Dave Eggers îşi pune o dorinţă când primeşte TED Prize: A fost odată o şcoală

Mulţumesc tuturor de la TED, lui Chris şi Amy în special. Nu-mi vine să cred că sunt aici. Nu am mai dormit de săptămâni. Neil şi cu mine stăteam şi comparam cât de puţin am dormit în aşteptarea acestui eveniment. N-am mai fost niciodată aşa emoţionat-- şi fac aşa când sunt emoţionat, tocmai mi-am dat seama. O să vă vorbesc despre ce am făcut la această organizaţie numită 826 Valencia, iar apoi voi vorbi despre cum ne putem implica cu toţii în lucruri similare.

În anul 2000 locuiam în Brooklyn, incercam să termin prima mea carte, mă plimbam ameţit în fiecare zi pentru că scriam de la miezul nopţii până la 5 dimineaţa. Aşa că în timpul zilei mă plimbam cuprins de ameţeală.. nu eram capabil să gândesc limpede ziua, dar aveam un program flexibil. În zona din Brooklyn unde locuiam, Park Slope, sunt foarte mulţi scriitori-- există un procentaj foarte ridicat de scriitori raportat la oamenii obişnuiţi. Am crescut având mulţi profesori în jurul meu. Mama mea a fost profesoară, sora mea s-a făcut profesoară iar după facultate mulţi dintre prieteni au ales să predea. Aşa că îi auzeam mereu vorbind despre viaţa lor şi cât de mult îi inspira, şi ei erau oamenii cei mai muncitori şi care îi inspirau cel mai mult pe ceilalţi.

Dar ştiam şi multe dintre lucrurile cu care se confruntau, dificultăţile cărora trebuiau să le facă faţă. Şi una din acestea era că mulţi dintre prietenii mei care predau în şcolile publice nu reuşeau să menţină la un nivel ridicat notele elevilor, mai ales la citire şi compunere. Mulţi dintre elevi veneau din familii în care nu se vorbeşte engleza acasă, mulţi dintre ei aveau diferite nevoi speciale, dificultăţi de învăţare. Şi bineînţeles că lucrau în şcoli care cel mai des erau subfinanţate. Aşa că vorbeau cu mine despre asta şi spuneau, "Ştii, ce ne trebuie cu adevărat sunt mai mulţi oameni, mai multe cadre, mai multă atenţie individuală, mai multe ore şi expertiză de la oameni care ştiu engleza şi pot lucra individual cu aceşti elevi".

Eu i-am întrebat: "Şi de ce nu lucraţi individual cu elevii?" Iar ei mi-au zis: "Fiindcă avem cinci clase cu 30-40 de elevi fiecare. Iar asta poate însemna 150, 180, 200 de elevi pe zi. Cum am putea să dăm fiecărui elev fie şi numai o oră de atenţie individuală pe săptămână?" Ar trebui crescută exponenţial săptămâna de lucru şi clonaţi profesorii. Şi aşa am început să discutăm despre asta. Iar în acelaşi timp, mă gândeam la grupul numeros de cunoştinţe: scriitori, editori, ziarişti, absolvenţi, profesori asistenţi, toate categoriile. Toţi oamenii aceştia care aveau programe cât de cât flexibile şi care lucrau cu limba engleză -- sper că şi eu lucrez cu limba engleză, doar că nu o vorbesc prea bine acum. Încerc. Mi-a venit de hac acel ceas. Dar toţi cei pe care îi ştiam erau conştienţi de importanţa cuvântului scris în ceea ce priveşte dezvoltarea democraţiei, a unei vieţi pline de cunoştinţe. Aşa că aveau timp şi cunoştinţe, dar în acelaşi timp nu exista niciun demers de care să ştiu în comunitatea mea pentru a aduce laolaltă aceste două comunităţi.

Aşa că atunci când m-am întors în San Francisco am închiriat o clădire. Iar ideea a fost punem revista McSweeney's -- McSweeney's Quarterly, pe care o publicam de 2 sau 3 ori pe an, şi alte câteva reviste -- urma să o mutăm într-un birou pentru prima oară. Înainte era în bucătăria mea din Brooklyn. Urma s-o mutăm într-un birou, şi urma să împărţim spaţiul cu un centru de meditaţii. Aşa că ne-am gândit, "O să fie toţi aceşti scriitori şi editori şi toată lumea -- un fel de comunitate a scrisului care oricum vine la birou în fiecare zi, de ce n-am deschide partea din faţă a clădirii pentru a veni după şcoală, şi să primească ajutor la temele scrise, în aşa fel încât să nu existe graniţe între aceste 2 comunităţi?" Aşa că ideea era să lucrăm la ceea ce trebuia să lucrăm, la 2:30 intră elevi şi laşi deoparte ce faci, sau faci schimb, sau termini mai târziu sau cum o fi. Îţi dedici acele ore ale după-amiezii elevilor din cartier.

Aşa că aveam locul, l-am închiriat, proprietarul era de acord. Era o pictură murală, de Chris Ware care explica întreaga istorie a cuvântului scris, pe perete -- îţi ia mult s-o înţelegi şi trebuie să stai în mijlocul drumului. Aşa că am închiriat acest spaţiu. Şi totul era grozav, doar că proprietarul a zis, "Ei bine, spaţiul e alocal pentru comerţ, trebuie să veniţi cu o idee. Trebuie să vindeţi ceva. Nu puteţi să aveţi doar un centru de meditaţii". Iar noi ne-am gândit, "Ha ha! Pe bune!" Şi nu ne-am putut gândi la nimic ce am putea vinde, dar ne-am documentat. Camera fusese înainte o sală de fitness, aşa că podeaua era de cauciuc, tavanul era antifonat, erau lumini fluorescente. Am dat toate astea jos şi am dat peste podele minunate de lemn, grinzi vopsite şi arăta -- în timp ce renovam locul, cineva a zis, "Ştii, seamănă cu coca unui vas". Şi am aruncat o privire şi altcineva a zis, "Păi, ar trebui să vindeţi chestii pentru corsari"

Aşa că asta am făcut. Şi toată lumea a râs, şi ne-am zis, "Nu e o idee aşa de rea. Să vindem provizii pentru piraţi". Ăsta este magazinul cu produse pentru piraţi. "Vedeţi, am făcut o schiţă pe un şerveţel. Un tâmplar grozav a făcut toate chestiile astea, şi l-am făcut să arate ca un loc cu provizii pentru piraţi. Aici vedeţi scânduri vândute la bucată şi avem produse contra scorbutului; avem picioare de lemn, care sunt făcute manual şi ajustate; sus vedeţi raftul pentru acoperitoare de ochi, cele negre pentru uzul zilnic, acoperitoarele normale, apoi sunt cele pastel şi de alte culori pentru când ieşi seara în oraş -- ocazii speciale, bar mitzvah, din astea.

Deci am deschis locul ăsta. Iar ăsta e un cazan pe care l-am umplut cu comori în care elevii scormonesc: aici sunt ochi de rezervă, în caz că îţi pierzi unul; aici sunt nişte inscripţii pe care le avem peste tot: "Farse pentru piraţi". Cât timp citeşti inscripţia, tragem de o frânghie din spatele tejghelei şi îţi cad în cap 8 mopuri. Asta e doar ideea mea -- m-am gândit că trebuie să-ţi cadă ceva în cap. S-a ajuns la mopuri. Iar aici e teatrul de peşti, care e de fapt un acvariu cu trei scaune în faţă, şi fix în spatele lui am amenajat locul ăsta. Adică spaţiul pentru meditaţii. Aşa că aici e centrul pentru meditaţii, iar în spate sunt birourile McSweeney's, unde lucrăm cu toţii la revistă şi la editarea cărţilor şi toate cele.

Copiii intră -- sau cel puţin noi ne-am gândit că ar intra. Ar trebui să revin un pic. Am amenajat locul, am deschis, am petrecut luni în şir renovând locul. Aveam mese, scaune, computere, de toate. Am fost la o licitaţie online la un Holiday Inn din Palo Alto şi am cumpărat imediat 11 computere Apple G4. Oricum, le-am adus, le-am instalat şi am aşteptat. La început eram eu cu 12 dintre prietenii mei, oameni pe care îi ştiam de ani de zile şi care erau scriitori din cartier. Şi am stat. La 2:30 am pus un panou pe trotuarul din faţă pe care scria "Meditaţii gratuite pentru orice subiecte legate de engleza sau de compunere -- Intraţi, totul e gratis". Şi ne-am gândit " Oh, o să dărâme uşile, o să adore ideea". Şi n-a fost aşa. Aşa că am aşteptat, ne-am aşezat la mese, am aşteptat. Şi toată lumea a început să se descurajeze pentru că aşteptam de săptămâni întregi şi efectiv nu venea nimeni.

Şi apoi cineva ne-a atras atenţia că poate nu aveau încredere în noi, pentru că ne aflam într-un magazin pentru piraţi. Nu ne-am gândit la asta, ştiţi? Şi cam pe atunci am convins o femeie pe nume Nineveh Caligari, de mult timp învăţătoare în San Francisco -- acum preda în Mexico City, avea experienţa necesară, ştia totul despre educaţie, era în legătură cu toţi profesorii şi membrii comunităţii din cartier. Am convins-o să se mute din Mexico City unde preda; a venit ca director executiv. Imediat a intrat în legătură cu profesorii şi cu părinţii şi cu elevii şi toate cele, şi dintr-o dată era chiar plin în fiecare zi.

Şi ceea ce încercam să oferim în fiecare zi era atenţie individuală. Scopul era să putem lucra cu fiecare copil în parte. Ştiţi, s-a dovedit că între 35 şi 40 ore de atenţie individuală pe an pot face ca un elev să crească la note cu un punct. Aşa că pentru majoritatea elevilor engleza nu era vorbită acasă. Vin aici, de multe ori părinţii lor -- nu se poate vedea, dar există nişte bănci pe care le-am cumpărat la o licitaţie în Berkeley -- părinţii stau uneori şi îşi urmăresc copiii la meditaţii. Aşa că asta era ideea de bază, atenţie individuală. Şi ne-am trezit în fiecare zi plin cu copii. Dacă eşti pe strada Valencia prin apropiere pe la ora 2, 2:30, deseori eşti călcat în picioare de copiii cu rucsacele lor mari, sau ce-o fi, efectiv alergând spre locul ăsta.

Lucru tare ciudat, pentru că e într-un fel o şcoală. Dar la nivel psihologic era ceva un pic diferit în situaţia asta. Şi apoi, nu era niciun fel de critică. Copiii nu veneau la "Centrul pentru copiii care au nevoie de mai mult ajutor" sau ceva de genul acesta. Era 826 Valencia. În primul rând, era un magazin pentru piraţi, ceea ce era o nebunie. În al doilea rând, era o editură în spate. Aşa că stagiarii noştri lucrau chiar la aceleaşi mese, cot la cot, computer lângă computer cu elevii.

Aşa că a devenit un centru de meditaţii -- editură, noi aşa îi zicem -- şi un centru de creaţie. Intră şi se întâmplă să lucreze cu un elev la liceu chiar să lucreze la un roman -- pentru că aveam şi elevi foarte talentaţi. Deci nu-i critică nimeni. Toţi lucrează unii lângă alţii. Este un efort creator. Văd nişte adulţi. Le influenţează comportamentul. Aceşti adulţi, toţi lucrează în domeniul lor. Se pot duce să-i întrebe ceva pe aceşti adulţi şi de aici porneşte totul. E un fel de polenizare încrucişată. Singura problemă, în special pentru adulţii care lucrează la McSweeney's care nu au fost pe deplin de acord când s-au băgat în aşa ceva, era că e o singură baie. Cu în jur de 60 copii pe zi, avem o problemă.

Dar ştiţi, pentru copii, e ceva legat de o temă terminată într-o zi, şi să primească atâta atenţie -- ajung acasă şi au terminat. Nu mai pierd vremea, nu-şi mai fac tema în faţa televizorului. Se pot duce acasă la 5:30, să stea cu familia, să se bucure de hobby-urile lor, să iasă afară, să se joace. Şi astfel familia e fericită. Mai multe familii fericite în cartier înseamnă o comunitate fericită. Iar o grămadă de comunităţi fericite laolaltă înseamnă un oraş şi o lume fericită. Deci răspunsul la toate problemele sunt temele! Asta e -- atenţie individuală.

Deci am început cu 12 voluntari, şi apoi am avut cam 50. Şi apoi câteva sute. Iar acum avem 1400 voluntari înregistraţi. Şi este extrem de simplu să devii voluntar. Secretul este că, deşi ai doar două ore pe lună, acele două ore lângă un elev, atenţia concentrată asupra lui, aruncând o rază de lumină asupra muncii lui, asupra gândurilor şi felului său de a se exprima, e ceva care-l va schimba total, pentru că foarte mulţi elevi n-au mai avut parte de aşa ceva înainte. Aşa că am zis "Deşi ai doar 2 ore într-o duminică la fiecare 6 luni, nu contează. E de ajuns". Deci în principal aşa a crescut atât de repede numărul voluntarilor.

Apoi ne-am zis "Deci, ce-o să facem cu spaţiul ăsta în timpul zilei. pentru că trebuie să fie folosit şi înainte de 2:30 ?" Aşa că am început să aducem copii şi în timpul zilei. Deci în fiecare zi are loc o excursie în care creează toţi împreună o carte; Aici vedeţi cum este scrisă. Asta este una dintre clasele care s-a entuzismat mult prea tare în legătură cu scrisul. Trebuie doar să îndrepţi o cameră spre elevi şi mereu arată aşa. Asta e une dintre cărţile pe care le-au făcut. Observaţi titlul, "Cartea care n-a fost niciodată împrumutată: Titanic". Prima replică din carte este "A fost odată o carte pe nume Cindy care era despre Titanic". Aşa că, între timp, e un adult în spate care scrie totul, şi ia treaba foarte în serios, chestie care îi uimeşte.

Aşa că aveam şi mai mulţi meditatori pe care să-i folosim. Asta e o poză cu doar câţiva dintre ei în timpul unui eveniment. Profesorii cu care lucrăm -- totul e diferit la profesori -- ei ne spun ce să facem. Ne-am apucat de treabă cu gândul că "Suntem complet maleabili. Voi o să ne spuneţi. Părinţii o să ne spună. Profesorii o să ne spună cum putem fi mai de folos".

Şi ei au zis "De ce nu veniţi în şcoli? Ce se întâmplă cu elevii care nu vin la voi, care nu au părinţi activi care să-i aducă, sau care nu stau destul de aproape?" Apoi ne-am zis, "Păi, avem 1400 oameni înscrişi ca voluntari. Să răspândim vestea". Un profesor zice "Am nevoie de 12 meditatori pentru următoarele 5 duminici. Lucrăm pentru eseurile pentru facultate. Trimite-i". Aşa că am dat sfară în ţară: 1400 meditatori. Oricine poate ajunge, să se înscrie. Vin cam cu jumătate de oră înaintea orei. Profesorii le spun ce să facă, cum să facă, care e pregătirea lor, care e proiectul lor de până acum. Lucrează sub îndrumarea profesorului, şi totul se petrece într-o mare sală. Şi ăsta e cel mai dificil lucru pentru noi, oameni care vin direct de la lucru, de acasă, şi vin direct în sala de clasă şi lucrează direct cu elevii. Şi astfel putem să lucrăm cu mii şi mii de elevi. Iar o altă şcoală ne-a zis, "Cum ar fi dacă v-am da o sală şi aţi sta toată ziua?"

Aşa că aici este Sala Scriitorilor din Şcoala Everett, pe care am decorat-o în stil pirateresc. E chiar la ieşirea din bilbiotecă. Şi aici lucrăm cu toţi cei 529 copii din ciclul secundar. Acesta e ziarul lor, "Straight-Up News", unde primarul Gavin Newsom scrie un editorial în ambele limbi -- engleză şi spaniolă. Într-o zi Isabel Allende ne-a scris şi ne-a zis "Hei, de ce nu faceţi o carte cu elevii de liceu? Vreau să scrie despre cum să obţii pacea într-o lume violentă". Aşa că ne-am dus la liceul Thurgood Marshall, o şcoală cu care mai lucrasem şi la alte proiecte, şi le-am zis elevilor să pregătescă această temă. Şi le-am zis, "Isabel Allende o să vă citească toate eseurile la sfârşit. O să le publice într-o carte. O să finanţeze publicarea cărţii în format hârtie. O să se găsească la toate librăriile din zona golfului San Francisco şi pe Amazon şi peste tot în lume". Aşa că toţi copiii au muncit mai din greu decât oricând altcândva în viaţa lor, pentru că exista un public din exterior, Isabel Allende era la celălalt capăt. Cred că am avut cam 170 meditatori care au lucrat la carte cu ei aşa că totul a ieşit incredibil de bine. Am dat o mare petrecere la sfârşit. E o carte care se poate găsi oriunde. Iar asta a dus la o întreagă serie. Puteţi vedea că Amy Tan a sponsorizat-o pe următoarea, "S-ar putea să ajung undeva" Iar proiectul a continuat. Din ce în ce mai multe cărţi.

Acum am cam devenit dependenţi de treaba asta cu cărţile. Copiii lucrează mai din greu decât au făcut-o vreodată în viaţa lor dacă ştiu că e ceva permanent, ştiu că va ajunge pe un raft, ştiu că nimeni nu poate nesocoti ceea ce ei au gândit şi au făcut, că ne-am ţinut de promisiune, am dedicat cuvintelor lor sute de ore de revizuiri -- toată atenţia pe care am acordat-o gândurilor lor. Odată ce au ajuns la acel nivel, ce au scris la acel nivel, nu se mai pot întoarce. E o experienţă care îi schimbă. Aşa că toate sunt vândute în magazine. Astea sunt lângă scânduri. Vindem toate cărţile elevilor. Unde altundeva să le pui, nu? Aşa că le vindem şi ceva ciudat a început să se întâmple cu magzinele. Magazinul, de fapt -- deşi a început ca o glumă -- chiar ieşeau bani din magazin. Aşa că din asta plăteam chiria. Şi poate e doar o chestie specifică San Francisco -- nu ştiu, nu vreau să judec. Dar oamenii intră -- Şi asta era înainte de filmele cu piraţi şi toate cele! Ieşeau mulţi bani. Nu mulţi bani, dar cât să plăteşti chiria, salariul întreg al unui angajat. În stânga puteţi vedea hărţile cu oceanul.

Şi a devenit o poartă de acces spre comunitate, Oamenii vin şi zic, "Ce --? Ce-i asta?" Nu vreau să înjur pe internet. E vreo regulă? Nu ştiu. Zic, "Ce-i asta?" Şi oamenii intră şi află despre ce e vorba. Şi apoi chiar acolo -- de obicei e un lanţ mic aici -- chiar acolo, văd copiii la meditaţii. Asta e o excursie cu clasa. Aşa că îşi fac cumpărăturile, şi mai degrabă iau nişte slănină, sau seminţe pentru papagal, sau, poate un cârlig, sau un înveliş de cârlig pentru noapte, vindem toate aceste lucruri. Aşa că treaba mergea chiar foarte bine cu magazinul. Dar aducea atâţia oameni: profesori, donatori, voluntari, toată lumea. Pentru că e la stradă. Deschis tuturor. Nu e un ONG undeva pe la etajul 30 al vreunei clădiri din centru. E chiar în cartierul pe care îl serveşte şi e deschis mereu publicului. Deci a devenit un fel de întâmplare ciudată şi fericită.

Şi toţi oamenii pe care îi ştiam din Brooklyn au zis, "Ei bine, de ce nu facem şi aici un loc ca ăsta?" Mulţi dintre ei fuseseră profesori înainte sau voiau să fie profesori, aşa că au vorbit cu mulţi designeri locali, scriitori din zonă, şi au pus la cale totul independent de noi şi şi-au făcut treaba. N-au vrut să vândă produse pentru piraţi; nu credeau că asta o să ţină acolo. Deci, cu gândul la comunitatea de combatere a crimei din New York, au deschis Compania de Produse pentru Supereroi din Brooklyn. Ăsta e minunatul design al lui Sam Potts. A vrut să-l facă să arate ca unul din acele magazine de lăcătuşi care trebuie să aibă toate tipurile de servicii pe care le-au oferit vreodată. Aşa că au deschis magazinul ăsta. Înăuntru e ca un Costco pentru supereroi -- toate produsele într-o formă mai simplă. Toate sunt lucrate manual. Toate sunt produse refolosite, sau ceva de genul. Toate ambalajele sunt făcute de Sam Potts.

Aici e unitatea de restricţionare a răufăcătorilor, unde copiii îşi pun părinţii. Aici e biroul. Ăsta e un mic seif -- trebuie să-ţi pui produsul aici, e ridicat cu un lift electric şi cel de la tejghea îţi zice că trebuie să reciţi jurământul eroismului, pe care îl spui dacă vrei să cumperi ceva. Şi asta le cam limitează vânzările. Eu unul cred că e o problemă. Pentru că trebuie să-l spui cu mâna pe inimă şi toate cele. Astea sunt unele dintre produse. Toate sunt lucrate manual. Asta e trusa pentru identitate secretă. Dacă vrei să iei identitatea lui Sharon Boone, o americană director de marketing din Hoboken, New Jersey. E un dosar plin cu tot ce vrei să ştii despre Sharon Boone. Deci, aici e locul unde-ţi probezi pelerina, şi apoi urci aceste 3 trepte de oţel şi apoi dăm drumul la 3 ventilatoare hidraulice din fiecare parte şi poţi vedea pelerina în acţiune. Nu-i nimic mai rău decât, ştiţi, să te urci acolo, iar pelerina să nu se umfle, sau ceva de genul ăsta. Apoi uşa secretă -- ăsta e unul dintre rafturile pe care nu le vezi când intri, dar care se deschide încet. Puteţi să le vedeţi în mijloc, lângă cârligele de căţărat. Se deschide, iar în spate este centrul de meditaţii. Deci îl puteţi vedea aici.

Dar ăsta e -- vreau doar să subliniez -- sponsorizat local, construit de localnici. Toţi designerii, toţi constructorii, toţi au fost locali, totul a fost pro-bono. Eu doar am venit în vizită şi am zis, "Da, vă descurcaţi grozav", sau ceva de genul. Asta a fost tot. Puteţi vedea ora în toate cele 5 cartiere ale New Yorkului în spate. Deci aşa arată locul în timpul orelor de meditaţii. E foarte aglomerat. Aceleaşi principii: atenţie individuală, devotare totală muncii elevilor, şi un optimism fără limite şi posibilitatea de a crea şi a avea idei. Şi în capul lor se naşte ideea asta atunci când trec prin magazinul ăla plin de chestii ciudate, nu? Deci e o şcoală, dar nu e o şcoală. Clar nu e o şcoală, deşi lucrează cot la cot la mese, cu hârtie şi creioane, în fine.

Acesta e unul dintre elevi, Khaled Hamdan. Puteţi citi citatul acesta. Dependent de jocuri video şi de TV. Nu se putea concentra acasă. A venit. A primit atenţia asta centrată pe el. Şi nu i-a mai putut scăpa. Aşa că la puţină vreme după a început să scrie. Îşi termină tema devreme -- a devenit chiar dependent de a-şi termina tema devreme. E o chestie ce dă dependenţă, să termini cu tema şi să ţi-o verifice cineva şi să ştii că o să poţi să faci şi tema următoare şi să fii pregătit pentru orele de a doua zi. Aşa că a început să facă aşa, şi apoi s-a apucat de alte lucruri. Acum a publicat în 5 cărţi. A co-scris un documentar parodic despre superroi ce au eşuat se cheamă "Super-Foşti". A scris o serie de cărţi despre "Pinguinul Balboa", un pinguin luptător -- boxer. Acum câteva săptămâni a citit în faţa a 500 oameni la Symphony Space, la un eveniment pentru 826 New York. Deci e acolo în fiecare zi. E foarte convingător. Acum îşi aduce şi verii. Sunt 4 membri ai familiei care vin acolo în ficare zi.

Aşa că o să trec peste foarte repede. Aici e în LA, Magazinul de Călătorii în Timp din Echo Park: "Oricând ai fi, noi suntem deja atunci". E un fel de supermarket pentru călătorii în timp. Puteţi vedea: totul e exact ca într-un supermarket. Lipitori. Bucăţi de mamut. Au chiar şi propriul dozator: "Defect. Reveniţi ieri".

Oricum. O să trec mai departe. Astea sunt locuri doar afiliate nouă, care fac acelaşi lucru: Str. Cuvânt din Pittsfield, Massachusetts. Pata de Cerneală din Cincinnati. Tinerii Vorbesc, San Francisco, California, locul care ne-a inspirat pe noi. Str. Studio din St. Louis. Peştera de Lilieci din Austin. Lupta cu Cuvintele din Dublin, Irlanda, înfiinţat de Roddy Doyle; se va deschide în aprilie. Acum o să trec la dorinţa TED -- e ok?

Ok; am un minut. Deci dorinţa TED: Îmi doresc ca -- voi şi toţi oamenii şi organizaţiile creative pe care le ştiţi -- să găsească o modalitate să se implice direct în activităţile unei şcoli publice din zonă şi apoi să povestiţi cum v-aţi implicat, ca într-un an să avem o mie de exemple -- o mie! -- de parteneriate ce contează. Paşi înainte care să fie semnificativi! Toate astea pot fi lucruri pe care poate le faceţi deja. Ştiu că mulţi oameni din această sală deja fac lucruri interesante. Ştiu sigur asta. Deci spuneţi-ne aceste poveşti şi inspiraţi-i pe alţii pe site.

Am creat un site, o să trec de la "eu" la "noi" sperăm: Sperăm că participanţii la această conferinţă vor încuraja o nouă eră de participare în şcolile publice. Sperăm că veţi prelua conducerea în combinarea spiritului vostru inovator şi expertizei cu cel al profesorilor inovatori din comunitatea voastră. Mereu lăsaţi-i pe profesori să deschidă calea. Ei vă vor spune cum puteţi fi de folos. Sper să vă implicaţi şi să ajutaţi. Sunt mii şi mii de moduri. Puteţi merge la şcoala din cartierul vostru şi să vorbiţi cu profesorii. Vă vor spune mereu cum să ajutaţi. Deci -- acesta e Hot Studio din San Francisco, au făcut o treabă fenomenală. Pe site au apărut deja câteva poveşti, multe idei. Se numeşte "A fost odată o şcoală", eu cred că e un titlu excelent. Pe site vor apărea toate proiectele care apar în urma acestei conferinţe. Deci vizitaţi site-ul; vedeţi multe idei. Deci puteţi fi inspiraţi de ei, apoi adăugaţi propriile proiecte, odată ce le demaraţi. Hot Studio a făcut o treabă grozavă într-un timp foarte scurt, aşa că vizitaţi site-ul. Dacă aveţi vreo întrebare, întrebaţi-l pe tipul ăsta, directorul nostru pe programe naţionale. El răspunde la telefon. Îi scrieţi un e-mail, vă răspunde la orice întrebare vă trece prin minte. Şi el vă va inspira şi vă va ajuta să începeţi şi vă va ghida de-a lungul procesului în aşa fel încât să însemne o schimbare.

Şi poate fi distractiv! Ăsta e scopul acestei prezentări -- nu trebuie să fie plictisitor. Nu trebuie să fie imposibil de birocratic. Vă puteţi folosi de aptitudinile pe care le aveţi. Şcolile au nevoie de voi. Profesorii au nevoie de voi. Elevii şi părinţii au nevoie de voi. Au nevoie de voi personal: de persoana voastră şi de minţile voastre deschise şi de urechile ciulite şi de compasiunea fără limite, să staţi lângă ei, să-i ascultaţi şi să-i aprobaţi şi să puneţi întrebări ore în şir. Unii dintre aceşti copii pur şi simplu nu ştiu cât de buni sunt: cât de deştepţi sunt şi cât de multe au de zis. Voi le puteţi spune. Puteţi să-i puneţi în acestă lumină, câte o interacţiune umană pe rând. Aşa că sperăm că vă veţi alătura nouă. Vă mulţumesc mult.