Dennis Dutton: O teorie evoluţionistă a frumuseţii

Sunt încântat să fiu aici şi să vă vorbesc despre un subiect foarte drag mie anume frumuseţea. Filozofia artei, estetică sunt, de fapt meseria mea. Încerc să descifrez dintr-un punct de vedere intelectual filozofic, psihologic ce este experienţa frumuseţii, ce poate fi spus despre ea şi cât de mult se străduiesc oamenii să o înţeleagă. Acesta este un subiect extrem de complicat deoarece lucururile pe care le considerăm frumoase sunt atât de diferite. Gândiţi-vă doar la imensa varietate-- chipul unui copil, "Harold în Italia" a lui Berlioz, filme ca "Vrajitorul din Oz". sau piesele lui Cehov, un peisaj din centrul Californiei, o imagine a Muntelui Fuji de-a lui Hokusai, "Der Rosenkavalier" un gol spectaculos care a adus victoria unei echipe la Campionatul Mondial de fotbal, "Noaptea înstelată" a lui Van Gogh, un roman a lui Jane Austen, Fred Astaire dansând pe ecranul unui cinematograf. Această scurtă listă include oameni, peisaje, opere de artă şi acţiuni umane care necesită o anumită pricepere. Găsirea unui element comun care să explice prezenţa frumuseţii în fiecare lucru din această listă nu va fi uşor.

Totuşi, pot să vă ofer măcar o impresie a ceea ce văd ca fiind cea mai puternică teorie a frumuseţii pe care o avem până acum. Şi o avem nu de la un filozof al artei, nu de la un teoretician postmodernist al artei, sau de la vreun mare critic de artă. Nu, aceasta teorie vine de la un expert în viermi, scoici şi modul de înmulţire al porumbeilor. Şi ştiţi la cine mă refer -- Charles Darwin. Bineînţeles, mulţi cred că ştiu deja răspunsul la întrebarea "ce e frumuseţea?" Este în ochii celui care o vede. Este tot ceea ce te emoţionează într-un mod personal. Sau, după cum unii oameni -- mai ales academicienii -- preferă frumuseţea este condiţionată cultural în ochii spectatorului. Oamenii sunt de acord că picturile sau filmele sau muzica sunt frumoase, deoarece cultura lor determină o uniformitate a gustului estetic. Gustul atât pentru frumuseţea naturală cât şi pentru cea artistică traversează culturile cu o uşurinţă foarte mare. Beethoven este iubit in Japonia. Peruanii iubesc tipariturile pe butuci de lemn japoneze [ukiyoe]. Sculpturile incaşe sunt privite ca adevărate comori în muzeele britanice, în timp ce Shakespeare este tradus în fiecare limbă importantă de pe Pământ. Sau gândiţi-vă doar la jazzul american sau la filmele americane -- sunt pretutindeni. Există multe diferenţe între diversele forme de artă, dar sunt şi plăceri şi valori estetice universale, valabile pentru toate culturile.

Cum putem explica această universalitate? Cel mai bun răspuns este de a încerca să reconstruim o istorie evoluţionară darwiniană a gusturilor noastre artistice şi estetice. Trebuie să deconstruim gusturile şi preferinţele noastre actuale şi să explicăm cum au devenit ele întipărite în minţile noastre. Prin acţiunea atât a mediilor noastre preistorice, în special în pleistocen, când am devenit oameni definitiv, dar şi datorită situaţiilor sociale în care am evoluat. Această inginerie inversă poate să ne ofere unele indicii din arhiva istorică umană conservată în preistorie. Mă refer la fosile, picturi rupeste, şi aşa mai departe. Şi ar trebui să ia în considerare ceea ce ştim despre interesele estetice ale grupurilor izolate de vânători-culegători care au supravieţuit până în sec. 19 şi 20.

Eu, unul, nu am nici cea mai mică îndoială că experienţa frumuseţii, cu toată plăcerea şi intensitatea sa emoţională aparţine evoluţiei psihologiei umane. Experienţa frumuseţii este doar o componentă dintr-o întreagă serie de adaptări darwiniene. Frumuseţea este un efect al adaptării pe care îl extindem şi intensificăm în crearea şi în delectarea cu opere de artă şi divertisment. Cum probabil unii dintre voi ştiu deja evoluţia operează prin două mecanisme primare. Primul este cel al selecţiei naturale -- adică mutaţii aleatoare şi retenţii selective -- alături de anatomia şi fiziologia noastră de bază -- evoluţia pancreasului, a ochilor sau a unghiilor. Selecţia naturală explică de asemenea multe din repulsiile elementare, cum ar fi mirosul oribil al cărnii în descompunere, sau sentimentele de teamă, cum ar fi cea pentru şerpi sau de a sta prea aproape de gura unei prăpăstii. Selecţia naturală explică de asemenea plăcerile -- plăcerile sexuale, preferinţele pentru dulciuri, grăsimi sau proteine, care la rândul lor explică popularitatea unor mâncăruri, de la fructele coapte până la ciocolată şi coastele de porc la grătar.

Celălalt mare principiu al evoluției este selecţia sexuală, iar acesta operează foarte diferit. Coada magnifică a păunului este cel mai vestit exemplu al acesteia. Nu a evoluat pentru ca păunul să supravieţuiască. De fapt, este împotrivă instinctului de supravieţuire. Nu, coada păunului este rezultatul preferinţelor de împerechere ale păunițelor. Este o situaţie cu care suntem familiarizaţi. Femeile sunt cele care împing istoria înainte. Darwin însuşi, dacă tot veni vorba, nu avea nici o îndoială că, coada păunului este frumoasă în ochii păuniţei. A folosit, chiar, acest cuvânt. Deci, păstrând toate aceste idei în mintea noastră, putem spune că experienţa frumuseţii este una din metodele evoluţiei de a stârni şi a susţine interesul sau fascinaţia, chiar şi obsesia, cu scopul de a ne ghida înspre luarea celor mai adaptative decizii pentru supravieţuire şi reproducere. Frumuseţea este modul naturii de a acţiona de la distanţă, ca să spun aşa. În acest sens, nu vrei să mănânci un peisaj folositor din punct de vedere al adaptării. Ar contraveni raţiunii urmaşului sau partenerului tău. Aşa că şiretlicul evoluţiei este să facă toate aceste lucruri frumoase, să exercite un anume fel de magnetism astfel încât să ai parte de plăcere doar privindu-le.

Să ne gândim puţin la o sursă importantă de plăcere estetică, magnetismul peisajelor frumoase. Oameni din culturi foarte variate din întreaga lume au tendinţa de a plăcea un anume tip de peisaje, unul care se întâmplă să fie foarte asemănător cu cel al savanelor pleistocene în care am evoluat. Acest fel de peisaj apare azi pe calendare, pe cărţi poştale, în design-ul terenurilor de golf şi al parcurilor şi în tablourile înrămate din camerele de zi din New Tork până în Noua Zeelandă. Este un peisaj asemănător celor ale şcolii Hudson River, cu spaţii deschise de păşune presărată cu crânguri de arbori. În treacăt fie zis, este de preferat ca arborii să se bifurce în apropiere de sol, ca să te poţi urca în ei atunci când te paşte pericolul. Peisajul este marcat de prezenţa apei la vedere sau căreia i se poate ghici prezenţa în depărtare, semne ale existenţei animalelor şi păsărilor şi tot felul de alte elemente iar la final -- acum fiţi atenţi -- o cărare sau un drum, poate malul unui râu sau ţărmul mării, care se întinde la orizont, aproape invitându-ne să îl urmăm. Acest tip de peisaj este considerat ca fiind frumos chiar şi de către oamenii din ţări în care el nu există. Acest peisaj ideal de savană este unul dintre cele mai evidente exemple că oamenii de pretutindeni găsesc frumuseţea în experienţe vizuale asemănătoare.

Însă, ar putea fi argumentat, aceasta este frumuseţe naturală. Cum rămâne cu frumuseţea artistică? Nu este aceasta un domeniu strict cultural? Nu, nu cred că este. Şi din nou, aş dori să mă întorc la preistorie pentru a dovedi asta. Este general acceptată presupunerea că cele mai timpurii opere de artă ale oamenilor sunt picturi rupestre extraordinar executate, pe care le vedem în Lascaux sau Chauvet. Picturile de la Chauvet sunt vechi de vreo 32,000 ani, alături de câteva sculpturi mici şi realiste de femei şi animale din aceeaşi perioadă. Însă deprinderile artistice şi decorative sunt de fapt cu mult mai vechi de atât. Frumoase coliere de scoici asemănătoare celor pe care le vedem la târgurile meşteşugăreşti, ca şi vopsele de corp din ocru, au fost găsite începând cu acum 100,000 de ani.

Dar cele mai provocatoare artefacte preistorice sunt chiar şi mai vechi. Mă refer acum la aşa-numitele securi Acheuliene. Cele mai vechi unelte de piatră sunt nişte satâre din Cheile Olduvai, din Africa de Est. Vârsta lor e estimată la 2.5 milioane de ani. Aceste unelte grosolane au fost folosite timp de mii de secole, până acum 1.4 milioane de ani, când Homo erectus a început să confecţioneze lame subţiri de piatră, uneori rotunjite, dar cel mai adesea în, aşa cum le vedem noi azi, forme uluitor de simetrice de frunze ascuţite sau lacrimi. Aceste securi Acheuliene -- şi-au luat numele după St. Acheul, din Franţa, unde primele au fost descoperite în sec. 19 -- au fost dezgropate cu miile, pe porţiuni vaste din Asia, Europa şi Africa, aproape oriunde trăiau Homo erectus şi Home ergaster. Numărul atât de mare al acestor securi arată că ele nu au putut fi făcute doar pentru tăierea cărnii de vânat. Şi totul devine şi mai uluitor dacă ne gândim că, spre deosebire de alte unelte din pleistocen, în multe cazuri aceste securi nu au nici o urmă de uzură pe marginile lor atât de delicate. De asemenea, unele sunt prea mari pentru a fi fost folosite în măcelărie. Simetria lor, materialele din care au fost confecţionate, şi, mai mult decât orice, execuţia lor meticuloasă sunt pur şi simplu prea frumoase în ochii noştri, chiar şi azi.

Ce făceau, deci, acei oameni preistorici -- adică, sunt preistorici, ne sunt străini, dar în acelaşi timp ne sunt oarecum familiari. La ce foloseau aceste artefacte? Cel mai accesibil răspuns este că erau la propriu cele mai timpurii opere de artă, unelte practice transformate în obiecte estetice captivante, contemplate atât pentru forma lor elegantă, cât şi pentru măiestria cu care au fost lucrate. Securile reprezintă un salt evoluţionar în istoria omenirii -- unelte destinate a funcţiona pe post de ceea ce evoluţioniştii numesc "semnale de aptitudine" -- adică afişări cu scop de spectacol, asemenea cozii păunului, diferenţa fiind că, spre deosebire de păr şi pene, securile de piatră au fost create conştient. Securile făcute bine indicau calităţi personale atractive -- inteligenţă, siguranţă în mişcare, abilităţi de planificare, conştiinciozitate şi uneori accesul la materiale rare. De-a lungul a zeci de mii de generaţii, acest fel de abilităţi au mărit statutul celor care le etalau şi care au câştigat un avantaj reproductiv asupra celor mai puţin capabili. Da, e un text vechi, dar a fost demonstrat că funcţionează -- "De ce nu vii până la mine în peşteră să-ţi arăt securile mele?"

(Râsete)

Ceea ce este interesant, însă, este că nu ştim de fapt cum era transmisă această idee, pentru că Homo erectus, cel care a făcut aceste obiecte, nu avea limbaj. Este dificil de înţeles, dar este totuşi un fapt uluitor. Acest obiect a fost făcut de către un strămoş hominid -- Homo erectus sau Home ergaster -- cu 50 - 100,000 de ani înaintea apariţiei limbajului. Întinzându-se de-a lungul a un milion de ani, confecţionarea securilor este cea mai lungă tradiţie artistică în întreaga istorie umană şi proto-umană. La sfârşitul acesteia, Homo sapiens -- cum au ajuns până la urmă să fie numiţi -- găseau, fără îndoială, căi noi de a se amuza şi uimi unul pe celălalt, cine ştie, spunând glume, spunând poveşti, dansând sau coafându-se. Da, coafându-se -- insist pe asta.

Pentru noi, oamenii moderni, tehnici sofisticate sunt folosite pentru a crea lumi imaginare în literatură şi în cărţi, pentru a exprima trăiri intense cu ajutorul muzicii, al picturii şi dansului. Dar totuşi, o trăsătură fundamentală a personalităţii umane ancestrale persistă în dorinţele noastre estetice: frumuseţea pe care o găsim în reprezentaţiile iscusite. De la Lascaux până la Luvru şi până la Carnegie Hall fiinţele omeneşti au un gust înnăscut pentru manifestaţiile artistice iscusite. Găsim frumuseţe în ceva făcut bine.

Aşa că data viitoare când treceţi pe lângă un magazin de bijuterii unde este dispusă o piatră frumos tăiată în formă de lacrimă nu mai fiţi aşa de siguri că doar apartenenţa culturală vă face să credeţi că acea bijuterie strălucitoare este frumoasă. Strămoşii voştri îndepărtaţi au iubit acea formă şi au găsit frumuseţe în iscusinţa necesară producerii ei, chiar şi înainte de a putea transpune acest sentiment în cuvinte. Este frumuseţea în ochii celui care o vede? Nu, este adânc înrădăcinată în mintea noastră. Este un dar, transmis mai departe prin dexteritatea şi bogăţia emoţională a strămoşilor noştri. Reacţiile noastre puternice de la imagini, până la exprimarea emoţiei prin artă şi până la frumuseţea muzicii şi a cerului înstelat va fi cu noi şi cu urmaşii noştri atâta timp cât va exista rasa umană.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)