David Byrne: Cum a ajutat arhitectura la dezvoltarea muzicii

Acesta este locul unde, pe când eram tânăr, s-a cântat prima oară muzica pe care am compus-o eu. Era, în mod remarcabil, o cameră cu o acustică bună. Cu pereţii neuniformi şi toate prostiile din jur, se auzea chiar bine. Ăsta e un cântec înregistrat acolo. (Muzica) În fotografie nu sunt oricum Talking Heads. (Muzica:"A Clean Break (Let's Work)" de Talking Heads) Astfel natura camerei ajuta la înţelegerea cuvintelor. Versurile cântecelor se puteau înţelege bine. Sistemul de sunet era destul de decent. Şi nu era multă reverberaţie în cameră. Aşa că ritmurile puteau fi destul de intacte şi ele, chiar clare. Alte locuri din ţară aveau camere similare. Aici este Tootsie's Orchid Lounge în Nashville. Muzica era cumva diferită, dar în structură și formă, foarte asemănătoare. Clienţii se comportau şi ei asemănător. Şi la fel formaţiile care cântau la Tootsie's sau la CBGB. trebuiau să cânte destul de tare -- volumul trebuia să fie destul de mare ca să acopere zgomotul oamenilor care cădeau, strigătele şi tot ce mai făceau ei acolo.

De atunci, am mai cântat şi în alte locuri mult mai drăguţe. Aici am fost la Disney Hall şi la Carnegie Hall şi alte locuri asemănătoare. Şi a fost foarte interesant. Dar am observat că uneori muzica pe care am scris-o, sau o scriam la vremea aceea, nu suna aşa de grozav în unele din acele săli. Ne-am descurcat, dar uneori aceste săli nu păreau să fie potrivite muzicii pe care o făceam sau o făcusem până atunci. Aşa că m-am întrebat. Oare scriu eu muzică pentru un anumit tip de sală? Oare am în minte un anumit tip de loc, de sală, atunci când compun? Să fie locaţia un model pentru creativitate? Oare toţi facem lucrurile având în minte o locaţie, un context?

Bine, Africa. (Muzica:"Wenlenga" - diverşi artişti) Majoritatea muzicii populare pe care o ştim azi îşi are rădăcinile în Africa de vest. Şi muzica acolo, aş spune, instrumentele, ritmurile complicate, felul în care e cântată, locaţia, contextul, toate sunt perfecte. Se potrivesc de minune. Muzica se potriveste perfect cu locaţia aceea. Nu este o camera mare care să creeze ecou şi să strice ritmurile. Instrumentele sună îndeajuns de tare încât să poată fi auzite fără amplificare, etc., etc. Nu este o întâmplare. Muzica e perfectă pentru contextul respectiv. Şi ar fi un dezastru într-un asemenea loc. Este o catedrală gotică. (Muzica: "Spem in Alium" de Thomas Tallis) Într-o catedrala gotică, acest tip de muzică este perfect. Gama rămâne neschimbată. Notele sunt lungi. Aproape că nu există nici un fel de ritm. Şi încăperea ajută muzica. De fapt chiar o îmbunătăţeşte. Aceasta este sala pentru care Bach a scris câteva piese. Aceasta este orga. Nu este la fel de mare ca o catedrală gotică, astfel că poate să scrie lucruri ceva mai complexe. Poate, în mod inovativ, să schimbe gamele fără riscul de a provoca mari disonanţe. (Muzica:"Fantasia on Jesu, Mein Freunde" de Johann S.Bach)

Asta e puţin mai târziu. Aşa arată camerele în care a compus Mozart. Cred ca suntem în jurul lui 1770. Sunt mici, cu şi mai puţin ecou, aşa că poate să compună muzică plină de ornamente care este foarte complicată -- şi merge. (Muzica:"Sonata in F" KV 13 de Wolfgang A. Mozart) Se potriveşte perfect cu camera. Aceasta este La Scala. Este cam din aceeaşi perioadă. Cred că a fost construită pe la 1776. Cei din public, la vremea când erau construite clădirile, obişnuiau să ţipe unul la altul. Mâncau, beau şi ţipau la cei de pe scenă, exact la fel cum fac cei de la CBGB şi alte locuri asemănătoare. Dacă le plăcea o arie, strigau si cereau să o repete atunci, imediat, şi nu la sfârşitul spectacolului. (Râsete) Ei bine, aşa era la operă. Aceasta este clădirea operei pe care şi-a construit-o Wagner. Sala nu este foarte mare. Este mai mică decât aceasta. Dar, Wagner a adus o inovaţie. A vrut o orchestră mai mare. A vrut mai mult efect. Aşa că a lărgit fosa orchestrei ca să poată aduce mai multe instrumente. (Muzica:"Lohengrin-Preludiu la actul III" de Richard Wagner)

Bine. Aceasta este Carnegie Hall. În mod evident acest tip de clădire a devenit popular. Sălile au devenit mai mari. Carnegie Hall e destul de mare. Este mai mare decât alte săli de concert. Şi are un ecou mult mai mare decât în La Scala. Cam în acelaşi timp, după cum spune Alex Ross de la New Yorker, a apărut o regulă nouă şi anume că publicul trebuie să păstreze liniştea, fără mâncare, băutură şi strigăte spre scenă, sau şuşoteli între ei în timpul spectacolului. Trebuiau să fie foarte liniştiţi. Aceste două lucruri împreună însemnau că un alt fel de muzică se potrivea cel mai bine acestui tip de săli. Însemna că erau permise dinamici extreme, care nu existau înainte. Părţile delicate puteau fi auzite care altfel ar fi fost acoperite de ţipete şi bârfe. Dar datorită ecoului din sălile asemenea celei de la Carnegie Hall, muzica a trebuit să fie mai puţin ritmică şi mai mult texturală. (Muzica:"Simfonia nr.8 in Mi Bemol Major" de Gustav Mahler) Acesta este Mahler. Pare a fi Bob Dylan, dar este Mahler. Acesta este ultimul disc al lui Bob, da.

(Râsete)

Muzica populară, apare cam în acelaşi timp. Asta e o orchestră de jazz. Aşa cum spune Scott Joplin, formaţiile cântau pe vase de croazieră şi în cluburi. Iar, e zgomotos. Ei cântau pentru dansatori. Sunt anumite părţi din cântece -- cântecele aveau părţi diferite care plăceau mult dansatorilor. Şi spuneau: "Mai cântă partea aia o dată." Ei bine, nu poţi să repeţi la infinit aceeaşi parte din cântec pentru dansatori. Aşa că formaţiile au început să improvizeze melodii noi. Şi un nou fel de muzică s-a născut. (Muzica:"Royal Garden Blues" de W.C.Handy-Ethel Waters) Aceasta se cânta mai ales în săli mici. Oamenii dansează, strigă, beau. Astfel că muzica trebuie să fie destul de tare ca să se audă peste toate zgomotele. Acelaşi lucru e adevărat -- ăsta este începutul secolului -- pentru toată muzica populară a secolului 20, fie ca e rock sau muzică latino sau alt stil. Nu se schimbă foarte mult.

Se schimbă cam prin anii '30 când acesta a devenit unul din "locurile" principale pentru muzică. Şi anume era calea prin care muzica ajungea acolo. Microfoanele le-au permis cântăreţilor, în special, şi muzicienilor şi compozitorilor, să schimbe complet tipul de muzică pe care îl scriau. Până atunci, mare parte din ceea ce se transmitea la radio era muzică în direct, dar cântăreţi, ca Frank Sinatra, puteau sa folosească microfonul şi să facă lucruri pe care altfel nu le-ar fi putut face. Alţi cântareţi după el, au mers chiar mai departe. (Muzica:" My Funny Valentine" de Chet Baker) Acesta este Chet Baker. Şi genul ăsta de lucruri ar fi fost imposibil fără microfon. Ar fi fost imposibil şi fără muzică înregistrată. Şi îţi cântă direct în ureche. Îţi şopteşte în ureche. Efectul este electric. E ca şi cum omul stă lângă tine, şi-ţi şopteşte cine ştie ce în ureche.

Aşa că în acest moment muzica se ramifică. Avem muzica live, în direct, şi avem muzica înregistrată. Şi nu e nevoie ca cele două să fie la fel. Există săli ca aceasta, o discotecă, şi există tonomate în baruri, unde nici măcar nu ai nevoie de o formaţie. Nu ai nevoie nici de muzicieni care să cânte în direct. Şi sistemele de sunet sunt bune. Oamenii încep să facă muzică special pentru discoteci şi pentru acele sisteme de sunet. Şi, la fel ca în cazul jazz-ului, dansatorilor le plac anumite părţi mai mult decât altele. Astfel că pionierii hip-hop-ului au pus în buclă anumite secţiuni. (Muzica:"Rapper's Delight" de Sugarhill Gang) MC improvizeaza versurile la fel cum cântăreţii de jazz ar improviza melodiile. Şi un alt gen de muzică s-a născut.

Spectacolul în direct, în momentele de maxim succes, se desfăşura in cel mai prost loc de pe planetă din punct de vedere acustic: stadioane, săli de baschet şi de hochei. Muzicienii făceau şi ei ce puteau. Compuneau ce numim acum rock de arenă, reprezentat de balade cu un tempo mediu. (Muzica:"I still haven't found what I'm looking for" de U2) E evident că şi-au dat toată silinţa când te gândeşti pentru ce locaţie compuneau. Tempo-ul este mediu. Sunetul e amplu. Este mai mult o situaţie socială decât una muzicală. Şi într-un fel, muzica pe care ei o scriu pentru aceste locuri se potriveşte de minune.

Aşa că există mai multe tipuri de locaţii noi. Unul din ele este automobilul. Am crescut cu radio în maşină. Dar acum a evoluat în altceva. Maşina este o locaţie în sine. (Muzica:"Who U Wit" de Lil' Jon şi East Side Boyz) Această muzică ce pare compusă, zic eu, pentru sistemele audio de pe automobil, sună perfect în maşină. E posibil să nu fie exact ce ai vrea să asculţi acasă, dar merge de minune în maşină -- are un spectru de frecvenţe imens, ştii, cu un bas puternic si un opus înalt şi vocea pare să fie prinsă la mijloc. Muzică de automobil, poţi să o împarţi cu prietenii.

Mai e un tip nou de locaţie, playerul MP3 personal. Ăsta pare că este destinat exclusiv muzicii creştine. (Râsete) Şi într-un fel e ca la Carnegie Hall, sau ca atunci când publicul trebuie să facă linişte, pentru că acum poţi să auzi fiecare detaliu. În alte feluri, seamănă mult cu muzica vest africană pentru că dacă muzica din MP3 se aude prea încet, îl dai mai tare, şi în minutul următor, îţi sparge urechile cu o secţiune mai zgomotoasă. Aşa că asta nu prea merge. Cred că mai ales muzica pop, care se scrie azi, într-o anume măsură, este scrisă pentru acest tip de playere, pentru acest tip de experienţă personală în care poţi să auzi detalii extreme, dar dinamica nu se modifică prea mult.

Astfel că m-am întrebat. Bine, să fie un model pentru creaţie, această adaptare a noastră? Şi se întâmplă şi altundeva? Bine, după cum susţine David Attenborough şi alţi oameni, şi păsările fac la fel. Păsările care trăiesc sus in copaci, unde frunzişul este des, sunetul ciripitului lor tinde să fie înalt, scurt şi repetitiv. Iar păsările de la nivelul solului tind să aibă ciripituri mai grave astfel încât nu sunt distorsionate când sunt reflectate de solul pădurii. Şi păsările cum sunt rândunicile de savana tind să aibă un ciripit (Sunet: cântecul rândunicii de savană) ca un zumzet. Şi se pare că un sunet ca acesta, este cel mai eficient din punct de vedere energetic şi practic pentru a-şi transmite chemarea de-alungul câmpurilor şi savanelor. Alte păsări, cum e acest canar, s-au adaptat în cadrul aceleiaşi specii. Canarul de pe coasta de est a Statelor Unite, unde pădurile sunt mai dese, au un anume tip de ciripit, iar canarul de pe cealaltă coastă, de vest, (Sunet: cântecul canarului rosu) are un ciripit diferit. (Sunet: cântecul canarului...) Deci păsările fac şi ele la fel.

Şi m-am gândit. Bine, dacă acesta este un model pentru creaţie, dacă facem muzică, cel puţin în ceea ce priveşte forma, ca să se potrivească acestor contexte, şi dacă facem artă ca să se potrivească pereţilor galeriilor sau muzeelor, şi dacă scriem programe care să se potrivească sistemelor de operare existente, oare aşa merg lucrurile? Da. Cred că este evoluţionar. Este adaptiv. Dar plăcerea şi pasiunea şi bucuria este tot acolo. Aceasta e o viziune contrară punctului de vedere tradiţional romantic. Viziunea romantică este că mai întâi e pasiunea şi apoi efluviul de emoţie, şi apoi cumva capătă o formă oarecare. Şi eu spun, ei bine, pasiunea este încă acolo, dar vasul în care urmează să fie injectată şi turnată, acela este în mod instinctiv şi intuitiv creat mai întâi. Ştim deja încotro merge acea pasiune. Dar acest conflict de viziuni este interesant.

Scriitorul, Thomas Frank, spune că aceasta poate fi o explicaţie pentru felul în care unii oameni votează împotriva propriilor lor interese, că cei ce votează, ca mulţi dintre noi, presupun că dacă aud ceva ce sună sincer, pare că vine din adânc, este pasionat, ei cred că acel lucru este mai autentic. Şi vor vota pentru acel lucru. Astfel că, dacă cineva mimează sinceritatea, dacă pot mima pasiunea, au o şansă mai bună să fie aleşi, şi lucrul ăsta pare puţin periculos. Eu spun că cele două, pasiunea, bucuria, nu se exclud reciproc.

Poate că ceea ce îi trebuie lumii acum este ca noi să înţelegem că suntem la fel ca păsările. Ne adaptăm. Cântăm. Şi la fel ca păsările, bucuria este acolo, chiar dacă am schimbat ce facem astfel încât să se potrivească contextului.

Vă mulţumesc foarte mult.

(Aplauze)