„Rome Antics” de David Macaulay

Desenez ca să înţeleg lucrurile mai bine. Uneori, fac multe desene şi tot nu înţeleg ceea ce desenez. Aceia dintre voi care se simt comfortabil cu tehnologia digitală, și chiar sunt îngâmfați în legătură cu relația, ar putea fi amuzați aflând că tipul care e cunoscut pentru ”Felul în care funcționează lucrurile”, în timp ce pregătea o parte a unei discuții explicative, a petrecut două zile încercând să-și convingă laptopul să comunice cu noul său inscriptor de CD-uri. Cine știa de managerele de extensie? Mereu m-am ocupat de propriile extensii. Nu a trebuit niciodată să citesc instrucțiunile. Dar m-am descurcat. A trebuit să mă descurc, deoarece împreună cu invitația a sosit și înspăimântătorul memento că nu va exista niciun proiector. Așa că nu mai era necesar să aduc toate acele carusele, dar era necesar să aduc o altă formă de comunicație.

Acum, aș putea vorbi despre ceva pentru care sunt renumit, ceva care ar fi potrivit pentru oamenii de aici care au o înclinare spre tehnică, sau aș putea să vorbesc despre ceva de care îmi pasă. M-am decis pentru cea de-a doua variantă. Voi vorbi despre Roma. Acum, de ce mi-ar păsa în mod special de Roma? Ei bine, am fost la Școala pentru Design și Arhitectură Rhode Island în a doua jumătate a anilor '60. Am fost destul de norocos ca să-mi petrec ultimul an, al cincilea, în Roma ca student. Mi-a schimbat viața. Nu ultimul motiv fiind și acela că mi-am petrecut primii patru ani locuind acasă -- mergând cu mașina până la școală zilnic, venind înapoi. Mi-a fost dor de anii '60. Am citit despre ei. Înțeleg că au fost destul de interesanți. Mi-a fost dor de ei. Dar am petrecut acel an extraordinar în Roma. E un loc care nu se află niciodată departe de mintea mea. Așa că de fiecare dată când mi se oferă șansa, încerc să fac ceva acolo sau pentru ea.

De asemenea, desenez pentru a ajuta oamenii să înțeleagă anumite lucruri. Lucruri pe care vreau ca ei să creadă că eu le înțeleg. Și asta e ceea ce fac ca grafician. Asta e meseria mea. Așa că vă voi arăta câteva poze din Roma. Am făcut o mulțime de desene din Roma de-a lungul anilor. Acestea sunt doar desene din Roma. Mă întorc acolo de câte ori e posibil. Am nevoie de asta. Toate acele materiale diferite, stiluri diferite, perioade diferite. Desene din caiete de schițe, privind detaliile Romei. O parte a motivului pentru care vă arăt aceste desene este că mă cam ajută să ilustrez prin ceea ce trec încercând să îmi dau seama ce simt pentru Roma și de ce simt asta.

Acestea sunt schițele unor detalii minore. Roma e un oraș plin de surprize. Adică, vorbim despre o perspectivă neobișnuită. Vorbim despre mici străzi înguste și unduitoare, care duc subit la piețe vaste și scăldate în soare -- deși sunt piețe construite la scară umană. O parte a motivului este faptul că a fost crescută în mod organic. Minunata juxtapunere dintre vechi și nou, raze de lumină care se strecoară printre clădiri, asta reușea parcă să creeze o hartă care călătorește prin capul tău -- de obicei albastră, mai ales vara -- comparată cu hărțile pe care te aștepți să le vezi ale străzilor obișnuite.

Și am început să mă gândesc cum aș putea să exprim asta sub forma unei cărți. Cum aș putea să împărtășesc cum simt Roma, cum înțeleg Roma? Și vă voi arăta, de fapt, câteva fundături. Motivul principal pentru aceste fundături este faptul că dacă nu știi sigur unde mergi, nu vei ajunge acolo oricât de eficient ai fi.

Aici este o mică hartă -- și m-am gândit la hărți la început. Poate ar trebui doar să încerc să fac un mic atlas cu străzile și conexiunile mele preferate din Roma. Și aici este un rând cu un text care de fapt provine din țeava de eșapament al unui scuter care a trecut peste pagină. Aici același rând de text se înfășoară în jurul unei fântâni într-o ilustrație care poate fi întoarsă cu susul în jos și citită din ambele părți. Poate acel rând de text ar putea fi o poveste pentru a-i aduce un aspect uman acestui lucru. Poate ar trebui să mă îndepărtez complet de această hartă, și să fiu sincer despre faptul că vreau să arăt părțile mele preferate din Roma. Și, pur și simplu, să șutez o minge de fotbal, lucru care se întâmplă în așa de multe piețe ale Romei, și o să o las să ricoșeze din lucruri. Și voi explica, pur și simplu, toate lucrurile lovite de minge. Părea un fel de încercare ieftină. Dar, deși abia am început această prezentare, acesta nu e primul lucru pe care am încercat să îl fac, și am devenit cam disperat.

În final, am realizat că nu aveam un conținut pe care să mă bazez, așa că am decis să mă ocup de ambalaj. Adică, pare să funcționeze pentru o mulțime de lucruri mărunte. Așa că m-am gândit că un pachet cu patru cărticele ar putea fi de folos. Dar una dintre ideile care a apărut din una dintre acele schițe a fost călătoria prin Roma cu vehicule diferite la diferite viteze pentru a arăta aspectele diferite ale Romei. Un fel de vedere asupra Romei care ar putea fi zărită dintr-un dirijabil. Instantanee ale lucrurilor pe care le-ați putea vedea aflându-vă pe un scuter în viteză, și foarte lent. Plimbându-vă prin Roma, puteți să studiați în detaliu minunatele suprafețe și câte și multe altele peste care puteți da.

Oricum, m-am întors la noțiunea de dirijabil, am mers la Alberto Santos-Dumont. Am găsit unul dintre dirijabilele lui cu dimensiuni suficiente. Ca să îl pot folosi drept scală pe care aș putea să o juxtapun pe anumite lucruri din Roma. Lucrul acesta ar putea ori să zboare peste sau pe lângă sau să fie parcat în față, dar ar fi ca un fel de riglă -- un fel de călătorie printre pagini -- fără ca de fapt să fie o riglă. Nu că ați știi cât de lung este numărul 11 de fapt, dar ați putea să-l comparați cu Panteonul cu Băile din Caracalla și tot așa. Dacă ați fi interesați.

Acesta e Beatrix, ea are un câine pe nume Ajax. Ea a cumpărat un dirijabil, un dirijabil mic. Asamblează structura. Ajax miroase eventualele găuri în balon înainte de a decola. Ea lansează chestia asta peste Treptele Spaniole, și se îndreaptă către un tur aerian al orașului. Peste Treptele Spaniole trecem. Un fel drăguț de a arăta acel râu, acel șuvoi, care, într-un fel curge pe deal în vale. Din păcate, chiar peste drum de ele, sau cât de cât în apropiere, este Columna lui Marcus Aurelius. Și diametrul dirijabilului creează o impresie, după cum puteți vedea, ea încercând să citească povestea scrisă în spirală pe Columna lui Marcus Aurelius, se apropie puțin prea mult, o înghiontește. Acest lucru îmi oferă șansa să vă sugerez structura Columnei lui Marcus Aurelius, care, sincer, nu este mai înaltă decât o grămăjoară de pietre. Pietre înalte, groase. Peste Piața Sfântului Ignacio -- ruinând complet simetria, dar pe lânga aceasta -- un loc de vizitat, spectaculos. Un schelet spectaculos pe dinăuntrul căruia, vedeți -- de obicei -- un extraordinar cer albastru. Peste Panteon și peste fereastra circulară cu diametrul de 8 metri. Ea-și parchează dirijabilul, coboară frânghia-ancoră și coboară pentru o vedere mai de-aproape a interiorului. Textul este scris în partea dreaptă și cu susul în jos, astfel încât ești forțat să întorci cartea, și o poți vedea de la sol, și din punctul ei de vedere, uitându-se prin gaură dându-ți o altfel de perspectivă. Mișcându-te prin spațiu. În special adecvat într-o clădire, care poate conține, perfect, o sferă, lungimea diametrului fiind aceeași cu distanța de la centrul podelei la centrul ferestrei circulare.

Din nefericire pentru ea, ancora se încâlcește în jurul picioarelor unor cercetași care vizitau Panteonul, și sunt imediat smulși afară oferindu-li-se o priveliște extraordinară, dar înfricoșătoare a unor domuri din Roma care, din punctul lor de vedere, ar fi atârnat natural cu susul în jos. Ei scapă de-ndată ce ajung în vârful Sfântului Ivo, acea structură în formă de spirală ce o puteți vedea acolo. Ea își continuă drumul prin Piața Navona. Observă activitate intensă la restaurantul Tre Scalini, amintindu-i că e ora prânzului, și ei îi e foame. Continuă să avanseze către Campo de Fiori, la care ajung curând. Ajax, câinele, e pus în coș și coborât, cu o listă de cumpărături, în piață. Care înflorește acolo până la unu după-amiaza și apoi e complet îndepărtată, și nu mai apare acolo până următoarea dimineață la șase sau șapte. Oricum, cățelul se întoarce în dirijabil cu lucrurile. Din păcate, când să se pregătească să desfacă șunca feliată, Ajax se repede către ea. Ea a reușit să salveze șunca, dar pe parcurs, pierde fața de masă, pe care o puteți vedea zburând în partea din stânga-sus a imaginii. Ei continuă fără fața lor de masă, căutând un loc să parcheze chestia asta ca să poată și ei mânca prânzul. Într-un final, descoperă un zid imens plin cu mici găurele, numai bun pentru ancorat dirijabile, pentru că aveai loc unde să-l legi. Se dovedește a fi peretele exterior, partea care a mai rămas din el, al Colosseumului. Așadar, parchează acolo și au parte de un prânz pe cinste și o priveliște spectaculoasă.

La sfârșitul mesei de prânz, desfac ancora, și își iau zborul prin Băile lui Caracalla și peste zidurile orașului într-o poartă abandonată a cetății. Și decid să mai arunce o privire asupra Piramizii lui Cestius, care are paratrăznetul în vârf. Din păcate, aceasta e o problemă. Se apropie puțin cam mult -- și când ești într-un dirijabil trebuie să fi foarte atent la țepi. Și aceasta chestiune îi duce povestioara la final. Marcello, pe de altă parte, e genul de tip leneș, dar nu-și începe serviciul decât la prânz. Așa ca alarma sună pe la 12 fără cinci sau cam așa ceva. Se trezește, sare pe scuterul său, trece cu viteză prin oraș pe lângă biserica Santa Maria della Pace, pe alei în jos, pe străzile pe care turiștii ar putea să hoinărească. Deranjând liniștea, genul de viață de cartier Roman, la fiecare pas. Viteza cu care se deplasează, sper că am reușit s-o sugerez în poza asta mică -- care, din nou, poate fi întoarsă și citită din ambele părți, pentru că este text atât în josul paginii, cât și sus, unul dintre ele fiind cu susul în jos în această imagine.

Așadar, merge în continuare, apropiindu-se de un ospătar care nu suspectează nimic, care încearcă să servească două porții de linguine într-un fel de sos delicat de scoică și vin alb celor care stau la o masă în stradă, chiar în fața restaurantului. Chelnerul se prinde, dar e prea târziu. Și Marcello nu se oprește din drumul lui. Tot ce vede din acest punct e puțin afectat de linguine. Dar continuă să meargă, pentru că tipul acesta are o muncă de făcut. Îndepărtează una dintre schele -- unul din motivele pentru care Roma rămâne locul extraordinar care este și acum: din cauza schelelor și a determinării de a menține structurile; este un oraș care continuă să crească și să se adapteze nevoilor timpului respectiv în care se găsește, sau îl găsim noi. Prin Piazza della Rotonda, în fața Panteonului, din nou creând dezastru, și în final ajungând la muncă. Și Marcello, după cum se pare, este șoferul autobuzului 64. Și dacă ați mers cu autobuzul 64 știți că este condus cu aceeași exuberanță pe care Marcello a demonstrat-o pe scuter.

Și, în final, Carletto -- vedeți că apartamentul lui este în colțul din stânga-sus. Se uită la masa lui. El are de gând să o ceară în căsătorie, în seara asta pe prietena lui de 40 de ani. Și vrea ca totul să fie perfect. Are lumânări, are flori în mijloc și încearcă să-și dea seama unde să pună farfuriile și paharele. Dar nu e fericit -- ceva nu-i în regulă. Telefonul sună, oricum -- e chemat la palazzo. Hoinărește într-un ritm bun, dar comparat cu călătoria pe care tocmai am văzut-o, el hoinărește. Toată lumea îl știe pe Carletto, pentru că e în domeniul divertismentului -- de fapt, în domeniul televiziunii. De fapt, e în domeniul reparațiilor de televizoare, motivul pentru care îl cunosc oamenii. Deci, toți au numărul lui. Ajunge la palazzo, ajunge în fața ușii mari din față. Intră în curte și vorbește cu paznicul, care îi spune că a avut loc un dezastru în palazzo. Niciun televizor nu funcționează. Și urmează un meci important de fotbal, iar mulțimea devine puțin cam neliniștită și puțin cam agitată.

Coboară la subsol să verifice cablurile, și ușor-ușor, merge către ultimul etaj al clădirii, apartament cu apartament, verificând fiecare televizor, verificând fiecare conexiune, în speranța că va descoperi problema. Ajunge, în final, de la casa scării principale, la o casă a scării mai mică, până când ajunge în pod. Deschide fereastra podului, desigur, și acolo e o față de masă înfășurată în jurul antenei de televiziune a clădirii. O dă la o parte; problema e rezolvată, toată lumea din palazzo e fericită. Și, desigur, el își rezolvă propria problemă. Tot ce are acum de făcut, cu o masă perfectă, este să o aștepte să sosească.

Aceea a fost prima încercare, dar nu a părut destul de substanțială pentru a transmite ceea ce am vrut să transmit despre Roma. Așa ca m-am gândit, ei bine, o să desenez pur și simplu piețe, și o să pătrund în interior și pe dedesubt, și o să arăt aceste lucruri crescând și să vă arăt de ce au forma pe care o au. Și apoi m-am gândit: e prea complicat. Nu. O să iau doar părticelele mele favorite, și o să le pun în Panteon, dar păstrând dimensiunile. Așa că puteți vedea vârful lui Sant'Ivo și Piramida lui Cestius și Tempietto-ul lui Bramante, toate unul lângă celălalt în acest spațiu minunat. Acum, acesta-i un desen. Ei bine, m-am gândit, poate e timpul ca Piranesi să-l întâlnească pe Escher.

De fapt, vedeți că deja încep să pierd controlul, și de asemenea speranța. Acolo este o linie albastră, subțire-subțire de eșapament care, într-un fel, trece prin chestia aceasta care ar fi un fel de urmă care ține asta împreună. Și apoi m-am gândit. Stai puțin. Ce fac? O carte nu este numai un mod elegant de a strânge și a păstra informația. Este o serie de straturi. Vreau să spun, întotdeauna desfaci un strat de pe celălalt -- le spunem pagini -- într-un fel anume. Dar gândiți- vă la ele ca la straturi. Vreau să zic, Roma este un loc al straturilor -- straturi orizontale, straturi verticale. Și m-am gândit că desfăcând o pagină de pe cealaltă m-ar lăsa să -- dacă v-am făcut să vă gândiți în sensul bun -- m-ar lăsa să vă arăt adâncimea straturilor. Stucco-ul, de pe pereții celor mai multe clădiri din Roma, acoperă cicatricea -- cicatricile a secole de schimbare deoarece aceste structuri au fost adaptate și nu distruse. Dacă aș împături pagina în partea stângă, și v-aș lăsa să o despăturiți, ați observa pe spate ce vreau să spun prin țesut cu cicatrice. Puteți vedea că în 1635 a devenit o necesitate ca ferestrele să fie mai mici, pentru că veneau băieții răi, sau ceva de genu'. Adaptările sunt îngropate toate sub stucco. Aș putea desface o pagină a acestui palazzo să vă arăt ce se petrece înăuntrul lui. Dar mult mai important, v-aș putea arăta cum se vede în colțul uneia dintre aceste clădiri magnifice cu toate acele blocuri de piatră masive -- sau acele pietre false făcute din cărămidă și stucco, caz întâlnit mai des.

Așadar, devine puțin tridimensional. V-aș putea purta pe una dintre aceste străzi înguste, într-una dintre acele surprinzătoare plazza, folosindu-mă de împăturirea dublă. Împăturirea dublă -- dacă ați fi fost ca mine, citind o carte basorelief în copilărie -- v-ați băga, sper, capul. Vă cufundați capul între pagini, și sunteți în acea piazza pentru o scurtă perioadă de timp. Și nu am făcut nimic mai complicat decât pagini împăturite. Dar apoi m-am gândit, poate pot face ceva mai simplu aici. Haideți să ne uităm la Panteon și la Piazza della Rotonda din fața lui. Aici este o carte larg deschisă. E în regulă, dacă nu deschid cartea complet, dacă o deschid doar la 90 de grade, ne uităm la fațada Panteonului. Și ne uităm, oarecum în vârful, mai mult sau mai puțin jos spre pătrat. Și dacă întorc cartea invers, ne uităm de-a lungul pătratului din fața Panteonului. Fără împăturiri, fără șmecherii -- doar o carte care nu e deschisă complet. Părea promițător. M-am gândit, poate o s-o fac în interior, și aș putea chiar combina împăturirile cu cartea parțial deschisă. Așadar intrăm în Panteon, și crește, și tot așa. Și m-am gândit, poate sunt pe drumul cel bun, dar și-a cam pierdut calitatea umană.

Așa că m-am întors la noțiunea de poveste, care este întotdeauna bună dacă vrei ca oamenii să fie atenți la carte și să culeagă informații pe parcurs. „Progresul Porumbelului” mi s-a părut un titlu bun. Dacă ar fi fost un porumbel voiajor, i-aș fi spus „Odiseea lui Homer”. Dar era călătoria -- (Râsete) -- dacă un titlu funcționează, folosește-l. Dar ar fi o călătorie prin Roma și ar arăta toate lucrurile care îmi plac de-acolo. Este un porumbel care stă pe turla unei biserici. Pleacă în timpul zilei și face chestii normale de porumbei; se întoarce -- toată zona e acoperită cu schele și plasă verde. Și nu există cale ca porumbelul să se întoarcă acasă, deci e un porumbel rămas pe drumuri. Și trebuie să-și găsească o nouă locuință. Acest lucru îmi permite să trec prin catalogul lucrurilor mele favorite. Și începem cu cele înalte și tot așa. Poate trebuie să se-ntoarcă și să locuiască împreună cu membrii familiei -- acesta nu e mereu un lucru bun. Dar, într-un fel, reunește porumbeii. Și m-am gândit, e oarecum interesant, dar, poate, ar trebui să fie și o persoană implicată cumva.

Așa că m-am gândit la bătrânelul acesta, care și-a dedicat viața îngrijirii porumbeilor bolnavi. Merge oriunde pentru a-i lua. Locuri periculoase și câte şi mai câte. Și s-au împrietenit cu tipul acesta, și au învățat trucuri și îl distrau în timpul prânzului. Este o adevărată legătură care se dezvoltă între acest bătrânel și acești porumbei. Dar, din păcate, el se îmbolnăvește. Rău. Dar i-a învățat să-i scrie numele: Aldo. Apar într-o zi după ce nu-l mai văzuseră trei, patru zile. El locuiește în acestă mansardă mică. Îi scriu numele și zboară pe-acolo. Și, el își adună forțele ca să urce scările pe acoperiș. Și toți porumbeii, a la Red Balloon, sunt acolo așteptându-l, și îl cară de-acolo, deasupra zidurilor orașului. Și el are -- am uitat să menționez asta -- de fiecare dată când pierea un porumbel, îl ducea dincolo de zidurile orașului. Conform vechilor tradiții romane, morții nu erau niciodată îngropați în oraș. Și m-am gândit că era o povestioară vioaie. (Râsete). Sigur o să țină mult.

Deci, oricum, v-am mai spus, și din nou -- dacă împachetarea nu funcționează și povestirile merg în direcția potrivită, am inventat titluri. Și sper că un titlu mă va pune pe drumul cel bun. Și, uneori, mă face să mă concentrez îndestul, încât fac și o pagină de titlu. Deci, acestea sunt toate titlurile de pagină care m-au îndrumat către soluția la care am rămas, și anume, povestea unei tinere care trimite un mesaj printr-un porumbel voiajor -- trăiește dincolo de zidurile orașului -- cuiva din oraș. Și porumbelul zboară deasupra Drumului Appian, aici. Puteți vedea mormintele și pinii și așa mai departe de-a lungul drumului. Dacă vedeți linia roșie, vedeți traiectoria porumbelului. Dacă nu vedeți linia roșie, sunteți porumbelul. Și devine posibil și necesar acum să convenim asupra simțământului de a zbura pe deasupra orașului, fără ca, de fapt să ne mișcăm. Peste Piramida lui Cestius -- acestea vi se par familiare, deși nu ați fost recent la Roma. Peste poarta cetății. Acesta e puțin cam neobișnuit. Porumbelul acesta face ceva ce porumbeii voiajori nu fac în mod normal: urmează o rută scenică. Care a fost un motiv pe care l-am simțit necesar ca să extind cartea peste mai mult de patru pagini.

Așa că dăm ocol Colosseumului, peste Biserica Santa Maria în Cosmedin și Templul lui Hercule, către râu. Aproape că ne lovim de cornișa Palazzo Farnese, proiectată de Michelangelo, construită din piatră luată de la Colosseum. Ca prin urechile acului! Ne năpustim asupra Campo de Fiori. Acesta este unul dintre lucrurile pe care le arăt elevilor mei, deoarece este o bastardizare completă -- o negare a oricărei reguli a perspectivei. Singura regulă a perspectivei care, cred eu, că ar conta este: dacă pare credibil, ați reușit. Dar încercați să vă dați seama unde este punctul central aici. Vreo două sunt pe Marte, și pe a altcuiva -- știți voi, vre-o alte două -- în Cremona. Dar în piață, în fața Santei Maria della Pace, unde mereu se desfășoară un meci de fotbal, suntem loviți de o minge de fotbal. Aceasta este o groaznică ilustrație cu mine fiind lovit de minge. Am toate piesele. Acolo e Santa Maria della Pace, acolo e mingea, acolo e puțin din aripa păsării. Nu se întâmplă nimic. Așa că a trebuit s-o regândesc. Și dacă ați dori neapărat să vedeți Santa Maria della Pace -- știți, aceste cărți sunt foarte flexibile, incredibil de interactive -- trebuie doar s-o întoarceți și să vă uitați la ea invers.

Pe alee, putem vedea că impactul a fost redat prin linia roșie. Și pasărea reușește să-și dreagă zborul pe lângă acest turn medieval -- unul dintre puținele turnuri medievale rămase -- către biserica -- i-am uitat numele -- Sant'Angese, și în jurul domului uitându-se jos, în Piazza Navona, pe care deja am menționat-o și văzut-o. Este statuia Bernini a celor patru râuri. Și apoi peste minunatul Borromini Sant'Ivo. Oprindu-se la timp pe fereastra circulară de 8 metri a Panteonului pentru a ne trage sufletul. Apoi ne putem năpusti în interior și împrejur, și, pentru că zburăm, nu trebuie să ne facem griji pentru gravitație chiar acum, așa că acest desen poate fi orientat oricum pe pagină.

Devenim puțin exuberanți trecând pe lângă Jesu -- nu este surprinzător să mimeze arhitectura în felul acesta. Peste minunatul zid, umplut cu juxtapunerea de care vă vorbeam: sculpturi frumoase în zid deasupra semnului de neon „Ristorante”, și tot așa. Și, în final, ajungem la curtea interioară a palazzo, care este destinația noastră. Drept în sus prin curte, printr-o fereastră mică, din pod, unde cineva desenează. El ia mesajul de la piciorul porumbelului. Și iată ce scrie. Cum ne uităm la ceea ce el desenează, putem vedea la ce lucrează, de fapt, o hartă a călătoriei pe care porumbelul tocmai a făcut-o, și linia roșie trece prin toate obiectivele. Și dacă vreți informații, pentru a completa acest cerc al înțelegerii, tot ce trebuie să faceți e să citiți aceste paragrafe. Vă mulțumesc foarte mult.