David Deutsch despre locul nostru în cosmos

Ni s-a spus să fim originali și să spunem ceva surprinzător. Deci voi incerca și o voi face.Dar vreau să încep cu două chestiuni pe care toată lumea le știe deja. Și prima este, de fapt, ceva ce a fost cunoscut pentru cea mai mare parte a istoriei înregistrate. Și aceasta este că planeta Pământ sau sistemul solar, sau mediul sau orice altceva, este singura potrivită să ne susțină evoluția sau creația, așa cum era concepută, și existența noastră prezentă și, cel mai important, supraviețuirea noastră viitoare.

Astăzi această idee are un nume dramatic: Nava spațială Pământ. Și ideea este că, în afara navei, universul este, în mod implacabil, ostil, și înăuntru este tot ce avem, totul de care depindem. Și avem o singură șansă: dacă distrugem nava, nu avem unde să ne ducem. Acum, al doilea lucru pe care toți îl știm deja este că, contrar la tot ceea ce s-a crezut în cea mai mare parte a istoriei umane, ființele umane nu sunt, de fapt, leagănul existenței. După cum a spus Stephen Hawking, suntem doar un gunoi chimic pe suprafața unei planete obișnuite care se află pe orbita unei stele obișnuite, care se află la periferia unei galaxii obișnuite și așa mai departe.

Acum primul dintre cele două chestiuni pe care oricine le știe este un fel de a spune că suntem într-un loc foarte atipic unic echipat și așa mai departe, și al doilea este că ne aflăm într-un loc tipic. Și, în special, dacă privim aceste două ca adevăruri importante care să ne ghideze viața și să ne influențeze deciziile atunci ele par că sunt în contradicție un pic unul cu celălalt. Dar asta nu le împiedică pe ambele să fie complet false. (Râsete). Și sunt. Voi începe cu al doilea: Tipic.Ei bine, ce este un loc tipic? Ei bine, să ne uităm în jur, și să ne uităm într-o direcție oarecare, și vedem un perete și gunoi chimic. (Râsete). și asta nu e tipic deloc universului. Tot ceea ce trebuie să facem este să mergem câteva sute de mile în aceeași directie și să privim inapoi și nu vom mai vedea nici pereți sau gunoi chimic ci doar o planeta albastră. Și dacă mergem mai departe veți vedea soarele, sistemul solar, și stelele și așa mai departe. Dar nici acesta nu este un univers tipic, fiindcă stelele formează galaxii. Și cele mai multe locuri din univers, un loc tipic din univers nu sunt aproape de nici o galaxie.

Deci să mergem mai departe, până când ieșim din galaxie și să ne uităm înapoi, și, da, este e o mare galaxie cu brațe spiralate care se întinde în fața noastră. Și, la acest moment, ne aflăm la 100.000 de ani lumină de aici. Dar încă nu ne aflăm aproape de un loc tipic din univers. Pentru a ajunge la un loc tipic, trebuie să mergem de o mie de ori mai departe în spațiul intergalactic. Deci cum arată? Tipic. Cum arată un loc tipic din univers? Ei bine, cu cheltuieli foarte mari, TED a organizat o imersiune la rezoluție mare o reprezentare virtuală a spațiului intergalactic -o vedere din spațiul intergalactic. Deci putem stinge lumina ca să putem vedea?

Ei bine, nu prea, nu prea bine, în spațiul intergalactic spațiul intergalactic este întunecat, negru ca smoala. Este atât de intunecat că dacă ne-am uita la cea mai apropiată stea și acea stea ar exploda ca o supernovă și ne-am uita la ea în momentul în care lumina a ajuns la noi tot nu am fi capabili să vedem chiar și o sclipire. Atât de mare și întunecat este universul. Și asta în ciuda faptului că o supernovă este atât de strălucitoare că ar putea să te ucidă la o distanță de câțiva ani lumină. Și totuși din spațiul intergalactic, este atât de departe că nici nu ați vedea-o. Este și foarte frig acolo mai puțin de trei grade peste zero absolut. Și este foarte gol. Vidul este de un milion de ori mai puțin dens decât vidul extrem pe care cea mai bună tehnologie de pe Pământ îl poate crea. Deci iată cât de diferit de locul acesta este un loc tipic din spațiul intergalactic. Și iată cât de diferit este acel loc. Deci puteți să aprindeți lumina? Mulțumesc.

Acum cum putem cunoaște un mediu care este atât de departe atât de diferit, atât de străin de tot ceea ce cunoaștem? Ei bine, Pământul, mediul nostru reprezentat de noi-creează cunostințe. Ce înseamnă aceasta? Ei bine, uitați-vă chiar mai departe decât unde am fost adică de aici cu un telescop și veți vedea lucruri care seamănă cu stelele. Se numesc quasari. Inițial, quasarii erau considerați obiecte quasi-stelare. Care înseamnă că arată un pic ca stelele.(Râsete). Dar nu sunt stele. Și noi știm ce sunt. Cu miliarde de ani în urmă, miliarde de ani lumină în urmă, materialul din centrul galaxiei s-a prăbușit într-o enormă gaură neagră. Și atunci câmpuri magnetice intense au direcționat o parte din energie spre un colaps gravitațional. Și o parte s-a retras sub forma unor jeturi nemaipomenite care au iluminat lobi cu strălucirea a trilioane de sori, cred.

Acum, fizica creierului uman nu ar putea fi mai diferită decât fizica unui astfel de jet. Nu am putea supraviețui nici măcar o secundă. Limbajul se descompune atunci când încercăm să descriem cum ar fi în unul din aceste jeturi. Ar fi ca și cum am experimenta o explozie a unei supernove de aproape și pentru milioane de ani deodată. (Râsete). Și totuși, acel jet s-a produs exact în așa fel că miliarde de ani mai târziu în partea opusă a universului, câteva bucăți de gunoi chimic ar putea descrie cu acuratețe modela și prezice și explica, mai ales -- iată referința voastră ce s-a petrecut acolo, în realitate. Sistemul fizic al creierului conține un model de lucru corect al celuilalt, quasarul. Nu doar o imagine superficială a acestuia, deși o conține și pe aceasta dar și un model explicativ, conținând aceleași relații matematice și aceeași structură cauzală.

Acestea sunt cunostințe. Și dacă nu ar fi fost suficient de surprinzător fidelitatea cu care o structură seamănă cu cealaltă crește o dată cu timpul. Aceasta este dezvoltarea cunostințelor. Deci, legile fizicii au această proprietate specială. Acele obiecte fizice, atât de diferite unele de altele pot totuși să conțină aceeași structură cauzală și matematică și să o facă din ce în ce mai mult de-a lungul timpului.

Deci suntem un gunoi chimic diferit. Gunoiul chimic este universal. Structura sa conține, cu o precizie crescândă, orice structură. Acest loc și nu alte locuri din univers este un loc care conține în el esența structurală și cauzală a restului realității fizice. Și deci, departe de a fi insignificant, faptul că legile fizicii permit asta, sau chiar statuează că aceasta se poate întâmpla este unul din cele mai importante lucruri despre lumea fizică.

Acum, cum dobândește sistemul solar și mediul nostru, adică noi această relație specială cu restul universului? Ei bine, un lucru care este adevărat despre remarca lui Stephen Hawking, adica este adevărat dar accentul este greșit. Un lucru care este adevărat despre aceasta este că că nu se produce datorită unei fizici speciale. Nu este nici o dispensă specială, nici un miracol. Are de-a face cu trei lucruri pe care le avem din abundență. Unul dintre ele este materia fiindcă dezvoltarea cunostințelor este o formă a procesarii informațiilor. Procesarea informatiilor este calcul calculul presupune un computer nu se cunoaște nici o metodă de a face un computer fără materie. Avem nevoie și de energie pentru a face un computer și, mai ales, de suportul media pe care să înregistrăm cunoștințele pe care le descoperim.

Și, în al treilea rând, mai puțin tangibilă, dar la fel de importantă pentru creația deschisă a cunostințelor, a explicațiilor, este dovada. Acum, mediul nostru este inundat de dovezi. Am evitat testarea, să spunem, legii gravitației a lui Newton acum 300 de ani. Dar dovezile pe care obișnuiam să le producem, anume căderea pe fiecare metru pătrat al Pământului pentru miliarde de ani înainte de asta, și va continua să cadă pentru miliarde de ani și după. Și aceasta este adevărat pentru celelalte științe. Din câte știm, dovezi pentru a descoperi adevărurile fundamentale ale tuturor științelor sunt aici la îndemâna tuturor.

Locul nostru este saturat cu dovezi, și totodată cu materie și energie. Afară, în spațiul intergalactic, aceste trei cerințe pentru crearea liberă a cunoștințelor sunt la cel mai scăzut nivel posibil. După cum am spus, este gol, este rece și este intuneric acolo. Dar oare așa este? De fapt, aceasta este doar altă prejudecată provincială.(Râsete). Fiindcă imaginați-vă un cub acolo, în spațiul intergalatic, de aceeași mărime cu casa noastră, sistemul solar. Acum, conform standardelor umane, acel cub este gol dar aceasta înseamnă că el conține peste un milion de tone de materie. Și un milion de tone este suficient să facă, să zicem, o stație spațială pe care să existe o colonie de oameni de știință care sunt devotați creării unui flux liber de cunostințe și așa mai departe.

Este imposibil cu tehnologia prezentă să adunăm hidrogen din spațiul intergalactic și să îl transformăm în elemente și așa mai departe. Dar ideea este că, într-un univers comprensibil, dacă ceva nu e interzis de legile fizicii deci ce ne-ar putea impiedica să îl facem, decât faptul că nu știm cum? În alte cuvinte, este o problemă de cunoștințe și nu de resurse. Și la fel, dacă am putea face aceasta am avea automat energie fiindcă transmutarea ar fi un reactor de fuziune -- și dovezi? Ei bine, din nou, simțurile umane sunt în întuneric. Dar tot ceea ce trebuie să faceți este să luați un telescop, chiar unul proiectat acum uitați-vă și veți vedea aceleași galaxii pe care le vedem de aici. Și cu un telescop mai puternic, veți putea vedea stele si planete. În acele galaxii, veți putea face astrofizica și învăța legile fizicii. Și acolo ați putea construi acceleratoare de particule și învăța fizica particulelor elementare și așa mai departe. Probabil, cea mai dificilă știință ar fi explorările biologice fiindcă ne-ar trebui câteva sute de milioane de ani să ajungem la cea mai apropiată planetă cu forme de viață și să ne întoarcem. Dar trebuie să vă spun și îmi pare rău Richard, dar niciodată nu mi-au plăcut explorările biologice și cred că ne-am putea descurca cu una la câteva sute de milioane de ani. (Râsete)

Deci, de fapt, spațiul intergalactic conține toate cerințele pentru crearea deschisă a cunostințelor. Orice cub de aici din univers, ar putea deveni același tip de loc în care suntem noi dacă informația despre cum să o facem este prezentă. Deci nu ne aflăm în unicul loc ospitalier. Dacă spațiul intergalactic este capabil să creeze un flux liber de explicații atunci și aproape orice alt mediu este. Așa este și Pământul. Deci este un Pământ poluat. Și factorul limitativ, acolo și aici, nu sunt resursele, fiindcă ele există din plin, ci cunostințele, care sunt puține.

Această vedere bazată pe cunostințele despre cosmos ar putea și cred că ar trebui să ne facă să ne simțim speciali. Dar ar trebui totodată să ne facă să ne simțim vulnerabili fiindcă înseamnă că fără cunostințele specifice necesare pentru a supraviețui provocărilor actuale ale universului, nu vom supraviețui. Este nevoie doar ca o supernovă să explodeze la câțiva ani lumină și toți vom fi morți! Recent, Martin Rees a scris o carte despre vulnerabilitatea noastră la tot felul de lucruri de la astrofizică la experimente științifice eșuate și, cel mai important, la terorismul cu arme de distrugere în masă. Și el crede că civilizația are doar 50% șanse de a supraviețui acestui secol. Cred că va vorbi mai târziu despre aceasta.

Acum nu cred că probabilitatea este categoria corectă în care să discutăm această problemă. Dar sunt de acord cu el. Putem supraviețui și putem eșua. Dar nu depinde de noroc, ci dacă putem crea la timp cunostințele relevante. Pericolul nu este deloc nemaiîntalnit. Speciile dispar tot timpul. Civilizațiile iau sfârșit. Majoritatea covârșitoare a speciilor și civilizațiilor care au existat sunt istorie acum. Și, dacă vrem să fim excepția, atunci, în mod logic, singura noastră speranță este să folosim singura caracteristică care distinge specia noastră și civilizația noastră de ceilalți. Mai ales, relația noastră specială cu legile fizicii. Capacitatea noastră de a crea noi explicații, noi cunostințe, de a fi un centru al existenței.

Deci, lăsați-mă să o aplic acum unei controverse actuale, nu fiindcă vreau să susțin o soluție anume, ci doar pentru a ilustra ceea ce vreau să spun. Și controversa se referă la încălzirea globală. Sunt un fizician, dar nu sunt un specialist în acest domeniu. În ceea ce privește încălzirea globală, sunt doar un profan. Și este rațional pentru un profan să ia în serios teoria științifică predominantă. Și, conform acelei teorii, este deja prea târziu să evităm dezastrul. Deoarece, dacă este adevărat că, la momentul de față, cea mai bună soluție este să împiedicăm emisiile de CO2 cu un instrument ca Protocolul de la Kyoto, cu constrângerile sale asupra activității economice și costurile sale enorme de sute de miliarde de dolari sau orice altceva, atunci acesta este deja un dezastru conform oricărui standard rațional. Iar acțiunile pentru care se pledează nu sunt nici măcar îndreptate către rezolvarea problemei ci doar către amânarea acesteia pentru puțin timp. Deci, este deja prea târziu să o evităm și, probabil, a fost prea târziu să o evităm încă înainte ca cineva să își dea seama de pericol. Era deja prea târziu în anii 70, când cea mai bună teorie științifică disponibilă ne spunea că emisiile industriale sunt pe punctul să determine o nouă eră glaciară în care miliarde vor muri.

Ei, lecția aceea îmi pare clară și nu știu de ce nu se regăsește în dezbaterea publică. Nu putem ști întotdeauna. Când aflăm de un dezastru iminent și știm cum să rezolvăm problema la un cost mai mic decat costul dezastrului atunci nu vor fi multe probleme, realmente. Dar nici o precauție, nici un principiu al precauției nu poate evita problemele pe care nu le putem prevedea încă. De aceea avem nevoie de o rezolvare a problemei și nu de o evitare a acesteia. Și este adevărat că o uncie de prevenție este egală cu o livra de medicament dar doar dacă știm ce să prevenim. Și dacă ai fost lovit în nas, atunci știința medicinei nu poate să consiste în lecții despre cum să eviți loviturile. Dacă știința medicinei a încetat să caute leacul și s-a concentrat doar pe prevenție atunci ar realiza foarte puțin din fiecare.

Lumea este plină la momentul de față de planuri pentru a forța reducerea emisiilor de gaze cu orice preț. Ar trebui să fie plină de planuri pentru reducerea temperaturii și de planuri despre cum să trăim la temperaturi mari. Și nu cu orice costuri, dar ieftin și eficient. Și asemenea planuri există cum ar fi roiuri de oglinzi în spațiu pentru a refracta lumina soarelui și încurajarea organismelor acvatice să mănânce mai mult dioxid de carbon. La momentul de față, aceste chestiuni fac obiectul unor cercetări marginale. Ele nu sunt centrale efortului uman de a înfrunta această problemă sau problemele în general. Și cu probleme de care nu suntem încă conștienți, capacitatea de a le îndrepta, nu norocul chior de a le evita la infinit, este singura noastră speranță nu doar de a rezolva problemele dar și de a supraviețui. Deci luați două tăblițe de piatră și scrieți pe ele. Pe una gravați: ”Problemele pot fi rezolvate.” Și pe cealaltă scrieți: ”Problemele sunt inevitabile.” Mulțumesc. (Aplauze)