David Holt cântă muzică de la munte

Aceasta e Mătuşa Zip din Sodom, Carolina de Nord. Avea 105 ani când am făcut această poză. Mereu spunea lucruri care mă puneau pe gânduri, cum ar fi, "Timpul le vindecă pe toate, dar nu e specialist în cosmetică." (Râsete) Ea spunea, "Fii bun cu prietenii tăi." "Fără ei ai fi doar un străin." (Râsete)

Acesta e unul dintre cântecele ei. Să vedem dacă îl putem cânta împreună. Michael Manring va cânta la bas alături de mine. Aplauze, vă rog. (Aplauze)

Unu, doi, trei, patru.

(Muzică)

Iubita mea e o margaretă oacheşă; daca n-o văd, înnebunesc.

Iubita mea locuieşte în susul râului; din câteva sărituri voi ajunge la ea.

Hei, hei, Susie cea oacheşă! Hei, hei, Susie cea oacheşă! Hei, hei, Susie cea oacheşă, hei.

Acum trebuie să v-o imaginaţi pe Mătusa Zip la 105 ani în Sodom, Carolina de Nord. Mă duceam şi învăţam cântecele acestea vechi de la ea. Ea nu prea mai putea să cânte, nici cu vocea şi nici la instrument. Asa că o scoteam pe veranda din faţa casei. Mai jos, nepotul ei ara câmpul de tutun cu un măgar. O toaletă dublă într-o parte a curţii. Cântam amândoi cântecul acesta vechi. Ea nu avea prea multă energie, aşa că eu cântam "Hei, hei!" şi ea răspundea cu "Susie cea oacheşă."

Hei, hei, Susie cea oacheşă! Hei, hei, Susie cea oacheşă! Hei, hei, Susie cea oacheşă, hei.

Ea şi cu mine am fost la cules de mure. Ea s-a supărat; eu am luat bătaie.

Raţe pe iazul de la moară, gâşte pe ocean, Necuratul în fata frumoasă când ea îşi dă seama.

Hei, hei, Susie cea oacheşă! Hei, hei, Susie cea oacheşă! Hei, hei Susie cea oacheşă, hei.

Sa ascultăm banjo-ul.

O să ne căsătorim de ziua Recunoştinţei. Eu voi sta acasă; ea va câştiga banii.

Ea va face friptura, eu voi face sosul; poate vom mânca şi pui într-o zi.

Hei, hei, hei Susie cea oacheşă, hei!

Incă o dată. Hei, hei, Susie cea oacheşă! Hei, hei, Susie cea oacheşă! Hei, hei, Susie cea oacheşă, hei.

(Aplauze) Mulţumesc, Michael.

El e Ralph Stanley. A venit în campus pe când eram student la Universitatea din California în Santa Barbara, la Colegiul de Studii Creative, şi mă specializam în biologie şi artă. Cred că asta s-a întâmplat în 1968. El cânta muzică în stil "bluegrass", dar aproape de finalul concertului a cântat şi în stilul vechi de "banjo ciupit", originar din Africa, la fel ca şi banjo-ul. Stilul se cheamă "claw-hammer", şi el l-a învăţat de la mama şi bunica lui. M-am îndrăgostit de stilul acela. M-am dus la el şi l-am întrebat cum pot să învăţ şi eu. Mi-a zis, poţi să te duci la Clinch Mountain, de unde sunt eu, sau Asheville, sau Mount Airy, Carolina de Nord -- un loc unde găseşti multă muzică. Mulţi dintre bătrânii încă în viaţă mai cântă în stilul ăsta vechi.

Aşa că m-am dus chiar în acea vară. M-am îndrăgostit de cultura şi de oamenii din acele locuri. Apoi m-am întors la şcoală, mi-am luat diplomele şi le-am spus părinţilor că vreau să fiu cântăreţ de banjo. Vă puteţi imagina cât de încântaţi au fost.

Aşa că m-am gândit să vă arăt câteva poze ale unora dintre mentorii mei. Doar câţiva dintre ei, poate vă veţi face o idee despre aceşti oameni.

Voi cânta şi la banjo. Haideţi să facem un potpuriu. (Muzică)

(Aplauze) În ultimele poze l-aţi văzut pe Ray Hicks, care tocmai a decedat anul trecut. A fost unul dintre marii povestitori de folclor americani. Poveștile cu Old Jack pe care le-a învăţat - cam aşa vorbea, de-abia îl puteai înţelege. Dar era cu adevărat minunat. A trăit în casa construită de străbunicul lui. Fără apă curentă, fără electricitate. Un om minunat.

Iată alte câteva poze. Am şi un website cu pozele pe care le-am făcut altor oameni şi nu am avut ocazia să vi le arăt. Acest instrument a apărut în acele poze. Se cheamă arcuşul de gură. Cu siguranţă e primul instrument cu coarde din lume, încă mai e folosit în munţii din sud. Pe vremuri oamenii nu foloseau o coardă de chitară ca să facă aşa ceva. Luau doar un băţ şi îi legau la capete o coardă din maţ de pisică. Era dureros pentru pisici, dar ieşea un instrument minunat. Sună cam aşa.

(Muzică) Ați auzit poveştile spuse cu bucurie de tineri şi bătrâni despre faptele de vitejie ale fraţilor Johnson?

Tu o iei pe Kate, eu pe Sam; amândoi vom avea o fată Johnson. Tu o iei pe Kate, eu pe Sam; amândoi vom avea o fată Johnson.

Ei erau iscoade în armata rebelilor, renumiţi în lung şi-n lat.

Cand Yankeii îi vedeau venind, aruncau armele şi se-ascundeau.

Tu o iei pe Kate, eu pe Sam; amândoi vom avea o fată Johnson. Tu o iei pe Kate, eu pe Sam; amândoi vom avea o fată Johnson.

Nu-i aşa că sună bine? (Aplauze)

Cred că era prin 1954. Mergeam cu maşina pe lângă Gatesville, Texas, locul unde am crescut în primii mei ani de viaţă. Ne întorceam de la magazinul alimentar. Mama conducea; fratele meu şi cu mine eram în spate. Eram foarte supăraţi pe mama. Ne uitam pe fereastră. Ne înconjurau mii de hectare de bumbac. Tocmai fusesem la magazin, şi mama n-a vrut să ne cumpere borcanul de Ovaltine în care se găsea cuponul pentru inelul cu decodor Captain Midnight. Asta ne-a supărat foarte tare. Mama n-a mai putut suporta prea mult, conducea, şi ne-a spus, "Voi credeţi că puteţi avea tot ce vreţi. Nu ştiţi cât de greu se câştigă banii. Tatăl vostru munceşte mult. Vi se pare că banii cresc în copaci. N-ati lucrat nici măcar o zi din viaţă. Mă supăraţi aşa de tare. Va trebui să vă găsiţi de lucru vara asta."

A oprit maşina şi ne-a spus: "Daţi-vă jos din maşină." Fratele meu şi cu mine ne-am dat jos. Eram la marginea a mii de hectare de bumbac. Cam o sută de negri erau pe câmp la cules. Mama ne-a apucat de umeri şi ne-a împins pe câmp. S-a dus la supraveghetor şi i-a spus: "Am aici doi băieţi care n-au mai muncit până acum." Noi nu aveam decât opt, respectiv zece ani. (Râsete) Mama a zis, "Îi luaţi la muncă?" Supraveghetorului i s-a părut o glumă, cum să-i pui pe băieţii ăştia albi la muncă într-un câmp de bumbac în august, în Texas -- e prea cald. Aşa că ne-a dat la fiecare câte un sac de bumbac, lung cam de 3 metri, cam aşa de mare, şi am început să culegem. Bumbacul e moale, dar planta e plină de ţepi. Si dacă nu ştii ce faci, mâinile îţi sângerează cât ai zice peşte. Fratele meu şi cu mine am început să culegem, mâinile au început să ne sângereze, am strigat - "Mamă!" Și mama stătea lângă maşină aşa. Nu avea de gând să renunţe.

Presupun că supraveghetorul şi-a dat seama că era prins la mijloc. S-a strecurat în spatele nostru şi a început să cânte încet. "Știu că e un veşmânt lung şi larg în ceruri. Nu vreau să mă lase în urmă. Știu că e un veşmânt lung şi larg în ceruri. Nu vreau să mă lase în urmă." Și în jurul nostru oamenii au început să cânte, el cânta: "Veşti bune, veşti bune: vine Trăsura. Veşti bune: vine Trăsura. Veşti bune: vine Trăsura. Și nu vreau să mă lase în urmă." Fratele meu şi cu mine nu mai auzisem niciodată aşa ceva. Era atât de frumos. Am stat acolo şi am cules bumbac toată ziua, fără să ne plângem, în timp ce ei cântau aşa: "Oh, Marie, nu plânge, nu geme" şi "Mergi în apă", şi "Gata, gata", "Mica mea luptă."

În cele din urmă, la sfârşitul zilei, fiecare dintre noi culesese cam un sfert de sac de bumbac. Dar supraveghetorul a fost destul de binevoitor şi ne-a dat la fiecare un cec pentru un dolar, însă mama nu ne-a lăsat să-l încasăm niciodată. Am 57 de ani; încă mai am cecul. Mama spera că aşa am învăţat valoarea muncii. Dar dacă ai copii, ştii că nu merge întotdeauna aşa. Nu, noi am învăţat altceva. Primul lucru pe care l-am învăţat in acea zi a fost că nu mai vreau să muncesc aşa din greu niciodată. (Râsete) Și nici nu am mai muncit. Dar am mai învăţat şi că unii oameni chiar trebuie să muncească din greu în fiecare zi, şi asta mi-a deschis ochii. Și am mai învăţat că un cântec bun poate să uşureze puţin munca grea. Și poate să unească un grup ca nimic altceva.

Nu eram decât un băiat de opt ani când mama m-a dat jos din maşină pe câmpul fierbinte de bumbac din Texas. Nici măcar nu ştiam ce e muzica. Dar în acea zi de cules bumbac pe câmp, când oamenii au început să cânte, mi-am dat seama că mă aflam în inima muzicii adevărate, şi acolo mi-am dorit să fiu de atunci încoace.

Încercaţi acest cântec vechi cu mine. Eu cânt: "Știu că e un veşmânt lung şi larg în ceruri.

Voi cântaţi: Nu vreau să mă lase în urmă. Știu că e un veşmânt lung şi larg în ceruri. Nu vreau să mă lase în urmă.

Veşti bune, veşti bune: vine Trăsura. Veşti bune: vine Trăsura. Veşti bune: vine Trăsura. Și nu vreau să mă lase --

A trecut ceva timp de când n-aţi mai cules bumbac, nu-i aşa? Să mai încercăm o dată.

Știu că e o coroană înstelată în ceruri. Nu vreau să mă lase în urmă. Știu că e o coroană înstelată în ceruri. Nu vreau să mă lase în urmă.

Veşti bune: vine Trăsura. Veşti bune: vine Trăsura. Veşti bune: vine Trăsura. Și nu vreau să mă lase în urmă.

S-a întâmplat în urmă cu câţiva ani, dar mi-am amintit povestea asta şi am spus-o la un concert. Mama era în sală. După aceea - era bucuroasă să audă o poveste despre ea, desigur, dar după concert a venit la mine şi mi-a zis, David, trebuie să-ţi spun ceva. Am aranjat toată povestea. Am aranjat-o cu supraveghetorul şi cu proprietarul pământului. Am vrut doar ca voi să învăţati valoarea muncii din greu. N-am ştiut că avea să te facă să iubeşti muzica.

Să încercăm: Veşti bune: vine Trăsura. Veşti bune: vine Trăsura. Veşti bune: vine Trăsura. Și nu vreau să mă lase în urmă. (Aplauze)

Asta e chitara de oţel. E un instrument american. La început a fost construit de Fraţii Dopyera, care mai târziu au făcut Dobro, un instrument din lemn cu un con de metal pe unde iese sunetul. De obicei se cântă ţinându-l în poală. A fost făcut pentru muzica hawaiană în anii '20, înainte de chitarele electrice, în încercarea de a avea o chitară zgomotoasă. Apoi afro-americanii s-au gândit că poţi lua un gât de sticlă spartă, cam aşa - o sticlă de Merlot e foarte bună. Vinul pe care l-am băut ieri ar fi fost perfect. O spargi, o pui pe deget şi cânţi notele. Acest instrument mi-a salvat viaţa.

Acum 15 ani, 14 ani, cred, anul acesta, soţia mea şi cu mine am pierdut-o pe fata noastră, Sarah Jane, într-un accident de maşină, şi a fost foarte greu - aproape m-a făcut să părăsesc lumea aceasta. Cred că am învăţat multe despre ce este fericirea doar trecând printr-o asemenea durere, aflându-mă la marginea abisului, vrând să sar. A trebuit să fac o listă de motive pentru care să rămân în viaţă. A trebuit să fac liste, pentru că eram gata să plec; eram gata să-mi închei conturile cu lumea aceasta. În capul listei, bineînţeles, i-am pus pe Jenny, pe Zeb, fiul meu, părinţii mei - nu vroiam să-i fac să sufere. Dar apoi, gândindu-mă mai departe, erau lucruri foarte simple. Aveam o emisiune la radio, am o emisiune la radio, "Riverwalk", nu-mi păsa de asta. Nu-mi păsa de premii sau bani. Nu-mi păsa de nimic, absolut nimic. Pe listă erau lucruri ca, de exemplu, narcisele înflorite primăvara, mirosul de fân proaspăt cosit, prinderea unui val şi bodysurfing, atingerea unui bebeluş, Doc Watson cântând la chitară, discurile vechi cu Muddy Waters şi Uncle Dave Macon. Și pentru mine, sunetul unei chitare de oţel, pentru că părinţii unui vecin tocmai îmi dăduseră una. Stăteam cu ea în braţe, şi nu ştiam cum să cânt la ea, cântam melodii cât puteam eu de triste. A fost singurul instrument, dintre toate la care cânt, care făcea acea legătură. Acesta e un cântec din acea perioadă.

(Muzica) Aud că ai probleme. Doamne, nu vreau să aud asta. Dacă vrei să vorbeşti despre asta, am să te ascult până la capăt.

Cuvintele nu mai sunt de ajuns; lasă-mă să-ţi spun ce fac mereu. Sparg încă un gât de sticlă şi îmi cânt necazul la chitara de oţel.

Oamenii spun, "Ieşi din starea asta!" Uşor de spus, greu de făcut. De-abia te poţi mişca, iar ei aleargă în jur şi se distrează.

Uneori cred că e mai bine să te cufunzi în starea ta până te poţi ridica fredonând blues-ul la chitara de oţel.

Poţi încerca să ţii totul în tine cu băutură, droguri şi ţigări, dar ştii că asta n-o să te ducă acolo unde vrei să ajungi.

Am un medicament care ar putea ajuta. Sună-mă dimineaţa după ce iei o doză din blues-ul la chitara de oţel. Deschideţi-vă sufletul acum. (Aplauze)

Cred că mai am timp să vă povestesc ceva. Tata a fost inventator. Ne-am mutat în California când a fost lansat Sputnik, în 1957. Tata lucra la giroscoape; are mai multe brevete pentru ele. Ne-am mutat vizavi de Michael şi John Whitney. Erau cam de vârsta mea. John, şi mai apoi Michael, s-au numărat printre inventatorii animaţiei computerizate. Tatăl lui Michael lucra la ceva numit computer. Asta se întâmpla în 1957, eu eram un puşti de zece ani; nu ştiam ce era un computer. Dar el m-a dus sa văd unul, la care încă mai lucrau. Era ca o bibliotecă, plină de tuburi electronice cu vid, cât vedeai cu ochii, straturi peste straturi de tuburi, şi unul dintre ingineri a zis, într-o bună zi o să poţi pune toate astea la tine în buzunar. M-am gândit că ai avea nevoie de nişte pantaloni foarte mari! (Râsete)

Aşa că de Crăciunul acela - poate mai am încă timp -- de acel Crăciun am primit un set de chimie de jucărie. Vroiam să fiu inventator, la fel ca tata; şi tot asta vroia şi Michael. Străbunicul lui fusese Eli Whitney, inventatorul maşinii de egrenat bumbac. Aşa că am aruncat o privire -- era un set de chimie comercial. Avea trei substante chimice, spre surprinderea noastră: sulf, nitrat de potasiu şi cărbune. Aveam doar zece ani, dar ştiam că din asta se făcea praful de puşcă. Am pregătit o cantitate mică şi am pus-o pe alee, am aruncat un chibrit şi s-a aprins. Era grozav.

Următorul pas evident a fost să construim un tun. Aşa că ne-am dus în garaj la Michael -- tatăl lui avea tot felul de lucruri, am prins o ţeavă în menghină, şi am înşurubat un capac la capătul ţevii, am dat o gaură la spatele ţevii, am luat nişte pocnitori, le-am scos fitilele şi le-am legat împreună, le-am îndesat în gaura din spate, şi apoi am pus niste praf de puşcă pregătit de noi pe ţeavă, şi trei bile de rulment în vârf, acolo în garaj. (Râsete) Nu eram chiar proşti: am pus şi o bucată de placaj cam de un metru în faţa tunului. Ne-am dat înapoi, am dat foc, şi au zburat de pe ţeavă - au trecut prin placaj ca prin hârtie. Au trecut prin garaj. Două dintre ghiulele au nimerit în uşa laterală a Citroen-ului lui nou-nouţ. (Râsete) Am demontat totul şi l-am îngropat în curtea din spate. Asta s-a întâmplat în Pacific Palisades; probabil tunul încă mai e acolo.

Fratele meu a auzit că noi făcusem praf de puşcă. El şi cu amicii lui, mai mari şi mai răutăcioşi, au zis că or să ne bată dacă nu facem nişte praf de puşcă şi pentru ei. I-am întrebat ce aveau de gând să facă cu el. Au zis că vroiau să-l topească şi să obţină combustibil pentru rachete. (Râsete) Desigur. O să vă facem o cantitate mai mare. (Râsete) Aşa că le-am pregătit mai mult praf de puşcă, şi eu -- de-abia ce ne mutaserăm în California. Mama zugrăvise bucătăria; mama nu era acasă în acea zi. Aveam o tigaie pentru plăcinte. L-am lăsat pe Chris Berquist să se ocupe de topit. Michael şi cu mine stăteam la distanţă, într-un colţ din bucătărie. El a zis, "Da, se topeşte. Sulful se topeşte. Nici o problemă." Totul s-a aprins deodată, şi când s-a întors, arăta cam aşa. Fără păr, fără gene, fără nimic. Dulapul mamei era plin de crestături; aerul era plin de fum negru. Când s-a întors mama, ne-a luat setul de chimie şi de-atunci nu l-am mai văzut. Dar ne gândeam la el adesea, pentru că de câte ori mama făcea ton surpriză, avea un uşor iz de praf de puşcă.

Aşa că şi mie îmi place să inventez lucruri, şi cred că voi încheia cu ceva inventat de mine cu ceva vreme în urmă. Când de-abia apăruseră seturile de tobe, m-am gândit, de ce nu am putea lua cea mai veche formă de muzică, ritmurile de percuţie corporală, şi s-o amestecăm cu cea mai recentă tehnologie? I-am dat numele de "Echipament de Tunet". La acea vreme, dispozitivele de sunete în lanţ pentru tobe erau ceva nou. Aşa că am pus mai multe la un loc şi am cusut 12 în acest costum. V-am arătat câteva dintre ritmurile de percuţie corporală ieri; acum le voi repeta pe unele dintre ele. Am un dispozitiv aici, unul aici, aici şi aici. O să doară dacă nu scot asta. Dispozitivele sunt conectate la setul de tobe, şi pot face diferite sunete, ca nişte tobe. Lăsaţi-mă să le pun pe toate la un loc. De asemenea, pot schimba sunetele cu ajutorul acestei pedale de aici, şi -- voi încheia cu un solo de percuţie corporală sau ceva care sună cam aşa.

Mulţumesc, oameni buni. (Aplauze)