David Carson despre design, descoperiri şi umor

Am solicitat planşe cu destulă îndrăzneală până -- practic până în ultimele zile, dar mi s-a refuzat accesul la un retroproiector. (Râsete) Mie chiar mi se par mult mai emoţionale -- (Râsete) -- şi personale, iar ceea ce e frumos la un retroproiector e că poţi chiar să focalizeze pe un lucru, spre deosebire de PowerPoint şi alte programe software. Sunt însă de acord că trebuie să... da, există unele concesii şi dacă folosiţi un retroproiector nu puteţi face ca literele acelea urâte să intre în scenă din spate, din părţi sau de sus sau de jos, dar poate că asta este un compromis OK, să renunţi la asta pentru focus. (Râsete) E un gând. Doar un gând. Şi e ceva drăguţ în planşele care se lipesc. Iar lucrul la care speri cu adevărat este ca ele să ia foc din când în când, ceea ce nu vom vedea în seara aceasta.

Cu acestea, haideţi să punem prima planşă. Aceaste, aşa cum mulţi dintre voi aţi ghicit, este o cutie de bere recent golită din Portugalia. (Râsete) Aceasta -- tocmai ajunsesem în Barcelona pentru prima dată şi mi-am zis -- zburasem toată noaptea, am privit în sus şi m-am gândit: uau, ce curat. Intri în acest aeroport major şi tot ce au ei este un B. Cât de drăguţ poate să fie? Totul a devenit mai simplu în design, iată acest mega-aeroport şi, Dumnezeule, pur şi simplu -- am făcut o poză. M-am gândit: Dumnezeule, ăsta e cel mai fain lucru pe care l-am văzut vreodată într-un aeroport. Până când, două luni mai târziu, m-am întors în acelaşi aeroport -- cu acelaşi avion, cred -- şi am privit în sus, unde acum scria C. (Râsete) Doar atunci mi-am dat seama că era pur şi simplu terminalul la care ajungeam. (Râsete)

Cred cu tărie în emoţia designului şi în mesajul trimis înainte ca cineva să înceapă să citească, înainte să capete restul informaţiilor; care este răspunsul emoţional pe care îl au faţă de produs, poveste sau pictură -- oricare din ele. Această arie a designului mă interesează cel mai mult şi cred că ea este pentru mine o foarte clară, foarte simplă versiune a lucrurilor despre care vorbesc. Acestea sunt două uşi de garaj vopsite identic, situate una lângă alta. Iată prima uşă. Înţelegeţi ce vreau să spun. E destul de clar. Uitaţi-vă la a doua uşă şi vedeţi dacă acolo e vreun alt mesaj. OK, în faţa căreia dintre ele aţi parca? (Râsete) Aceeaşi culoare, acelaşi mesaj, aceleaşi cuvinte. Singurul lucru diferit este expresia pe care proprietarul fiecărei uşi a folosit-o -- şi, încă odată, care dintre ei e un ucigaş psihopat? (Râsete) Şi tutuşi nu spune asta; nu are nevoie să spună asta. Eu aş parca probabil în faţa celeilalte.

Sunt sigur că mulţi dintre voi ştiu că designul grafic a devenit mult mai simplu în ultimii cinci ani. A devenit aşa de simplu încât începe deja să facă un fel de cale întoarsă şi devine ceva mai expresiv. Dar am fost la Milano, unde am văzut acest semn stradal şi am fost foarte fericit să văd că, în aparenţă, această idee de minimalism chiar a fost tradusă de artistul de graffiti. (Râsete) Şi acest artist de graffiti a trecut pe acolo, a îmbunătăţit un pic semnul şi apoi a plecat mai departe. (Râsete) Nu l-a copleşit, aşa cum au unii tendinţa s-o facă. (Râsete)

Asta e pentru o carte de Metropolis. Am făcut nişte poze şi acesta este un panou publicitar din Florida şi fie că nu şi-au plătit chiria fie că din nou n-au vrut să-şi plătească chiria, iar oamenii cu panoul au fost prea zgârciţi ca să dea jos tot semnul, aşa că doar au rupt bucăţi din el. Iar eu afirm că e posibil să fie mai eficace decât afişul original în ceea ce priveşte capacitate de a-ţi reţine atenţia, de a te face să te uiţi acolo. Şi să sperăm că nu te opreşti să cumperi chestiile acelea îngrozitoare cu pecan -- Stuckey's.

Asta este din a doua mea carte. Prima carte se numeşte "Sfârşitul tiparului" şi a fost făcută împreună cu un film, colaborând cu William Burroughs. "Sfârşitul tiparului" e acum la al cincilea tiraj. (Râsete) Când l-am contactat prima dată pe William Burroughs ca să mi se alăture, a spus nu; a spus că nu credea că era sfârşitul tiparului, Iar eu i-am spus: "Ei bine, e în regulă; aş fi încântat doar să am contribuţia ta la acest film şi la această carte, iar el a fost în cele din urmă de acord. Iar la sfârşitul filmului, el spune cu vocea lui magnifică pe care nu o pot reproduce, dar am să cam încerc şi nu prea, spune: "Mi-aduc aminte că am fost odată la o expoziţie numită 'Fotografia: sfârşitul picturii'." Şi apoi spune: "Şi, bineînţeles că n-a fost deloc aşa." Se pare că atunci când fotografia se perfecţionase, existau oameni care susţineau că gata, tocmai aţi distrus pictura. Oamenii vor face de acum doar fotografii. Şi bineînţeles că n-a fost cazul.

Aceasta este din "A doua vedere," o carte de-a mea despre intuiţie. Cred că nu e singurul ingredient din design, dar e posibil să fie cel mai important. E ceva ce are toată lumea. Nu e un lucru ce poate fi predat; de fapt, majoritatea şcolilor tind să subaprecieze intuiţia ca ingredient al procesului vostru de lucru fiindcă nu o pot cuantifica: e foarte greu să-i înveţi pe oameni cei patru paşi către designul intuitiv, dar vă putem învăţa cei patru paşi către o carte drăguţă de vizită sau un newsletter. Aşa că tinde să fie subapreciată. Acesta este un citat din Albert Einstein care spune: "Intelectul nu are multe de făcut pe drumul descoperirii. Are loc un salt al conştienţei -- spuneţi-i intuiţie sau cum vreţi voi -- iar soluţia pur şi simplu îţi vine, fără ca tu să ştii de unde sau de ce." E cam ca atunci când cineva întreabă: "Cine a scris cântecul acela?" Şi cu cât încerci să te gândeşti mai mult, cu atât mai mult se depărtează răspunsul de tine, iar în clipa în care te opreşti din gândit intuiţia îţi dă răspunsul, într-un fel.

Îmi place acest lucru pentru câteva motive. Dacă aţi fost la vreun curs de design, aţi fost învăţaţi că nu puteţi citi asta. Eu cred că de fapt puteţi şi, mai important, cred că e adevărat. "Nu confundaţi lizibilitatea cu comunicarea." Numai pentru că ceva e lizibil nu înseamnă că şi comunică. Mai important, nu înseamnă că transmite mesajul corect. Aşadar, care este mesajul transmis înainte ca cineva să intre în material? Şi cred că asta este uneori o idee neglijată.

Acesta este lucrul cu Marshall McLuhan. Am stat şi am lucrat cu soţia şi fiul lui, Eric şi am găsit aproape 600 de citate din Marshall , uimitoare prin faptul că sunt vechi, ce prezic atât de multe din ceea ce s-a întâmplat în lumea publicităţii, televiziunii şi a presei. Şi de aceea această carte se cheamă "Sonde." E un alt termen pentru citate. Şi -- multe dintre ele n-au fost niciodată -- nu au mai fost publicate până acum iar eu, practic, am interpretat diversele citate. Aceasta a fost iniţial pagina de cuprins. Când am terminat-o avea 540 de pagini şi editorul, Gingko Press, a sfârşit prin a o subţia considerabil: acum are puţin sub 400 de pagini. Dar am decis că îmi place această pagină de cuprins -- îmi plăcea cum arăta -- aşa că am păstrat-o. (Râsete) Acum nu mai are niciun fel de relevanţă pentru carte, dar e o planşă drăguţă, acolo. (Râsete)

Aşadar, câteva planşe din carte: aici McLuhan spune: "Noile modalităţi de presă nu sunt poduri între Om şi Natură; ele sunt Natura." "Inventarea tiparului a eliminat anonimatul, sprijinind ideile de faimă literară şi obiceiul de a considera efortul intelectual o proprietate privată," ceea ce nu se mai făcuse înainte de tipar. "Când noile tehnologii se impun în societăţi obişnuite de mult timp cu tehnologii mai vechi, apar tot felul de anxietăţi." "În timp ce oamenii sunt angajaţi să creeze o lume total diferită ei îşi formează întotdeauna imagini vii ale lumii de dinainte." Urăsc chestia asta. E greu de citit. (Râsete) (Aplauze) "În era electronică, oamenii nu pot avea alt mediu decât globul şi nicio altă ocupaţie decât culegerea de informaţie." Asta era. Asta era tot ce vedea el ca opţiuni. Şi nu era prea departe.

Acesta este un proiect pentru Nine Inch Nails. Şi îl arăt numai pentru că părea că devenise deodată atât de relevant şi pentru că afost făcut imediat după 11 septembrie. Am descoperit recent un adăpost de bombardament în curtea unei case pe care am cumpărat-o în Los Angeles şi pe care agentul imobiliar nu mi-l arătase. (Râsete) Aparent, era un adăpost construit în timpul crizei rachetelor din Cuba din anii '60. L-am întrebat pe agent ce era când treceam pe lângă el şi îmi zice: "E ceva de la sistemul de canalizare." Eu mi-am spus OK, e în regulă. Când în sfârşit am intrat acolo, am văzut obiectul acesta circular ruginit şi două paturi şi totul era foarte înspăimântător şi ciudat. De asemenea, surprinzător, era făcut dintr-un fel de metal ieftin care fusese complet mâncat de rugină şi peste tot erau apă şi păianjeni. Şi m-am întrebat: la ce se gândeau? Ai putea crede că era ciment sau ceva asemănător. Dar oricum, am folosit asta pentru o copertă a DVD-ului Nine Inch Nails şi am şi reparat adăpostul cu bandă izolatoare şi e gata. Cred că sunt gata. Aşa.

Acesta este un experiment, realmente, pentru un client, Quicksilver, în care am luat ceea ce fusese iniţial o secvenţă de şase poziţii şi am încercat să folosim tiparul ca mediu care să aducă oamenii pe Web. Aşadar, aceasta este o secvenţă de şase poziţii. Am făcut o poziţie; am tăiat-o în câteva moduri diferite. Iar apoi rândul mic de text spune: "Dacă vreţi să vedeţi întreaga secvenţă -- cum a fost toată călătoria -- intraţi pe site. Şi presupunerea mea e că o mulţime dintre puştii surferi s-au dus pe site ca să obţină poza întreagă. Nu am avut cum sa măsor asta, aşa că e posibil să greşesc întrutotul. (Râsete) Nu am site-ul. E doar piesa în sine.

Acesta este un grup din New York numit Coaliţia pentru un Mediu fără Fumat; m-au rugat să le fac aceste afişe. Ele au fost puse pe furiş prin New York. Nu prea puteţi -- ei bine, nu puteţi vedea deloc -- dar al doilea rând este, într-un fel, răsplata. Spune: "Dacă companiile de ţigări pot minţi, putem şi noi." Dar -- (Râsete) (Aplauze) -- dar am făcut-o. Ele au fost literalmente puse pe furiş prin tot New York-ul într-o noapte şi cu siguranţă au făcut câteva capete să se întoarcă, ştiţi, oameni fumând care au făcut "Ha!" (Râsete) Şi a fost făcut dinadins să arate destul de serios. N-a fost vreun font grunge ciudat sau aşa ceva; arătau ca şi cum ar fi fost autentice. Orişicum.

Afiş pentru Atlantic Center for the Arts, o şcoală din Florida.

Asta mă uimeşte. E un produs de care abia am aflat. Eram în Caraibe de Crăciun şi am fost pur şi simplu dat pe spate că în zilele noastre cineva încă mai vrea să vândă -- nu că ar vinde -- că oamenii mai simt nevoia să-şi deschidă culoarea pielii. Era fie un produs vechi cu ambalaj nou, fie un ambalaj complet nou şi mi-am zis: "Bleah! Cum de se mai întâmplă aşa ceva?"

Chiar ţin o mulţime de ateliere prin toată lumea şi această temă cerea să venim cu simboluri noi pentru uşile de toaletă. (Râsete) Am simţit că aceasta era una dintre soluţiile mai de succes. Studenţii chiar le-au decupat şi le-au pus prin baruri şi restaurante noaptea aceea, iar eu mi-am închipuit mereu un cuplu de bătrâni care se duc la toaletă ... (Râsete)

Am lucrat ceva pentru Microsoft acum câţiva ani. Era o campanie de branding la nivel mondial. Şi a fost interesant pentru mine -- am educaţie în sociologie; n-am niciun fel de instruire în design iar uneori oamenii spun că asta explică totul -- dar a fost un experiment foarte interesant fiindcă nu vindeam vreun produs; era doar imaginea Microsoft, pe care ei se străduiau s-o îmbunătăţească. Credeau că unora nu le place de ei. (Râsete) Am aflat că e foarte adevărat cât am lucrat la această campanie mondială.

Scopul nostru a fost să-i umanizăm puţin şi ce am făcut a fost să adăugăm litere şi oameni în reclamă, ceea ce campania precedentă nu avusese şi nimeni nu-şi adusese aminte de ei, nimeni nu vorbise despre ei. Încercam să spunem: "Hei, unii dintre tipii ăştia sunt chiar OK; unii dintre ei chiar au prieteni şi familie şi nu toţi sunt îngrozitori." Iar umbrela campaniei a fost "Slavă Domnului că-i luni." Astfel, am încercat să luăm asta -- ceea ce era perceput ca negativ: spiritul lor super-competitiv, lungile lor zile de lucru -- să o transformăm în ceva pozitiv şi să nu fugim de ea. Ştiţi cum se zice: Slavă Domnului că-i luni -- am ocazia să revin în compartimentul acela mic, cu pereţii aceia falşi gri şi să aud ce vorbesc toţi ceilalţi preţ de 10 ore şi apoi să mă duc acasă."

Oricum, aceasta este una din reclamele de care am fost cel mai mulţumit pentru că au avut toate parte de o direcţie artistică elaborată iar aceasta m-am gândit că dădea senzaţia că fata priveşte computerul. Spune: "Minunează-te despre el." Şi apoi e un program software. Şi iată cum a fost difuzată reclama în toată lumea. În Germania s-a făcut o mică modificare fără să fiu întrebat -- nu că ar fi trebuit, findcă s-a făcut prin agenţiile de publicitate -- dar spuneţi-mi dacă puteţi vedea diferenţa. Aşa a fost difuzată reclama în toată lumea; doar Germania a modificat-o puţin. (Râsete)

De fapt sunt două probleme aici. Dacă tot foloseşti un copil în reclamă, măcar alege unul care să pară viu. (Râsete) Am pur şi simplu sentimentul că acest copil era acolo de o săptămână. Sperând doar că se va iniţializa computerul şi, ştiţi... (Râsete) Şi apoi, când agenţia mi-a explicat, au spus: "Uite, n-avem omuleţi verzi în ţara asta, de ce să punem atunci omuleţi verzi în reclame?" Aşa că le înţeleg logica. Şi sunt în complet dezacord cu ea. Cred că e o abordare extrem de îngustă în gândire, lumea este cu siguranţă mult mai globală iar eu sunt sigur că oamenii din Germania ar fi putut face faţă unei fetiţe negre stând în faţa computerului, deşi de ştiut nu vom şti niciodată.

Aceasta este o lucrare de la Ray Gun. Scopul acestei reviste era să citească articole, să asculte muzica şi să încerce s-o interpreteze. Nu există niciun cadru, niciun sistem, nimic aranjat dinainte. Aceasta este o deschidere pentru Brian Eno şi este exact felul meu de intepretare personală a muzicii. Acestea sunt stele rock vorbind despre profesorii după care au tânjit în şcoală. Este multă scriitură excelentă în Ray Gun. Şi am avut norocul să găsesc o fotografie a unui profesor şezând pe nişte cărţi. (Râsete)

Articol despre Brian Ferry -- articol realmente plictisitor -- aşa că l-am aranjat în întregime în Dingbat. (Râsete) Ai putea -- ai putea să-l scoţi în evidenţă; ai putea să-l faci cu Helvetica sau ceva asemănător: e articolul real. Presupun că în cele din urmă ai putea să-l descifrezi, dar de fapt nu e foarte bine scris; chiar n-ar merita osteneala. (Râsete)

Întrucât am făcut o grămadă de reviste, sunt foarte curios să aflu cum tratează marile reviste subiectele mari şi ca atare am vrut să văd cum au tratat Time şi Newsweek ziua de 11 septembrie. Şi am fost în fond destul de dezamăgit să văd că ei aleseseră să prezinte fotografia pe care o văzusem deja de un milion de ori, care era practic momentul impactului. Iar revista People, m-am gândit eu, a avut probabil cea mai bună fotografie. E genul de fotografie mai brută, dar textura -- al doilea avion care încă nu lovise: avea ceva mai captivant, dacă acesta e -- nu e cuvântul potrivit -- în această copertă decât Time sau Newsweek.

Dar când m-am uitat în revistă, avea ceva oarecum deranjant şi asta a continuat. În stânga, vedem oameni murind; vedem oameni fugind să-şi scape viaţa. Iar în dreapta aflăm că există o nouă cale de a vă sprijini sânii. Râvnita pagină dreaptă n-a fost alocată subiectului tratat. Priviţi la imaginea acestei doamne -- cine ştie prin ce trece ea? -- iar textul de aici spune: "Ştie exact cum să-mi dea fiori." Da, se aruncă de pe clădiri. E -- din nefericire, asta cam acţionează ca un ansamblu.

Iar acest lucru se continuă în toată revista. Nu m-am oprit. Asta spune: "Unul curat se potriveşte tuturor." Ziua aceea a făcut o mulţime de orfani. Iată cum este adus un cadavru. Mie mi se pare că poate chiar şi o pagină albă ar fi fost mult mai potrivită. Şi probabil că acesta este lucrul cel mai rău: două doamne, amândouă privind în aceeaşi direcţie, amândouă în blugi. Una -- cine ştie prin ce trece; cealaltă e preocupată de comportamentul model şi de lapte.

Şi -- Am ţinut un discurs în New York la câteva luni după asta, şi după aceea cineva m-a abordat şi mi-a spus că -- de fapt mi-a trimis un email -- şi mi-a spus că le-a plăcut discursul iar când s-a întors la maşină a găsit o notă pe maşină care l-a făcut să creadă că poate New York-ul redevenea New York după acest eveniment -- trecuseră câteva luni. Asta este ceea ce au găsit pe maşină. (Râsete) Sunt foarte puţine cazuri în care eşti fericit să găseşti aşa ceva pe maşină, dar părea să indice că oamenii îşi reveneau.

Acesta este desktopul meu. Cineva mia zis azi că există nişte chestii care se cheamă dosare, dar eu nu ştiu ce sunt acelea. Acestea sunt notele mele pentru prezentare -- s-ar putea să fie o corelaţie aici. Ne apropiem de sfârşit.

Am văzut asta venind încoace, în avion, pentru produse noi. Nu sunt sigur că e o îmbunătăţire sau o idee bună fiindcă dacă încă nu-ţi petreci destul timp în faţa computerului poţi acum să bagi o farfurie în tastatură, aşa că nu mai poţi să te prefaci -- că nu stai toată ziua la birou şi mănânci şi lucrezi; acum există o farfurie şi ar fi foarte, foarte bine să ai o felie de pizza, apoi să tastezi puţin, apoi ... Nu sunt sigur că asta e o îmbunătăţire.

Dacă vă veţi îndoi vreodată de puterea designului grafic, acesta e un semn foarte obişnuit care spune literalmente: "Votaţi-l pe Hitler." Nu spune nimic altceva. Iar acesta este pentru mine un caz extrem de putere a emoţiei, a designului grafic, cu toate că, de fapt, el a fost un afiş foarte obişnuit la vremea lui.

Ce urmează? De urmat vor urma oamenii. Pe măsură ce devenim tot mai determinaţi de tehnică, importanţa oamenilor creşte mai mult ca niciodată. Trebuie să te foloseşti de cine eşti în munca ta. Nimeni altcineva nu poate face asta: nimeni altcineva nu se poate folosi de educaţia ta, de părinţii tăi, de creşterea ta, de întreaga ta experienţă de viaţă. Dacă dai voie să se întâmple asta, e realmente singura cale prin care poţi face lucruri unice şi te vei bucura de asemenea mult mai mult de munca ta.

Asta este -- îmi place arta găsită şi scrisul de mână revine în forţă, aşa că m-am gândit că ăsta e un excelent exemplu pentru amândouă. Doamna dă un anunţ pentru pitbullul ei pierdut. El e prietenos -- a subliniat cuvântul prietenoas -- probabil de aceea ea îi spune Hercules sau Hercles. Nu ştie să scrie corect. (Râsete) Dar mai important, ea e dispusă să îţi dea 20 de dolari ca să-i găseşti pitbullul pierdut. Iar eu îmi zic: "Da, sigur, am să caut un pitbull pierdut pentru 20 de dolari." Îmi închipui oameni mergând pe străzi şi strigând după Hercles şi deodată eşti atacat de vreo arătare şi-ţi zici: "O, te rog fii Hercles; te rog fii ăla prietenos." (Râsete) Sunt sigur că n-a găsit niciodată câinele, pentru că eu am luat anunţul. (Râsete)

Dar mi s-a cerut să ţin un discurs la o conferinţă în Sacramento acum câţiva ani. Tema era curajul, iar ei mi-au cerut să vorbesc despre cât de curajos este să fii designer grafic. Şi atunci mi-am adus aminte de această fotografie a tatălui meu, care a fost pilot de încercare, iar el îmi spunea că, atunci când te înscrii să devii pilot de încercare, ţi se spune că ai o şansă între 40 şi 50% să mori la slujbă. E o şansă destul de mare pentru majoritatea ocupaţiilor. (Râsete) Dar, ştiţi, guvernul construieşte un avion şi îţi spune: "Nu vrei tu să vezi dacă ăsta zboară?" Unele au zburat; altele nu.

Şi-am început să mă gândesc la unele dintre alegerile pe care trebuie să le fac între, de exemplu, serife versus fără serife. (Râsete) Şi de cele mai multe ori ele nu reprezintă un risc vital. De ce să nu experimentaţi? De ce să nu vă distraţi? De ce să nu puneţi ceva din voi în munca voastră? Iar când predam, obişnuiam să întreb întotdeauna studenţii care este definiţia unei slujbe bune? Ca profesori, după ce primiţi toate răspunsurile, vă place să le daţi răspunsul corect. Iar cel mai bun pe care l-am auzit -- sunt sigur că unii dintre voi îl ştiu -- definiţia unei slujbe bune este: Dacă ţi-ai permite -- dacă banii n-ar fi o problemă -- ai face aceeaşi muncă? Şi dacă da, atunci ai o slujbă extraordinară. Iar dacă n-aţi face-o, ce naiba faceţi acum? Veţi fi morţi pentru foarte multă vreme. Mulţumesc foarte mult.