David Gallo despre viaţa în adâncul oceanelor

(Aplauze) David Gallo: Acesta este Bill Lange. Eu sunt Dave Gallo. Iar noi vă vom povesti câte ceva despre mările din aceste filmări. Avem unele dintre cele mai incredibile imagini cu Titanic văzute vreodată, şi nu vă vom arăta nici una dintre ele. (Râsete)

Adevărul este că Titanicul -- deşi depăşeşte toate recordurile box office-ului, nu este cea mai incitantă poveste a adâncurilor. Iar problema este, cred eu, faptul că luăm oceanul ca atare. Dacă stai să te gândeşti, oceanele reprezintă 75% din planetă. Cea mai mare parte a planetei este apă oceanică. Adâncimea medie este de 3 kilometri. O parte a problemei, cred eu, este că stăm pe plajă sau vedem imagini ca aceasta cu oceanul, şi privim această superbă întindere albastră şi străluceşte şi se mişcă şi sunt valuri , surf şi maree, dar nu avem nici o idee despre ce ce află în interiorul ei. Iar în oceane se află cele mai întinse lanţuri muntoase de pe planetă. Majoritatea animalelor sunt în oceane. Majoritatea cutremurelor şi a vulcanilor sunt în mare-- pe fundul mării. Biodiversitatea şi biodensitatea oceanului sunt mai ridicate decât în pădurile tropicale. Este în mare parte neexplorat şi totuşi există privelişti frumoase ce aceasta, care ne captivează şi care ne familiarizează cu oceanul.

Dar când staţi pe plajă, aş vrea să vă gândiţi că vă aflaţi pe marginea unei lumi complet necunsocute. Trebuie să avem o tehnologie foarte specială pentru a pătrunde în această lume necunoscută. Utilizăm submarinul Alvin şi camere de filmat, camerele fiind dezvoltate de Bill Lange cu ajutorul celor de la Sony. Marcel Proust a spus, "Adevărată călătorie a descoperirilor nu constă atât de mult în căutarea de noi peisaje, ci în a avea ochi noi." Oamenii care au colaborat cu noi ne-au oferit noi ochi, nu numai asupra a ceea ce există -- noile peisaje de pe fundul mării -- ci şi asupra modului în care privim însăşi viaţa de pe planetă.

Aceasta este o meduză. Este preferata mea, pentru că are tot felul de membre în mişcare. Se pare că ea este cea mai lungă fiinţă din oceane. Poate ajunge până la 50 de metri lungime. Vedeţi toate aceste părţi diferite în mişcare? Ador lucrurile astea. În partea de jos are nade pentru pescuit. Se mişcă în sus şi în jos. Are tentacule care se legănă, ce se învârt aşa. Este un animal colonial. Toate acestea sunt animale individuale ce se coalizează pentru a forma o singură fiinţă. În faţă are propulsoare pe care le va folosi într-o secundă, şi o mică lumină. Dacă pui toţi peştii mari şi bancurile de peşti pe o parte a unei scale şi toate tipurile de meduze pe partea cealaltă, meduzele câştigă fără probleme.

Cea mai mare parte a masei biologice a oceanului e formată din astfel de fiinţe. Aceasta este meduza cu aripi mortale în X. (Râsete) Bioluminiscenţa -- folosesc luminile pentru atragerea partenerilor a prăzii şi pentru comunicare. Nu v-am putea arăta toată arhiva noastră cu meduze. Sunt în toate mărimile şi formele.

Bill Lange: Tindem să uităm că oceanul este foarte adânc şi că noi suntem familiarizaţi doar cu animalele din primii 60 sau 90 de metri, dar nu ne este cunoscut ce există de acolo şi până la fund. Şi acestea sunt animalele care trăiesc în acel spaţiu tridimensional, în acel mediu cu micro gravitaţie pe care chiar nu l-am explorat. Auzim despre calmari uriaşi şi alte lucruri de genul ăsta, dar unele dintre aceste animale pot ajunge până la aproape 40, 50 metri lungime. Şi sunt foarte puţin cunoscute.

DG: Aceasta este una dintre ele, şi una dintre preferatele noastre, pentru că este o caracatiţă micuţă. Poţi practic să vezi prin capul ei. Iar aici îşi flutură urechile şi urcă foarte graţios. Pe acestea le vedem la toate adâncimile şi chiar şi la cele mai mari adâncimi. Pot avea de la 5 centimetri până la 60 de centimetri. Vin direct la submarin -- işi vor pune ochii pe geam şi se vor uita în submarin.

Asta este cu adevărat o lume în interiorul altei lumi, iar noi vă vom arăta două. În acest caz, trecem prin oceanul mijlociu şi vedem astfel de creaturi. Acesta este un fel de cocoş subacvatic. Tipul ăsta, care arată foarte formal, mai mult sau mai puţin. Şi apoi unul dintre preferaţii mei. Ce figură! Ceea ce vedeţi dumneavoastră sunt practic informaţii ştiinţifice. Sunt secvenţe adunate în scopuri ştiinţifice. Ăsta este unul dintre lucrurile pe care le face Bill, le transmite oamenilor de ştiinţă imagini în premieră cu astfel de animale din mediul în care aparţin. Nu le prind în plasă. Ei chiar le privesc jos în acea lume. Vom lua acest joystick, vom sta în faţa calculatorului pe Pământ, vom apăsa pe joystick înainte şi vom zbura în jurul planetei.

Ne vom uita la culmea oceanului mijlociu, un lanţ muntos de 60 000 de kilometri. Adâncimea medie a crestei lui este de aproximativ 2400 de metri. Suntem deasupra Atlanticului -- acolo este culmea -- dar vom merge de-a lungul Caraibelor, Americii Centrale, şi ne oprim la Pacific, nouă grade spre nord. Facem hărţi ale acestor lanţuri muntoase cu sunete, cu un sonar, iar acesta este unul dintre acele lanţuri muntoase. Vom trece pe lângă o stâncă aici în dreapta. Înălţimea acestor munţi de pe ambele părţi ale acestei văi este în cele mai multe cazuri mai mare decât cea a Alpilor. Şi sunt zeci de mii de munţi necartografiaţi încă.

Aceasta este o culme vulcanică. Coborâm din ce în ce mai mult pe scală. Şi eventual putem veni cu ceva de acest gen.

Aceasta este o imagine a robotului nostru -- se numeşte Jason. Puteţi să staţi într-o cameră ca aceasta cu un joystick şi cu căşti şi să conduceţi un robot ca acela în adâncul oceanului în timp real. Unul dintre lucrurile pe care încercăm să le facem la Woods Hole cu partenerii noştri este să aducem această lume virtuală -- această lume, această regiune neexplorată -- înapoi în laboratoare. Pentru că acum o vedem în fragmente şi bucăţele. O vedem fie sub formă sonoră, fie ca şi video, sau ca fotografii, ca şi senzori chimici nu le-am pus încă niciodată cap la cap pentru a forma o imagine interesantă de ansamblu.

Aici camera lui Bill excelează cu adevărat. Acesta se numeşte un horn submarin. Iar ceea ce vedeţi aici este un nor format dintr-o apă bogată în acid sulfhidric ce iese dintr-o catenă vulcanică aflată pe fundul oceanului. Temperatura lor este de aproximativ 300, 350 de grade Celsius. Aceasta este toată apă din mare -- la 1 kilometru, 3 - 4 kilometri în adâncuri. Şi ştiam din anii '60, '70 că are o provenienţă vulcanică. Apoi am primit un pont că ele chiar există pe toată lungimea catenei, pentru că dacă există vulcanism, apa mării se va infiltra prin crăpăturile de pe fundul mării, va intra în contact cu magma şi va erupe fierbinte. Nu ştiam că va fi atât de plină de acid sulfhidric. Nu ştiam nimic despre aceste lucruri, pe care le numim hornuri.

Aceasta este una din acele surse de apă hidrotermală. Apă de 300 de grade Celsius ce iese din pământ. Pe partea cealaltă sunt lanţuri muntoase mai înalte decât Alpii, aşa că peisajul aici este foarte dramatic.

BL: Materialul alb este o specie de bacterie ce prosperă la temperatura de 180 de grade.

DG: Cred că asta este momentan una dintre cele mai bune poveşti pe care o vedem de pe fundul mării, faptul că primul lucru pe care îl vedem ieşind din adâncul mării după o erupţie vulcanică sunt bacteriile. Şi am început de ceva timp să ne întrebăm, cum a ajuns totul aici jos? Ceea ce descoperim acum este că probabil provine din interiorul Pământului. Nu numai că provine din Pământ -- deci, biogeneză din activitate vulcanică -- dar acea bacterie susţine aceste colonii de viaţă. Presiunea aici este de 300 de kilograme pe centimetru pătrat. De la 2,5 kilometri de la suprafaţă, până la 4 şi 5 kilometri -- soarele nu a ajuns niciodată aici. Toată energia necesară pentru a susţine aceste forme de viaţă provine din interiorul Pământului -- deci chemosinteză. Şi puteţi vedea cât de densă este populaţia. Aceştia se numesc viermi tubulari.

BL: Aceşti viermi nu au sistem digestiv. Nu au gură. Dar au două tipuri de branhii. Una pentru a extrage oxigenul din apa adâncă a mării, şi încă una care adăposteşte această bacterie chemosintetizatoare ce preia fluidul hidrotermal -- acea apă fierbinte pe care aţi vazut-o erupând din adâncuri -- şi o transformă în glucide simple pe care viermii tubulari le pot digera.

DG: Vedeţi -- acesta este un crab care trăieşte acolo jos. A reuşit să prindă vârful acestor viermi. Acum, în mod normal ei s-ar retracta imediat ce un crab i-ar atinge. O! Bine lucrat. Astfel, imediat ce un crab îi atinge se retrag în carapacea lor, exact ca unghiile. Se joacă o întreagă poveste acolo despre care noi de-abia acum începem să ştim câte ceva datorită acestei noi tehnologii a camerelor de filmat.

BL: Aceşti viermi chiar trăiesc la o temperatură extremă. Piciorul lor se află la o temperatură de 200 de grade iar capul lor este la 3 grade, aşa că este ca şi cum aţi avea mâna în apă fierbinte şi piciorul în apă îngheţată. Aşa le place să trăiască. (Râsete)

DG: Aceasta este o femelă de vierme. Iar acesta e un mascul. Priviţi. Nu va trece mult până ce doi tipi de aici -- acesta şi acela vor apărea aici -- vor începe să se lupte. Tot ce vedeţi se întâmplă în negrul cel mai intens al adâncului mării. Nu există niciodată alte lumini decât cele pe care le aducem noi. Iată că încep. În una dintre ultimele serii de scufundări am numărat 200 de specii în aceaste zone. 198 erau noi -- specii noi.

BL: Una dintre marile probleme este că pentru biologii care lucrează aici, este foarte greu să colecteze aceste animale. Se dezintegreaza în drum spre suprafaţă, astfel că imaginile sunt esenţiale pentru cercetare.

DG: Două caracatiţe la aproximativ 3 kilometri adâncime. Presiunea mă uimeşte foarte tare, faptul că aceste animale pot exista la o adâncime suficientă pentru a strivi Titanicul ca pe o cutie goală de Pepsi. Ceea ce am văzut până acum este din Pacific. Asta este din Atlantic. Adâncimi şi mai mari. Puteţi vedea cum acest crevete îl chinuie pe acest tip mai mic şi îl va lovi cu cleştele lui. Poc! (Râsete)

Acelaşi lucru se întâmplă şi aici. Ceea ce au aici pe spatele acestui crab este la -- mâncarea de aici este o bacterie foarte ciudată ce trăieşte pe spatele tuturor acestor animale. Şi ce încearcă să facă aceşti creveţi este chiar să culeagă toate bacteriile de pe spatele acestora. Iar crabilor nu le place deloc. Aceste filamente lungi pe care le vedeţi pe spatele crabului sunt creaţiile acelei bacterii. Deci, bacteria creşte păr pe crab. Pe spate, vedeţi asta din nou. Bulina roşie este lumina de la laserul submarinului Alvin pentru a ne face o idee cât de departe suntem de hornuri. Aceia toţi sunt creveţi. Puteţi vedea erupând apă fierbinte aici, aici şi aici. Se prind de suprafaţa unei roci şi fragmentează bacteria de pe rocă. Acesta este un mic horn ce iese de pe o parte a acelei coloane. Acele coloane se înalţă pe mai multe etaje. Aici este o vale cu peisaje străine extraordinare cu aceste coloane şi cu izvoare fierbinţi şi erupţii vulcanice şi cutremure, locuite de aceste animale foarte ciudate ce supravieţuiesc doar cu o energie chimică provenită din pământ. Nu au deloc nevoie de soare.

BL: Vedeţi acest semn alb în formă de V de pe spatele acestui crevete? Este de fapt un organ fotosensibil. Aşa găsesc ei hornurile submarine. Hornurile emit o radiaţie de corp negru -- o semnătură în infraroşu -- şi astfel pot vedea aceste hornuri chiar şi de la distanţe foarte mari.

DG: Toate acestea se întâmplă de-a lungul lanţului muntos de 60 000 de kilometri pe care îl numim banda vieţii, pentru că inclusiv astăzi, în timp ce vorbim, acolo se crează viaţă din activitatea vulcanică. Este prima oară când încercăm asta undeva. Vom încerca să vă arătăm imagini din Pacific la rezoluţie înaltă. Mergem de-a lungul uneia dintre coloane. Aceasta e înalt de câteva etaje. În ea, puteţi vedea că este un habitat pentru o mulţime de animale diferite. Este un fel de placă fierbinte amuzantă din care iese apă din horn. Toate acestea sunt case individuale pentru viermi.

Acum ne uităm mai de aproape la acea comunitate. Aici sunt crabi, aici viermi. Sunt animale mai mici care se târăsc. Aici sunt structuri de Pagodă. Cred că sunt cele mai frumoase lucruri ce pot fi văzute. Nu pot trece peste asta -- sunt aceste hornuri mici care scot fum. Apropos, chestiile astea sunt foarte toxice. N-ai primi niciodată permis să arunci asta în ocean, şi iese tot din el. (Râsete) Este incredibil. Este până la urmă acid sulfhidric, şi este eliminat în cantiţăţi incredibile. Animalele prosperă -- şi noi provenim probabil de aici. Probabil că de aici am evoluat.

BL: Această bacterie despre care am vorbit s-a dovedit a fi cea mai simplă formă de viaţă existentă. Există un număr de grupuri care propun că că viaţa a evoluat din aceste situri cu hornuri. Deşi un sit nu trăieşte mult -- un sit individual poate trăi doar 10 ani -- ele sunt stabile ca ecosisteme de milioane -- chiar miliarde -- de ani.

DG: Funcţionează prea bine. Puteţi vedea că sunt şi nişte peşti înăuntru. Acolo este un peşte. Acolo este un crab cu cleştele chiar la capătul viermelui tubular, aşteptând ca acel vierme să scoată capul afară. (Râsete)

BL: Biologii nu pot explica momentan cum aceste animale sunt atât de active. Aceşti viermi cresc câţiva milimetri pe săptămână!

DG: Deja am menţionat că acest sit, din perspectiva umană, este foarte toxic. Nu numai asta, dar în primul rând -- energia vitală -- acel sistem de instalaţii -- se opreşte cam în fiecare an. Sistemul de instalaţii se opreşte, aşadar siturile trebuie să se mute. Şi apoi sunt cutremurele, şi apoi erupţii vulcanice o dată la cinci ani ce distrug toată zona. În ciuda acestor lucruri, aceste animale cresc la loc în aproximativ un an. Este vorba despre biodensitate şi biodiversitate mai mare ca în pădurile tropicale, care abia revine la viaţă. Este sensibilă? Da. Este fragilă? Nu, nu este foarte fragilă.

Voi încheia spunând un lucru. Este o poveste în mări, în apele mărilor, în sedimentele şi pietrele de pe fundul mării. Este o poveste incredibilă. Ceea ce vedem când privim înapoi în timp în acele sedimente şi pietre există o arhivă a istoriei Pământului. Totul de pe această planetă -- totul -- lucrează după cicluri şi ritmuri. Continentele sunt în mişcare. Se reunesc. Oceanele vin şi se duc. Munţii vin şi se duc. Gheţarii vin şi se duc. El Nino vine şi se duce. Nu este un dezastru, este ritmica. Ceea ce învăţăm acum este ca o simfonie. Este exact ca muzica -- chiar este ca muzica. Şi ceea ce învăţăm acum este că nu poţi asculta o simfonie veche de 5 miliarde de ani, iar azi să spui, ''Stop! Vrem ca nota de mâine să fie la fel ca cea de azi.'' E absurd. Absolut absurd. Aşa că, ceea ce trebuie să învăţăm acum este încotro evoluează planeta la aceste nivele diferite şi cum să lucrăm cu ea. Să învăţăm să ne adaptăm. Conceptul de conservare este zadarnic. Conservarea este mai dificilă, dar cred că putem ajunge acolo. Vă mulţumesc foarte mult. Vă mulţumesc. (Aplauze)