: asta e şcoala cu o singură clasă, Oak Grove, unde mergea tatăl meu. Şi el de asemenea trebuia să se deplaseze la şcoală pentru a obţine informaţia de la profesor, a o păstra în singura memorie portabilă pe care o are, care e în interiorul capului său, şi să o ia cu el, pentru că aşa se transporta informaţia de la profesor la elev şi apoi se folosea în lume. Când eram copil, aveam un set de enciclopedii la mine-acasă. A fost cumpărat în anul naşterii mele, şi era extraordinar, pentru că nu trebuia să aştept să merg la bibliotecă să obţin informaţia; informaţia era în casa mea şi era grozav. Asta era ceva diferit faţă de ce-au experimentat generaţiile anterioare, şi a schimbat modul în care interacţionam cu informaţia chiar şi la un nivel elementar. Dar informaţia era mai aproape de mine. Puteam avea acces la ea.

În timpul care a trecut între anii când am fost în liceu şi perioada când am început să predau, chiar vedem sosirea Internetului. Chiar la vremea la care internetul devine un mijloc educaţional, eu plec din Wisconsin şi mă mut în Kansas, un mic oraş în Kansas, unde am oportunitatea de a preda într-un oraş mic şi drăguţ în districtul şcolar din Kansas-ul rural, unde predam materia mea preferată, guvernarea americană. Primul an -- super tare -- o să predau guvernarea americană, iubeam sistemul politic. Copiii în clasa a 12-a: nu chiar atât de entuziasmaţi despre sistemul american de guvernare. Anul doi: am învăţat câteva lucruri -- a trebuit să-mi schimb tactica. Şi le-am pus în faţă o experienţă autentică care le-a permis să înveţe singuri. Nu le-am spus ce să facă sau cum să facă. Le-am expus o problemă, care era să creeze un forum electoral în comunitatea lor.

Au creat fluturaşi, au sunat birourile electorale, au verificat orarele, se întâlneau cu secretari, au făcut o broşură a forumului electoral pentru ca tot oraşul să afle mai multe despre candidaţii lor, Au invitat pe toată lumea la şcoală pentru o seară de discuţii despre guvernare şi politică şi dacă străzile sunt făcute bine sau nu, şi au avut această viguroasă învăţare experimentală. Profesorii mai în vârstă -- mai experimentaţi -- s-au uitat la mine şi au spus, "O, uită-te la ea. Asta-i atât de drăguţ. Încearcă să facă asta." (Râsete) "Nu ştie în ce s-a băgat." Dar ştiam că toţi copii vor veni. Şi am avut încredere. Şi le-am spus în fiecare săptămână ce aşteptam de la ei. Şi în seara aceea, toţi cei 90 de copii -- îmbrăcaţi corespunzător, făcându-şi treaba, fiind în control. A trebuit doar să stau şi să privesc. Erau în control. A fost experimental. A fost autentic. A însemnat ceva pentru ei. Şi vor ieşi în faţă.

Din Kansas, m-am mutat în frumoasa Arizona, unde am predat în Flagstaff câţiva ani, de data asta cu elevi din clasele 6-8. Din fericire n-a trebuit să-i învăţ guvernarea americană. Le-am predat mult mai interesantul subiect al georgrafiei. Din nou, încântaţi să înveţe. Dar ce-a fost interesant despre această poziţie în care m-am găsit în Arizona, a fost că am avut acest grup de copii extraordinar de eclectici cu care să lucrez într-o şcoală cu adevărat publică. Şi am avut aceste momente în care aveam aceste oportunităţi. Şi o oportunitate a fost că am putut merge să-l întâlnim pe Paul Rusesabagina, care e acest domn pe care se bazează filmul "Hotel Rwanda". Şi urma să vorbească la liceul de lângă noi. Puteam merge pe jos; nici nu trebuia să plătim pentru autobuz. Nu era nicio cheltuială. Excursia perfectă.

Problema totuși era cum iei elevi de clasa a 7-a şi a 8-a la un discurs despre genocid şi abordezi subiectul într-un mod care e şi responsabil şi respectuos, şi ei ştiu ce să facă cu el. Şi aşa am decis să ne uităm la Paul Rusesabagina ca la un exemplu de domn care şi-a folosit viaţa pentru a face ceva pozitiv. Apoi am provocat copiii să identifice pe cineva din viaţa lor sau din povestea lor sau în lumea lor, care a făcut un lucru asemănător. I-am rugat să facă un scurt film despre asta. A fost prima oară când am făcut asta. Nimeni nu ştia cum să facă aceste mici filme pe calculator. Dar erau prinşi de ele. Şi i-am rugat să-şi pună vocile pe coloana sonoră. A fost cel mai minunat moment de revelaţie, atunci când îi rogi pe copii să-şi folosească vocile şi îi rogi să vorbească pentru ei înşişi, ce sunt dispuşi să împărtăşească. Ultima întrebare a temei este: cum plănuieşti să-ţi foloseşti viaţa pentru a-i influenţa pozitiv pe alţii? Lucrurile pe care le vor spune copiii când îi întrebi şi îi asculţi sunt extraordinare.

Mergem mai departe în Pennsylvania unde sunt acum. Predau la Science Leadership Academy, care e şcoala unui parteneriat dintre Institutul Franklin şi districtul şcolar din Philadelphia. Suntem un liceu de stat, dar facem şcoală destul de diferit. M-am mutat acolo în principal ca să fiu parte dintr-un mediu de învăţare care confirma modul în care ştiam eu că învaţă copiii, şi care chiar voia să investigheze ce e posibil când vrei să renunţi la anumite paradigme din trecut, a deficitului de informaţie de când bunica mea era la şcoală şi când tatăl meu era la şcoală şi chiar când eu eram la şcoală, şi să treci la un moment în care avem un surplus de informaţie. Deci ce faci când informaţia e peste tot în jurul tău? De ce mai vin copiii la şcoală dacă nu mai trebuie să meargă acolo pentru a obţine informaţia?

În Philadelphia avem un program de laptopuri unu-la-unu, deci copiii aduc laptopurile cu ei în fiecare zi, le iau acasă, au acces la informaţie. Şi lucrul cu care trebuie să vă obişnuiţi când le-ai dat elevilor unealta cu care să acumuleze informaţie, e că trebuie să te obişnuieşti cu ideea de a permite copiilor să eşueze ca o parte a procesului de învăţare. Ne întâlnim acum în mediul educaţional cu o pasiune pentru cultura unui singur răspuns corect care poate fi ales corect într-un test grilă, şi sunt aici să vă împărtăşesc, asta nu e învăţare. Asta e o perspectivă greşită de a pretinde, de a le spune copiilor să nu greşească niciodată. Să le ceri mereu să aibă răspunsul corect nu le permite să înveţe. Deci am făcut acest proiect, şi ăsta e unul din artefactele proiectului. Nu le arăt aproape niciodată din cauza problemei cu ideea de eşec.

Elevii mei au făcut aceste info-grafice ca rezultat al unei unităţi pe care voiam să o facem la sfârşitul anului ca răspuns la deversarea petrolului. I-am rugat să ia exemplele pe care le vedeam în info-graficele care existau în mare parte din mass-media, şi să se uite la componentele interesante din ele, şi să alcătuiacă un graf al lor dintr-un alt dezastru declanșat de oameni din istoria americană. Şi aveau anumite criterii de urmat. Nu prea erau în largul lor pentru că n-au mai făcut aşa ceva şi nu ştiau exact cum se face. Ei pot vorbi -- sunt foarte fluenți, şi pot scrie foarte, foarte bine, dar a-i ruga să comunice idei într-un mod diferit era puţin incomod pentru ei. Dar le-am oferit libertatea de-a concepe ce era de făcut. Du-te şi creează. Du-te şi dă-ţi seama singur. Hai să vedem ce putem face. Şi elevul care de obicei aducea cel mai bun vizual nu a dezamăgit. Asta a fost realizată în două-trei zile. Şi asta e ce a făcut elevul care a reuşit în mod constant.

Şi când elevii s-au aşezat, i-am întrebat, "A cui e cea mai bună?" Şi imediat au spus, "Asta e." N-au citit nimic. "Asta e". Şi i-am întrebat, "Ei bine, ce-o face bună?" Şi mi-au spus, "Oh, design-ul e bun, şi foloseşte bine culorile. Şi există nişte... " Şi au trecut prin tot ce-am făcut cu voce tare. Şi am spus, "Citiţi-o." Şi ei, "O, asta n-a fost aşa de grozavă." Şi am trecut la alta -- nu avea vizualuri grozave, dar avea informaţii grozave -- şi am petrecut o oră vorbind despre procesul de învăţare, pentru că nu era vorba dacă era sau nu perfect, sau dacă era sau nu ceva ce aş fi putut crea; i-am rugat să creeze ei înşişi. Şi le-a permis să eşueze, să prelucreze, să înveţe. Şi când vom face din nou asta anul ăsta, vor fi mai buni. Pentru că învăţarea trebuie să implice un număr de eşecuri, pentru că eşecul este instructiv ca metodă.

Sunt un milion de poze pe care le-aş putea pune aici, şi a trebuit să aleg cu atenţie -- asta e una din preferatele mele -- de elevi învăţând, cum arată învăţatul într-un ansamblu în care renunţăm la ideea că copiii trebuie să vină la şcoală să obţină informaţia, dar, în schimb, îi întrebăm ce pot face cu ea. Îi întrebăm lucruri foarte interesante. Nu vor dezamăgi. Pune-i să meargă în locuri, să vadă lucrurile ei înşişi, să experimenteze învăţarea, să se joace, să întrebe. Asta e una din pozele mele preferate, pentru că a fost făcută într-o marţi, când i-am rugat pe elevi să meargă la sondaje. Ăsta e Robbie şi asta e fost prima lui zi de vot, şi a vrut să împărtăşească asta cu toată lumea. Dar şi asta e învăţare, pentru că i-am rugat să meargă afară în spaţii reale.

Ideea principală e că dacă continuăm să ne uităm la educaţie ca şi cum ar fi vorba de mers la şcoală pentru a acumula informaţii şi nu ca învăţare experimentală, dând putere vocii elevilor şi îmbrățișând eşecul, nu ne atingem ținta. Şi toate lucrurile de care toată lumea vorbeşte azi nu sunt posibile dacă continuăm să avem un sistem educaţional care nu preţuieşte aceste calităţi, pentru că nu vom ajunge acolo cu un test standardizat, şi nu vom ajunge acolo cu o cultură a răpunsului unic. Ştim cum să facem asta mai bine, şi e timpul să o facem mai bine.

(Aplauze)