David Rockwell constriește la Ground Zero

Kurt Andersen: Asemenea multor arhitecţi, David este avid pentru lumina reflectoarelor. dar este suficient de reticent - sau cel puţin pretinde a fi - astfel încât, în loc să vorbească, m-a rugat ca eu să îi pun întrebări. De fapt subiectul despre care urmează să vorbim, se potrivește, cred, mai bine cu un dialog decât cu un discurs. Și avem de vizionat un scurt video înainte.

După atacul de la World Trade Center din 11 septembrie, o mulțime de oameni s-au îndreptat spre centrul New York-ului pentru a vedea și pentru a aduce un omagiu în cimitirul de 64 de metri pătrați. Acum, după cum Jim Axelrod de la CBS ne comunică, se fac ultimele retușuri asupra unui nou mod prin care oamenii pot să vadă și să viziteze locul.

Jim Axelrod: Uitați de Empire State Building sau de Statuia Libertății. Există un loc nou în New York. care este cel mai aglomerat - Ground Zero.

Turist: Mi-am adus fiica vitregă din Indianapolis aici. Acesta a fost - dintre toate punctele de atracție turistică din New York - prima ei alegere.

JA: Mii de oameni stau la coadă pe Broadway.

Turist: Mi-am dorit să vin aici încă de când s-a întâmplat.

JA: Chiar și în cele mai friguroase zile de iarnă. Să aduc un omagiu și să îmi amintesc.

Turist: Este realitatea, este vorba de noi înșine. S-a întâmplat aici. Locul acesta este al nostru.

JA: În realitate, atât de mulţi oameni, încât nu se mai poate vedea.

Turist: Cred că oamenii sunt foarte nemulţumiţi că nu se pot apropia să vadă ceea ce se întâmplă.

JA: Dar acest lucru e pe cale să se schimbe. În timp record, o echipă de arhitecți și constructori, au creat și construit un platou de observație pentru a elimina nemulţumirea și pentru a aduce oamenii mai aproape.

Bărbat: Vor avea o panoramă incredibilă și vor înțelege, cred eu, mai bine proporțiile distrugerii.

JA: Dacă stai să te gândești, Ground Zero nu este la fel ca majoritatea celorlalte atracții turistice din America. Spre deosebire de Marele Canion sau de Monumentul Washington, oamenii vin aici să vadă, ceva ce nu mai există.

Prima experiență pe care oamenii o vor avea aici cand vor vedea aceasta nu este ca un şantier de construcții, ci ca un cimitir incredibil de emoţionant.

Pereții sunt dinadins goi, astfel că oamenii pot să îi umple cu propriile lor amintiri pe care le au deja legate de acest loc.

Din inimă vă spun, și pe noi ne-a afectat la fel de mult.

Rampele sunt făcute dintr-un material simplu - genul acela de placaj pe care îl vedeți pe terenurile de construcție - ceea ce transmite clar mesajul. În fața celei mai mari distrugeri suferite de America oamenii construiesc din nou. Jim Axelrod, CBS News, New York.

Acesta nu este un subiect care pare să fie poziționat în segmentul senzualității, dar, într-adevăr, David, ești cunoscut ca fiind - știu că nu suporți sintagma - un arhitect postmodernist. Opera ta este foarte senzuală, chiar hedonistică.

DR: Îmi place acel cuvânt.

Este vorba de plăcere - cazinouri, hoteluri și restaurante. Cum a fost posibil ca șocul pe care fiecare din noi - și mai ales noi cei din New York - l-am resimițit pe 11 septembrie, să se traducă în dorința ta de a face acest lucru?

De fapt, adevărul este că, după 11 septembrie, Inițial m-am simțit - în primul rând în pielea cuiva care trăiește în Tribeca și al cărui cartier a fost devastat, și ca fiind cineva care lucrează în apropiere de acel loc - am fost pus în situația de a forța 100 de oameni care lucrează cu mine în cadrul firmei mele, să continue să manifeste același entuziasm în a crea clădirile pe care le-am cream. De fapt, acum terminăm o carte numită "Plăcere", în care este vorba despre plăcerea senzuală a spațiilor.

Dar trebuie să vă spun - a devenit imposibil să facem asta. Am fost, cu adevărat, paralizaţi. Și m-am trezit în ziua de vineri după 11 septembrie - la două zile după - pur și simplu incapabil să motivez pe oricine să facă ceva. Le-am dat câteva zile libere.

Și discutând despre asta cu alți arhitecți, am citit în presă că existau oameni care spuneau că turnurile ar trebui reconstruite așa cum erau - ba chiar cu 50 de etaje mai înalte. Și m-am gândit că era neverosimil să speculezi, ca și cum ar fi fost o competiție, în legătură cu o rană atât de proaspătă. Și am avut o serie de discuții -- prima dată cu Rick Scofidio și Liz Diller, care au colaborat cu noi în această lucrare, și cu alte persoane -- și chiar am simțit că trebuie să găsim sensul de a întreprinde ceva. Și, fiind oameni care crează spații, modul esențial prin care puteam ajuta nu era să ne pretindem infailibili sau să inventăm scenarii, dar să ajutăm chiar în acel moment. Astfel că am încercat să venim cu o soluție de grup, să creăm o echipă de tipul SWAT. Și aceasta a fost misiunea pe care am demarat-o.

KA: Ai fost conştient de urgenţa - fiind un designer a cărui activitate este despre îndeplinirea dorinţelor. de urgența nevoilor de îndeplinit?

DR: Ei bine, de ceea ce eram conștient în acel moment, era nevoia copleșitoare de a acționa. Ni s-a cerut să participăm în câteva proiecte înainte de asta. Era o școală, PS 234, care fusese evacuată acolo la Ground Zero. Și se mutaseră într-o școală abandonată. Am luat în jur de 20 sau 30 de arhitecți, designeri și artiști și timp de patru zile - a fost precum ridicarea unui șopron urban - școala a fost renovată și toată lumea a fost dispusă să ajute. A fost pur și simplu extraordinar. Tom Otterness a contribuit, Maira Kalman, de asemenea, și a devenit astfel o experiență purificatoare pentru noi.

KA: Și această lucrare a fost gata, de fapt, pe 8 octombrie sau cam așa?

DR: Da.

Bineînteles, ceea ce ai întâmpinat în încercarea de a realiza ceva atât de substanțial ca acest proiect - și acesta este doar unul din patru din câte ai creat în împrejurimile acestui loc - a fost lupta cu copleșitoarea și înrădăcinata democrație și puterile din piața imobiliară a New York-ului și politicile newyorkeze.

DR: Da, este amuzant. Am terminat PS 234 și am luat cina cu un grup restrâns de persoane. Am fost rugat să fiu unul din președinții de comitet ai AIA, comitetul pentru reconstrucție. Și am participat la mai multe întruniri. Și acolo era vorba despre cele mai întortocheate și mai mărețe planuri care aveau de-a face cu infastructura pe termen lung și reconstrucția întregului oraș. Dar problema era că existau răni care trebuiau tratate și nevoi ce trebuiau satisfăcute, și era vorba despre includere și se dorea să fie un proces care să îi includă pe toți. Dar nu era un grup atotcuprinzător. Astfel că am spus ceea ce --

KA: Nu era un grup atotcuprinzător?

DR: Nu, nu era. Era un grup format cu precădere din albi, bogați, care făceau parte din lumea corporatistă, acest grup nefiind reprezentativ pentru oraș.

KA: Uluitor.

DR: Da, suprinzător. Așa că Rick, Liz, Kevin și cu mine am venit cu ideea. Orașul ne-a abordat, de fapt. Mai întâi am abordat orașul în legătură cu Pier 94. Am observat cum PS 234 a funcționat. Familiile - victimele familiilor - mergeau la acest doc care era incredibil de dezumanizant.

KA: Pe râul Hudson?

DR: Da. Iar orașul -- inițial prin intermediul lui Tim Zagat, apoi prin Christyne Nicholas, ca în final să ajungem la Giuliani -- a spus, "Știți că nu vrem să facem nimic în legătură cu Docul 94 acum," dar avem o platformă de observare pentru familii jos la Ground Zero care am vrea să reprezinte o experiență mai demnă pentru familii, și o modalitate pentru a o proteja de acțiunea vremii."

M-am dus așadar acolo împreună cu Rick și Liz și Kevin, și trebuie să spun, a fost cea mai impresionantă experiența din viața mea. A fost devastator să vedem o platformă simplă din placaj, cu o balustradă pe marginea ei, unde familiile victimelor lăsaseră însemnări pentru ele. Și nu era nici o formă de mediere între noi și acea experiență. Nu exista nici un filtru.

Și îmi amintesc că pe 11 septembrie, pe Strada 14, acoperișul clădirii noastre -- puteam vedea turnurile World Trade bine -- și am văzut prima clădire prăbușindu-se dintr-o sală de conferințe de la etajul al optulea la un televizor pe care îl instalasem. Și toată lumea urcase pe acoperiș, așa că am fugit și eu acolo. Și a fost uimitor cu cât mai greu era de crezut în realitate față de ceea ce era la televizor. Era ceva în legătură cu acest filtru și câtă informație se afla între noi și experiența în sine. Așadar, urmărirea într-o manieră simplă, demnă, a fost o experiență foarte puternică.

Ne-am întors în oraș și am spus că nu suntem interesați în mod particular de a o restaura asemenea unei platforme pentru VIP, dar am petrecut ceva timp acolo. La acea vreme orașul avea nevoie de asta. Căutau o soluție care să facă față unui flux de 30 sau 40 de oameni pe zi care se duceau acolo și nu aveau unde merge. Și nu exista nici o modalitate de a gestiona traficul în jurul locației. Așadar, rezolvarea problemei era un plan principal imediat. Exista o cale -- trebuia să existe o cale -- pentru a face oamenii să se mişte în jurul locului.

KA: Dar trebuia să găsiți o cale -- vom sări peste procesul extrem de obositor de a obține aprobări și de a implica oamenii -- prin care să finanțați această acțiune. Pare a fi un lucru destul de simplu, dar acesta a fost un proiect de jumătate de milion de dolari?

DR: Știam că, fără finanțare privată, nu s-ar fi întâmplat. Și, ca să fim sinceri, știam, de asemenea, că dacă nu avea să se întâmple până la finalul mandatului administrației Giuliani, atunci toți cei cu care aveam de-a face la DOT și cei din Departamenul de Poliție și toți -- ne întâlneam cu 20 sau 30 de oameni ai orașului în același timp, și era organizat de Departamenul de Administrare a Urgențelor. A fost un gest incredibil venit din partea lor, pentru că își doreau asta cu adevărat, și au simțit că era nevoie ca asta să se întâmple.

KA: Și, prin urmare, era asemenea unui ceas ticăind, pentru că Giuliani urma să plece în trei luni.

DR: Da. Așadar, primul lucru care trebuia făcut, era să găsim a cale pentru a face asta -- Trebuia să lucrăm împreună cu familiile victimelor, prin intermediul orașului, să ne asigurăm că aceștia știau ce se întâmplă. Fiindcă aceasta nu se dorea a fi o surpriză. Iar noi, era nevoie să fim, pe cât se putea, ca sub ecranul unui radar în New York, deoarece nu urmăream sa creăm obiecții, ci să lucrăm cât mai tăcuți.

Am venit cu ideea de a înființa o fundație, în principal pentru că, în momentul în care am găsit un contractant care să o construiască, nu a fost de acord să o facă, nici dacă noi i-am fi plătit. Era nevoie de o fundație. Am înființat o fundație și ceea ce s-a întâmplat a fost că un dezvoltator important din New York --

KA: Care va rămâne anonim, presupun?

DR: Da. Inițialele lui sunt JS și deține Centrul Rockeffeler, dacă asta ajută cuiva -- s-a oferit să ajute. Și ne-am întâlnit cu el. Prețurile contractorilor se situau între cinci și 700.000 de dolari. Și Atlantic-Heydt, care este cel mai mare contractor de schelărie din țară, se oferise să o facă, contra cost. Iar dezvoltatorul a spus, "Știți ce, ne vom asuma noi toate costurile." Și noi am spus, "Este incredibil!"

Cred că asta era pe data de 21, şi ştiam că trebuia să fie construit şi funcţional până în data de 28. Şi a trebuit să începem construcţia a doua zi.. Am avut o întâlnire în acea seară cu contractorul ales de el, iar acesta s-a prezentat cu desenele unei platforme la jumătatea dimensiunii la care o desenasem noi.

KA: Cam ca într-o scenă din Spinal Tap în care ți se oferă Stonehenge în miniatură, mă gândesc? (Râsete)

DR: De fapt, a fost ca și când aceasta ar fi reprezentat schelărie pentru spălatul geamurilor. Nu se simțea că era aproape de Saint Paul -- că era, de fapt, un loc care avea nevoie să fie onorat, un loc pentru a reflecta și a rememora. Și trebuie să spun că am petrecut mult timp punând cap la cap, urmărind mulțimea care se aduna la Saint Paul -- care este chiar la dreapta -- care se mișcau în perimetrul site-ului. Iar eu locuiam în acea zonă, așa că am petrecut multă vreme observând nevoia.

Și cred că oamenii sunt uimiți de două aspecte -- cred că sunt uimiți de distrugerea în sine, dar cred că a existat un sentiment de neîncredere legat de eroismul New York-ezilor, pe care l-am găsit impresionant. Genul de eroisme cotidiene ale New York-ezilor.

Eram, așadar, în cadrul întâlnirii iar contractorul a spus "Voi încuia ușa pentru că dezvoltatorul nu va fi de acord să plecați până când nu veți fi semnat înțelegerea." Iar noi am spus, "Aceasta este doar la jumătate din dimensiune, nu are nici una dintre trăsăturile de design asupra cărora am convenit -- toți cei ai orașului. Ar trebui să o luăm de la capăt cu aceasta." Și l-am convins că ar trebui să părăsim camera înțeleși să construim conform planurilor inițiale.

În ziua următoare am primit un e-mail din partea dezvoltatorului care spunea că se retrage din finanțare. Nu știam ce să facem, dar am decis să ne întindem cât mai mult. Am trimis scrisori atâtor oameni cât am putut -- câtorva persoane din publicul de aici -- care au fost de mare ajutor.

KA: Abandonarea nu intra în discuție în acel moment, nu-i așa?

DR: Nu. De fapt, i-am spus contractorului să meargă mai departe. Comandase deja materiale, bazându-se pe acordul meu. Știam că, într-un mod sau altul, aceasta avea să se împlinească. Și simțeam că trebuia să se împlinească.

KA: De finanțare te ocupai tu, colaboratorii și această fundație. Richard, cred că foarte bine, a punctat la început -- înainte ca toți proiectanții de scaune să apară -- despre istoria proiectanților de scaune care au impus soluții estetice acestei probleme universale, banale a șezutului. Mi se pare că, în acest caz, a fost opusul acesteia. Aceasta era o problemă unică, fără precedent.

DR: Aici este problema: știam că nu era în genul -- știm despre această locație și ne gândim la nevoia unui monument comemorativ. Era important ca acesta să nu fie categotizat drept un monument comemorativ. Că acesta era un loc în care oamenii să reflecteze, să iși amintească -- un loc liniștit.

Ne-a condus, așadar, la utilizarea unor soluții de proiectare care au creat cât mai puține filtre posibil între spectator -- cum am numit platforma familiilor -- și experiența în sine. Totul este material incredibil de simplu. Este schelărie și placaj. Și permite -- printr-un fel de procesiune a mişcării, sus înspre Saint Paul și în jos pe partea opusă -- îți oferă aproximativ 100 de metri pentru a urca 4 metri deasupra nivelului solului de unde ai o vedere de 360 de grade.

Dar proiectul a fost condus de nevoia de a fi rapid, ieftin, sigur, respectuos, flexibil. Unul din celelalte aspecte este că aceasta este proiectată pentru a fi mobilă. Pentru că atunci când ne-am uitat la cele patru platforme ale locației, dintre care una este o îmbunătățire a platformei familiilor, am știut că era nevoie ca acestea să fie mobile pentru a răspunde condițiilor schimbătoare, precum și schimbărilor definiției a ceea ce înseamnă Ground Zero.

KA: Munca voastră -- adică, am mai vorbit de asta -- o mare parte din munca voastră, cred, este alimentată de convingerea voastră, sau atenția voastră pentru efemeritatea și dispariția tuturor lucrurilor, și un fel de "Mănâncă, bea și fii vesel pentru că mâine vom muri" ca și stil de existență. Aceasta în mod clar nu este o creație care să reziste peste ani. Știți, peste câțiva ani nu va mai fi acolo. A necesitat asta, în calitate de arhitect, schimbarea modului de abordare? Să o gândești drept o construcție temporară?

DR: Nu, nu cred. Cred că aceasta este, evident, cu adevărat diferită de orice am fi gândit a face înainte, doar prin natura sa. Punctul în care se suprapune gândurilor noastre de muncă în general este, în primul rând -- noțiunea de colaborare ca și mod de a realiza lucrurile. Și Kevin Kennon, Rick Scofidio, Liz Diller și toți oamenii orașului -- Norman Lear, pe care l-am contactat cu patru ore înaintea termenului pentru finanțare, s-a oferit să ne ofere un împrumut de termen scurt pentru a ne ajuta să reușim. Așadar noțiunea de a colabora -- cred că asta întărește dovada cât de importantă este.

Iar în ceea ce privește natura sa efemeră, scopul nostru nu a fost de a crea ceva ce avea să fie acolo mai mult decât era necesar. Cred că am fost cel mai interesați de a promova un fel de dialog care noi simțeam că nu era suficient de prezent în oraș, despre ceea ce se întâmplă cu adevărat.

Și cu o zi sau două înainte de deschidere a avut loc adresa de rămas bun a lui Giuliani, în cadrul căreia a propus ca Ground Zero să fie un monument comemorativ. Idee care era foarte controversată, dar la unison cu ceea ce gândeau mulți oameni. Și cred că indiferent de ce se crede despre ceea ce va ajunge această bucată sacră de pământ, pornind de la vizualizarea sa în realitate, cred că o transformă într-un dialog mult mai puternic. Și asta ne interesează. Și asta, cu adevărat, este în domeniul lucrurilor de care eram interesat înainte.

KA: Îmi pare, printre altele, o piesă de infrastructură încântătoare. Permite conversației să devină serioasă. Și la șase luni după aceea -- și cu doar câteva luni înainte de curățarea locației -- am ajuns foarte repede, acum, în punctul în care conversațiile despre ce ar trebui să fie acolo devin serioase. Aveți -- după implicarea fizică la fața locului din timpul acestui proiect -- aveți vreo idee despre ceea ce ar trebui și ceea ce nu ar trebui să fie?

DR: Cred că un lucru ce nu trebuie făcut este a se evalua -- Cred că în prezent discuția este centrată asupra planului principal. Galeria Protetch a găzduit recent un spectacol despre idei pentru clădiri, care a cuprins idei inventive de construcții.

KA: Dar a avut unele idei teribile.

DR: Se și simțea, într-un fel, că este o competiție de idei, pe când, cred, atenția ar trebui să fie acordată modurilor de abordare și utilității. Și cred ca ar trebui să existe o mai largă -- și începe să fie așa -- dialogul începe să se îndrepte înspre, ce se doreşte să devină cu adevărat această locaţie ? Și cred cu adevărat că, până ce problema monumentului comemorativ nu este soluționată, va fi foarte greu să ai o discuţie inteligentă. Se poartă o nouă discuție acum care cred că este foarte pozitivă, despre coborârea nivelului autostrăzii West Side și conectarea ei pe deasupra, astfel încât să se creeze o bucată de pământ continuă.

KA: Cred că asta este interesant. Și se ajunge la o altă problemă care ar fi părut, probabil, nepotrivită a fi discutată în urmă cu șase luni, dar care, poate, nu mai este acum, şi anume că nu multora dintre noi ne-a plăcut World Trade Center ca arhitectura ca ceea ce a făcut pentru acest oraş şi pentru acea piaţă mare. Este aceasta o oportunitate, este un aspect pozitiv -- un aspect pozitiv, aici -- de a reconstrui o infrastructuctură mai tradițională, sau nu?

DR: Cred că există o adevărată oportunitate de a porni o discuție despre motivul pentru care trăim în orașe. Și de ce trăim în locuri în care oameni atât de neasemănători se lovesc de noi în fiecare zi? Nu cred că are prea multe de-a face cu 50 sau 60 sau 70 sau 80 de mii de noi spații de birouri, indiferent care este numărul. Așadar da, cred că este o șansă de a regândi modul în care privim orașele.

Și de fapt există o propunere pe masă pentru a șaptea clădire.

KA: Care era clădirea imediat la nord de Turnuri?

DR: Corect, înspre care s-au prăbușit turnurile. Și motivul pentru care a existat reținere este în principal datorită revoltei comunității că strada nu este redeschisă pentru a fi reconectată la restul orașului. Cred că un dialog public -- cred că, știți, mi-ar plăcea să văd o competiție internațională, și o chemare pentru idei de utilizare.

KA: Fie că este despre artă, despre locuințe, despre cantitatea de cumpărături?

DR: Corect. Și căutăm alte lucruri. Această mică fundație pe care am alcătuit-o caută alte mijloace să ajute. Inclusiv acapararea unei mici bucăți adiacente locației și invitarea a 10 arhitecți care momentan nu au o voce răsunătoare în New York pentru a crea locuințe. Și găsirea unor căi de încurajare ca discuțiile să fie împotriva soluțiilor monolitice, singulare, și mai mult despre multiplicitatea lucrurilor.

KA: Înainte de a încheia, știu că ai un material video digital al experienței de a fi pe această platformă?

DR: John Kamen -- care este aici, de fapt -- a realizat un montaj de două minute jumătate care arată platforma în folosință. Și am considerat că ar fi potrivit ca și încheiere.

DR: Privim dinspre Fulton Street, dinspre vest. Una dintre problemele complicate pe care am avut-o cu administrația Giuliani a fost că uitasem cât de împotriva graffiti-ului era. Și esențial construcția noastră fusese proiectată pentru a se putea scrie pe ea.

KA: După cum spui, nu este un monument comemorativ. Dar cunoșteați monumentele comemorative? Monumentul dedicat Vietnamului? Acel tip?

DR: Cu siguranță ne-am documentat cât de mult posibil, și eram conștienți de existența altor monumente comemorative. Și de complexitatea și timpul necesar pentru a le realiza. Sunt 350 de oameni în comitetul orașului Oklahoma, de aceea am considerat-o drept o soluție ad-hoc, spontană care se întindea înspre Union Square și înspre locurile orașului unde existau deja monumente comemorative.

Schelăria ce o vedeți montată în stradă este demontabilă.

Ceea ce este interesant acum este că natura locației s-a schimbat complet, astfel încât ești conștient că nu este doar despre distrugerea clădirilor de la Ground Zero, ci a tuturor clădirilor din jur -- și cicatricile clădirilor din jur, care sunt enorme. Aici se vede Saint Paul în stânga.

KA: Vreau doar să îți mulțumesc în numele New York-ezilor pentru că ați transformat asta în realitate și pentru că ați reușit. Dar acest mod de construire, practic instantanee, și existența sa acolo, mai repede decât ai putea crede că un răspuns de o asemenea anvergură ar putea fi obținut, este parte din extraordinarul său -- nu știu dacă frumusețea este cuvântul -- dar prezența.

DR: A fost o onoare să îl realizăm. Și suntem încântați că am putut să îl arătăm aici.