Clay Shirky: De ce este SOPA o idee proastă?

Am să încep aici. Acesta este un semn scris cu litere de mână care a apărut în brutăria unei mame şi a unui tată în vechiul meu cartier în Brooklyn acum câţiva ani. Magazinul avea una dintre acele maşini care poate printa pe foi de zahăr. Şi copii puteau aduce desene şi magazinul putea să le imprime o foaie de zahăr pentru tortul de ziua lor.

Dar din păcate, unul dintre lucrurile pe care copiilor le plăceau să le deseneze erau personajele de desene animate. Le plăcea să o deseneze pe Mica Sirenă, le plăcea să deseneze un ştrumf, le plăcea să-l deseneze pe Mickey Mouse, Dar s-a dovedit a fi ilegal să printezi un desen al unui copil cu Mickey Mouse pe o foaie de zahăr. Şi reprezintă o încălcare a drepturilor de autor. Şi încălcarea politicilor privind drepturile de autor pentru torturile aniversare ale copiilor era aşa o bătaie de cap încât Colegiul de panificaţie a spus, "Ştiţi ceva, renunţăm la acea afacere. Dacă eşti un amator, nu mai ai acces la maşina noastră. Dacă vrei un tort cu o imagine imprimată, trebuie să utilizezi una dintre imaginile noastre prefabricate -- doar pentru profesionişti."

Aşa că sunt chiar acum două proiecte de lege în Congres. Unul se numeşte SOPA şi celălalt PIPA. SOPA înseamnă Legea de încetare a pirateriei online. Este de la Senat. PIPA este prescurtarea de la Protecţia IP-ului, care este prescuratea pentru prevenirea ameninţărilor reale online la creativitatea economică şi a furtului proprietăţii intelectuale -- pentru că asistenţii Congresului care au denumit aceste lucruri au mult timp la dispoziţie. Şi ce vor să facă SOPA şi PIPA este că ei vor să facă asta. Vor să crească costurile pentru respectarea drepturilor de autor până la punctul în care oamenii pur şi simplu ies din afacerea de a o oferi amatorilor ca fiind o aptitudine.

Acum, modul în care ei propun să facă asta este să identifice pagini de internet care încalcă substanţial drepturile de autor -- deşi modul în care aceste pagini sunt identificate nu este pe deplin explicat în aceste proiecte de lege -- şi apoi vor să le scoată din sistemul numelor de domenii. Vor să le scoată din sistemul numelor de domenii. Acum, sistemul numelor de domenii este acel lucru care transformă nume ce pot fi citite de om, cum ar fi Google.com, într-un fel de adrese cerute de maşinării --- 74.125.226.212.

Acum, problema cu acest model de cenzură, de a identifica o pagină web şi apoi a încerca să o îndepărtezi din sistemul numelor de domenii, este că nu va merge. Şi s-ar crede că ar fi o problemă destul de mare pentru o lege, dar se pare că Congresul nu a lăsat această problemă să îi deranjeze prea mult. Acum, motivul pentru care nu va merge este că tot poţi tasta 74.125.226.212 în browser sau îl poţi transforma într-un link ce poate fi accesat şi tot vei putea intra pe Google. Aşa că stratul poliţienesc din jurul problemei devine adevărata ameninţare a legii.

Acum ca să înţelegem cum a ajuns Congresul să scrie un proiect de lege care nu îşi va îndeplini obiectivele declarate, dar care va produce o mulţime de efecte secundare fatale, trebuie să înţelegeţi puţin despre povestea din spatele ei. Şi povestea din spatele ei este următoarea: SOPA şi PIPA, ca legislaţie, au fost scrise în linii mari de către companiile de media care au fost înfiinţate în secolul 20. Secolul 20 a fost o perioadă minunată ca să fi o companie de media, pentru că ceea ce aveai cu adevărat de partea ta era raritatea. Dacă făceai un spectacol TV, nu trebuia să fie mai bun decât toate celelalte spectacole TV făcute vreodată; nu trebuia decât să fie mai bun cecât celelalte două spectacole care erau difuzate în acelaşi timp -- ceea ce este un prag foarte scăzut a dificultăţii competitive. Ceea ce însemna că dacă acopereai conţinutul mediu, aveai gratis audienţă o treime din publicul SUA -- zeci de milioane de utilizatori pentru că pur şi simplu făceai ceva ce nu era prea grozav. E ca şi cum ai avea licenţă pentru a printa bani şi un butoi cu cerneală gratis.

Dat tehnologia a avansat, aşa cum face de obicei tehnologia. Şi încet, încet, la sfârşitul secolului 20, acel deficit a început să se erodeze -- şi nu vorbesc despre tehnologia digitală; mă refer la tehnologia analogică. Casetele, video-recorderele, chiar şi umilul Xerox au creat noi oportunităţi pentru ca noi să ne comportăm în moduri care au uimit mediul de afaceri. Pentru că s-a dovedit că nu suntem chiar leneşi. Nu ne place doar să consumăm. Ne place să consumăm, dar de fiecare dată când apare unul dintre aceste noi instrumente, s-a dovedit că ne place de asemenea să producem şi ne place să împărtăşim. Şi asta a înspăimântat mediul de afaceri -- i-a înspăimântat de fiecare dată. Jack Valentini, care era lobbyistul şef a Motion Picture Association din America a asociat o dată video-recorderul cel feroce cu Jack Spintecătorul şi pe săracul, neajutoratul Hollywood cu o femeie singură acasă. Acesta era nivelul retoricii.

Aşa că industriile media au cerşit, au insistat, au cerut Congresului să facă ceva. Şi Congresul a făcut ceva. La începutul anilor 90, Congresul a trecut legea care a schimbat totul. Şi acea lege se numea Audio Home Recording Act (Legea înregistrării audio de acasă) din 1992. Ceea ce spunea Legea înregistrării audio de acasa din 1992 era, că dacă oamenii înregistrează ceva de la radio şi apoi înregistrază casete pentru prietenii lor, nu e o crimă. Este în regulă. Să înregistrezi, să remixezi şi să împărtăşeşti cu prietenii este OK. dacă faci multe, multe copii de bună calitate şi le vinzi, atunci nu mai este în regulă. Dar această afacere cu înregistrările, bine, a rămas aşa. Şi au crezut că au clarificat această problemă, pentru că au făcut o distincţie clară între copierea legală şi ilegală.

Dar asta nu era ceea ce doreau afaceriştii media. Vroiau Congresul să scoată definitiv în afara legii copierea. Aşa că atunci când Legea înregistrării audio de acasa din 1992 a fost adoptată, afaceriştii din media au renunţat la ideea de diferenţierea legal versus ilegal pentru copiere pentru că era clar că dacă Congresul acţiona în cadrul lor, ar fi putut cu adevărat spori drepturile cetăţenilor de a participa la mediul nostru de mass-media. Aşa că au optat pentru planul B. le-a luat ceva până au formulat planul B.

Planul B a apărut într-o primă formă definitivă în 1998 -- ceva numit Legea Drepturilor de autor digitale ale mileniului. Era o bucată complicată de legislaţie, cu o mulţime de părţi mobile, Dar principala lovitură a DMCA a fost că era legal să vândă materiale digitale ce nu pot fi copiate -- cu excepţia faptului că nu există asemenea lucruri cum ar fi materiale digitale ce nu pot fi copiabile. Ar fi, după spusele faimoase ale lui Ed Felton, "Ca împărţirea apei care nu e udă." Biţii se pot copia. Asta fac computerele. Acesta este un efect secundar al operaţiilor obişnuite.

Deci, ca să te faci că poţi să vinzi biţi ce nu pot fi copiaţi, DMCA a legalizat să te forţeze să utilizezi sisteme care distrug funcţia de copiere a dispozitivelor tale. Fiecare DVD-player şi fiecare consola de jocuri şi fiecare televizor şi computer pe care le aduceai acasă -- indiferent ce ai crezut că primeşti când l-ai cumpărat -- poate fi stricat de către industriile de conţinut, dacă ar fi vrut să stabilească asta ca o condiţie ca să-ţi vândă conţinutul. Şi să se asigure că nu ţi-ai dat seama, sau nu ai luat act de capabilităţile lor ca dispozitive de calcul cu întrebuinţări generale, au făcut de asemenea ilegal să încerci să resetezi funcţiile pentru a putea copia acel conţinut. DMCA a însemnat momentul când industriile de mass-media au renunţat la sistemul legal de a distinge între copierea legală şi cea ilegală şi au încercat pur şi simplu să prevină copierea prin metode tehnice.

Acum, DMCA a avut şi continuă să aibă o mulţime de efecte complicate, dar în acest domeniu limitat, de a limita share-ul nu prea a funcţionat. Şi principalul motiv pentru care nu a mers este acela că internetul s-a dovedit a fi mult mai popular şi mai puternic decat şi-a imaginat cineva. Caseta cu melodii mexte, revista "fanzine", nu au fost nimic în comparaţie cu ceea ce vedem acum cu internetul. ne aflăm într-o lume în care majoritatea cetăţenilor americani cu vârsta peste 12 ani împărtăşesc lucruri unul cu celălat online. Împărtăşim lucruri scrise, împărtăşim imagini, împărtăşim fişiere audio, video. Unele lucruri pe care le împărtăşim sunt lucruri pe care noi le-am făcut. Unele lucruri pe care le împărtăşim sunt lucruri pe care le-am găsit. Unele dintre lucrurile pe care le împărtăşim sunt lucruri pe care le-am făcut din ceea cea am găsit, şi toate acestea îngrozesc acele industrii.

Aşa că PIPA şi SOPA sunt runda a doua. Dar acolo unde DMCA acţiona chirugical vrem să intrăm în calculatorul tău, vrem să intrăm în televizorul tău, în jocul tău, şi să il împiedicăm să facă ceea ce au spus că o să facă --- PIPA şi SOPA au o acţiune de tip nuclear şi ei spun, vrem să mergem oriunde în lume şi să cenzurăm conţinutul. Acum, mecanismul, aşa cum am spus, pentru a face asta, trebuie să dobori pe oricine indică aceste adrese de IP. Trebuie să îi excluzi din motoarele de căutare, din directoarele on-line, din listele de utilizatori. Şi pentru că cel mai mare producător de conţinut de pe internet nu sunt nici Google şi nici Yahoo, ci suntem noi, noi suntem oamenii verificaţi. Pentru că în final, ameninţarea reală la intrarea în vigoare a PIPA şi SOPA este capacitatea noastră de a împărtăşi între noi.

Aşa că ce risca PIPA şi SOPA este să ia un concept care este legal de secole, nevinovat pănă la proba contrară, şi să îl inverseze -- vinovat până la proba contrară Nu poţi împărtăşi până ce nu ne arăţi că nu împărtăşeşti ceva ce nu ne place. Dintr-odată, povara dovedirii a ceea ce este legal versus a ceea ce este ilegal ne revine nouă şi serviciilor care ne-ar putea oferi orice noua capabilitate. Şi dacă are preţul de numai un bănuţ pentru a verifica un utilizator, asta va strivi un serviciu cu o sută de milioane de utilizatori.

Deci acesta este internetul la care se gândesc. Imaginaţi-vă acest semn peste tot --- numai că imaginaţi-vă că nu scrie Colegiul de Panificaţie, imaginaţi-vă că scrie YouTube şi Facebook şi Twitter. Imaginaţi-vă că scrie TED, deoarece comentariile nu pot fi verificate la un cost rezonabil. Efectele reale ale SOPA şi PIPA vor fi diferite de efectele propuse. Ameninţarea, în realitate, este inversarea a ceea ce trebuie dovedit, în care dintr-odată suntem cu toţii trataţi ca nişte hoţi în fiecare moment avem liberatea de a crea, de a produce sau de a împărtăși. Şi oamenii care ne pun la dispoziţie aceste abilităţi -- cei de pe YouTube, Facebook, Twitter sau TED --- sunt într-o afacere în care trebuie să ne verifice, sau să fie vinovaţi pentru încălcarea legii.

Sunt două lucruri pe care le puteţi face ca să ajutaţi la stoparea acestui lucru --- un lucru simplu şi unul complicat, un lucru uşor şi unul greu Lucrul simplu, uşor, este acesta: dacă eşti un cetăţean american, sună-ţi reprezentanatul, sună-ţi senatorul. Când te uiţi la oamenii care au co-semnat actul SOPA, oamenii care au co-semnat PIPA, ceea ce vezi este că au primit cumulativ milioane şi milioane de dolari de la mediile industriale tradiţionale. Nu ai milioane şi milioane de dolari, dar îti poţi suna reprezentanţii, şi le poţi reaminti că ai votat, şi le poţi cere să nu fi tatat ca un hoţ, şi le poţi sugera că ai prefera să nu distrugă internetul.

Şi dacă nu eşti cetăţean American, poţi contacta cetăţenii americani pe care îi cunoşti şi să îi încurajezi să facă acelaşi lucru. Pentru că seamănă cu o problemă naţională, dar nu este. Aceste industrii nu se vor mulţumi să ne distrugă internetul. Dacă îl strică, îl vor strica pentru toţi. Acesta e lucrul uşor. Ăsta e lucrul simplu.

Ceea ce este greu este: pregăteşte-te, pentru că urmează mai mult. SOPA este o revizie a COICA, care a fost propusă anul trecut, dar nu a trecut. Şi toate acestea ne duc înapoi la eşecul DMCA să interzică share-ul ca măsură tehnică. Şi DMCA duce înapoi la Legea Înregistrării de Acasa, care a îngrozit aceste industrii. Pentru că întreaga afacere de a sugera de fapt că cineva încalcă legea şi apoi adunând dovezi şi demonstrând asta, se dovedeşte a fi cu adevărat incomod. "Am prefera să nu facem asta," spun industriile de conţinut. Şi ceea ce vor este să nu trebuiască să facă asta. Nu vor distincţii legale între partajarea legală şi ilegală. Vor ca share-ul să dispară oricum.

PIPA şi SOPA nu sunt nişte ciudăţenii, nu sunt anomalii, nu sunt întâmplări. Sunt umătoarea mişcare a acestei elici, care se învârte de pe peste 20 de ani. Şi dacă învingem, aşa cum sper că vom face urmează mai mult. Pentru că până să convingem Congresul că modul de a face faţă încălcării drepturilor de autor este modul în care încălcarea drepturilor de autor a fost tratată cu Napster, cu YouTube, să avem un proces cu prezentarea tuturor dovezilor şi diseminarea faptelor şi evaluarea remediilor care se petrece în societăţile democratice. Acesta este modul în care trebuie tratată problema.

Între timp, cel mai greu lucru pe care îl avem de făcut este să fim pregătiţi. Pentru că aceste este adevăratul mesaj al PIPA şi SOPA. Time Warner a chemat şi ne vor pe toţi înapoi pe canapea, doar să consumăm -- nu să producem, nu să împărtăşim -- şi ar trebui să spunem. "Nu".

Vă mulţumesc.

(Aplauze)