David Deutsch: O nouă cale de a explica explicaţia

Sunt sigur că, în cursul miilor de ani de existenţă a speciei noastre, şi chiar şi înainte, strămoşii noştri au privit în sus către cerul nopţii, şi s-au întrebat ce sunt stelele. Întrebându-se, deci, au încercat să explice ceea ce vedeau în termeni de lucruri nevăzute.

Bineînţeles, majoritatea oamenilor, se întrebau asta doar din când în când, ca şi azi, în pauzele de la ceea ce îi preocupa în mod normal. Însă ceea ce îi preocupa în mod normal implica şi dorinţa de a şti. Îşi doreau să fi ştiut cum să preîntâmpine situaţiile în care rezerva de hrană scădea uneori, şi cum să se odihnească atunci când erau obosiţi fără să rişte să moară de foame, să le fie mai cald, sau mai răcoare, să fie mai în siguranţă, sau să simtă mai puţină durere. Pot să pariez că artiştii preistorici din peşteri şi-ar fi dorit să ştie cum să deseneze mai bine.

În fiecare aspect al vieţii lor îşi doreau să progreseze, exact cum ne dorim şi noi. Dar ei - au eşuat, aproape complet, să progreseze. Nu ştiau cum. Descoperiri cum ar fi focul se petrec atât de rar, încât din punctul de vedere al unui individ, lumea nu s-a îmbunătăţit niciodată. Nu s-a învăţat nimic nou.

Primul indiciu cu privire la originea luminii stelelor a venit de curând, abia în 1899: radioactivitatea. În 40 de ani, fizicienii au descoperit întreaga explicaţie, exprimată, ca de obicei, în simboluri elegante. Dar să lăsăm simbolurile. Gândiţi-vă câte descoperiri reprezintă ele. Nuclee şi reacţii nucleare, desigur. Însă izotopii, particulele de electricitate, antimateria, neutrinii, conversia masei în energie -- adică E=mc^2 -- razele gamma transmutaţia. Visul antic care le scăpase mereu alchimiştilor a fost atins utilizând aceleaşi teorii care explicau lumina stelelor şi alte mistere antice, precum şi fenomene noi, neaşteptate.

Faptul că toate lucrurile descoperite in 40 de ani nu fuseseră descoperite în sutele de mii anterioare, nu era din cauza lipsei de gândire despre stele, şi a tuturor celorlalte probleme urgente pe care le aveau. Ei chiar ajunseseră la nişte răspunsuri, cum ar fi miturile, care le dominau vieţile, însă nu aveau aproape nici o asemănare cu adevărul. Tragedia aceste stagnări prelungite nu e suficient de bine înţeleasă, cred eu. Vorbim despre oameni cu creiere care aveau cam acelaşi design cu al celor care au descoperit toate aceste lucruri în final. Însă abilitatea de a realiza un progres a rămas aproape complet neutilizată, până la evenimentul care a revoluţionat condiţia umană, şi a schimbat Universul.

Sau aşa ar trebui să sperăm. Deoarece acel eveniment a fost revoluţia ştiinţifică, iar de atunci cunoştinţele noastre despre lumea fizică, şi legate de cum să o adaptăm dorinţelor noastre, au crescut fără încetare. Deci, ce se schimbase? Ce făceau oamenii acum pentru prima dată care făcea diferenţa între stagnare şi descoperire rapidă, deschisă? Cum să facem această diferenţă e cu siguranţă cel mai important adevăr universal care poate fi cunoscut. În mod îngrijorător, nu există un consens asupra acestuia. Aşa că vă voi spune eu. Va trebui să mergem câţiva paşi înapoi însă.

Înainte de revoluţia ştiinţifică se credea că tot ce e important şi poate fi cunoscut este deja cunoscut, păstrat cu sfinţenie în vechile scrieri, în instituţii, precum şi în câteva reguli de bază cu adevărat utile, care erau din păcate fixate ca dogme, la fel ca multe alte neadevăruri. Astfel, credeau că sursa cunoaşterii este la autorităţi care de fapt ştiau foarte puţin. Progresul depindea deci de a învăţa cum să respingă autoritatea oamenilor învăţaţi, a preoţilor, a tradiţiilor şi a conducătorilor. Din acest motiv, revoluţia ştiinţifică avea nevoie de un context mai larg:

Ilumininismul, o revoluţie în modul în care oamenii căutau cunoaşterea, încercând să nu se bazeze pe o autoritate. "Nu crede pe nimeni pe cuvânt." Dar nu se poate ca asta să fi fost decisiv. Autorităţile fuseseră respinse şi înainte, de multe ori. Iar acest lucru a cauzat rar, sau deloc, ceva similar cu revoluţia ştiinţifică. La momentul respectiv, ceea ce ei credeau a fi ştiinţă distinsă, era o idee radicală despre lucrurile nevăzute, cunoscută drept empirism. Tot ceea ce ştim derivă de la simţuri. Am văzut între timp că nu se poate să fie aşa. A fost de ajutor totuşi, promovând observaţia şi experimentul. Dar, era evident, încă de la bun început, că ceva sigur e în neregulă cu acest model.

Cunoştinţele vin dinspre simţuri. În ce limbă? Cu siguranţă nu în limbajul matematicii, în care, după cum bine spunea Galileo, este scrisă cartea naturii. Priviţi lumea. Nu vedeţi ecuaţii cioplite în munte. Dacă aţi vedea, ar fi pentru că oamenii le-au cioplit. Apropo, de ce nu facem asta? Ce este în neregulă cu noi? (Râsete)

Empirismul este inadecvat pentru că, ei bine, teoriile ştiinţifice explică cele văzute în termeni de cele nevăzute. Iar ceea ce nu se vede, trebuie să recunoaşteţi, nu ajunge la noi prin simţuri. Nu vedem acele reacţii nucleare în stele. Nu vedem originea speciilor. Nu vedem curbura spaţiu-timp, sau alte universuri. Dar ştim despre toate aceste lucruri. Cum?

Păi, răspunsul empiric clasic este inducţia. Ceea ce nu se vede seamănă cu ceea ce se vede. Dar nu e aşa. Ştiţi care a fost dovada concludentă că spaţiu-timpul este curbat. A fost o fotografie, nu a spaţiu-timpului, ci a unei eclipse, cu un punct aici mai degrabă decât acolo. Iar dovada pentru evoluţie? Nişte bolovani şi câţiva cintezoi. Şi universurile paralele? Iarăşi: puncte aici, mai degrabă decât acolo, pe un ecran. Ceea ce vedem, în toate aceste cazuri, nu are nici o similitidine cu relitatea, despre care să putem concluziona că ar fi responsabilă -- doar un lung şir de raţionamente teoretice şi de interpretare le leagă.

"Ah!" spun creaţioniştii, "Deci admiteţi că e vorba doar de interpretare. Nimeni nu a văzut vreodată evoluţia. Vedem bolovani. Voi aveţi interpretarea voastră. Noi o avem pe a noastră. A voastră vine din bănuieli; a noastră, din Biblie." Dar ceea ce creaţioniştii şi empiriştii ignoră deopotrivă este că, dacă o luăm aşa, nimeni nu a văzut vreo biblie, pentru că ochiul doar detectează lumină, pe care nu o percepem. Creierul detectează doar impulsuri nervoase. Şi nici pe acestea nu le percepe ca ceea ce sunt cu adevărat, şi anume trosnituri electrice. Deci nu percepem nimic ca ceea ce este cu adevărat.

Conexiunea noastră cu realitatea nu e niciodată doar percepţie. E întotdeauna, ca să îl cităm pe Karl Popper, încărcată de teorie. Cunoaşterea ştiinţifică nu este derivată din nimic. E la fel ca toată cunoaşterea. E ipotetică, intuitivă, testată prin observaţie, nu derivată din aceasta. Să fi fost oare ipotezele testabile marea inovaţie care a deschis porţile închisorii intelectuale? Nu. Contrar a ceea ce se spune de obicei, testabilitatea este obişnuită în mituri şi toate felurile de alte moduri de a gândi iraţionale. Orice joc de cuvinte care spune că soarele se va stinge marţea viitoare are o ipoteză testabilă.

Să luăm în considerare vechiul mit grecesc care explică anotimpurile. Hades, zeul lumii subpământene, o răpeşte pe Persefona, zeiţa primăverii, şi negociază un contract de căsătorie forţată, care îi cerea acesteia să se întoarcă periodic, apoi îi dă drumul. Şi în fiecare an, ea este obligată în mod magic să se întoarcă. Şi mama ei, Demetra, zeiţa pământului, e tristă, şi face pământul rece şi sterp. Acel mit este testabil. Dacă iarna este cauzată de tristeţea Demetrei, înseamnă că trebuie să se întâmple pretutindeni pe Pământ în mod simultan. Astfel, dacă vechii greci ar fi ştiut că în Australia e cel mai cald atunci când Demetra e cea mai tristă, ar fi ştiut că teoria lor este falsă.

Deci ce era greşit cu acest mit, şi cu toată gândirea pre-ştiinţifică, şi în ce a constituit atunci, acea diferenţă importantă? Cred că exista un lucru care trebuie luat în considerare. Şi acela implică testabilitatea, metoda ştiinţifică, Iluminismul, şi tot restul. Şi iată elementul crucial: Chiar există ceva numit un defect într-o poveste. Nu mă refer doar la un defect logic. Ci la o explicaţie greşită. Ce înseamnă asta? Păi, explicaţia este o afirmaţie despre ce e este acolo, nevăzut, care este responsabil pentru ceea ce se vede.

Deoarece rolul explicativ al contractului de căsătorie al Persefonei ar putea să fie jucat la fel de bine de infinit de multe alte entităţi ad hoc. De ce un contract de căsătorie şi nu orice alt motiv pentru o acţiune anuală regulată? Iată unul. Persefona nu a fost eliberată. A scăpat, şi se întoarce în fiecare primăvară pentru a se răzbuna pe Hades, cu puterile ei de Primăvară. Răcoreşte tărâmul acestuia cu aer de Primăvară, lăsând căldura să iasă spre suprafaţă, şi astfel creând vara. Asta explică aceleaşi fenomene ca şi în mitul original. E la fel de testabilă. Însă ceea ce afirmă despre realitate este, în multe feluri, opus. Acest lucru este posibil deoarece detaliile mitului original nu sunt legate de anotimpuri, decât prin mitul însuşi.

Această variabilitate facilă este semnul unei explicaţii proaste. Deoarece, fără un motiv funcţional pentru a prefera una din nenumărate variante, să sprijinim una mai mult decât pe celelalte e iraţional. Aşa că, referitor la esenţa a ceea ce e esenţial pentru a progresa: a căuta explicaţii bune, din cele care nu pot fi variate uşor, în timp ce explică fenomenele.

Explicaţia noastră actuală a anotimpurilor este că axa Pământului este înclinată în aşa fel încât fiecare emisferă se înclină spre soare pentru o jumătate de an, şi în cealaltă direcţie pentru cealaltă jumătate de an. E bine de afişat asta. (Râsete) Aceasta e o explicaţie bună: dificil de variat, pentru că fiecare detaliu joacă un rol funcţional. De exemplu, ştim că, independent de anotimpuri, suprafeţele înclinate departe de energie radiantă sunt încălzite mai puţin, iar o sferă în rotaţie, în spaţiu, este înclinată într-o direcţie constantă. Aceeaşi înclinare explică şi unghiul de elevaţie a soarelui în diferte momente ale anului, şi anticipează că anotimpurile vor fi decalate în cele două emisfere. Dacă ar fi fost observate a fi sincronizate, teoria ar fi fost respinsă. Dar acum, faptul că e de asemenea o explicaţie bună, dificil de variat, face diferenţa crucială.

Dacă vechii greci ar fi ştiut despre anotimpurile din Australia, ar fi putut uşor să îşi varieze mitul pentru a prezice acest lucru. De exemplu, atunci când Demetra e supărată, ea alungă căldura din preajma ei, în cealaltă emisferă, unde se face vară. Aşa, fiind demonstrată eroarea prin observaţie, şi schimbându-şi teoria conform, vechii greci tot nu ar fi ajuns cu nici un pas mai aproape de a înţelege anotimpurile, pentru că explicaţia lor era greşită: uşor de variat. Doar când o explicaţie este bună contează dacă este şi testabilă. Dacă teoria înclinării axei ar fi fost respinsă, apărătorii acesteia nu ar fi avut încotro să meargă. Nici o schimbare uşor implementabilă nu ar putea să facă acea înclinare să genereze aceleaşi anotimpuri în ambele emisfere.

Căutarea explicaţiilor greu de variat este originea progresului în general. E principiul de bază impus de Iluminism. Astfel, în ştiinţă, două abordări greşite erodează progresul. Una e bine cunoscută: teoriile netestabile. Mai importantă e însă abordarea teoriilor fără explicaţie. De fiecare dată când vi se spune că un trend statistic existent va continua, dar nu vi se dă o explicaţie greu de variat vizavi de ce anume cauzează acel trend, vi se spune că de fapt un vrăjitor a făcut-o.

De fiecare dată când vi se spune că morcovii au drepturi ale omului pentru că ne împărtăşesc o jumătate din gene -- dar nu cum anume procentajul de gene conferă drepturi -- vrăjitorii. Când cineva anunţă că dezbaterea nativism vs behaviorism a fost soluţionată deoarece există dovezi că un procentaj dat din opiniile noastre politice este moştenit genetic, dar nu vă şi explică modul în care genele cauzează opinii, nu au rezolvat nimic. Ce spun este doar că opiniile sunt generate de vrăjitori, şi probabil că şi ale lor sunt la fel. Faptul că adevărul este format din afirmaţii greu de variat despre realitate este cel mai important lucru despre lumea fizică. E un fapt care e, în sine, nevăzut, însă imposibil de variat. Mulţumesc. (Aplauze.)