Daniel Pauly: Alterarea bio-sistemelor de referință ale oceanului

Voi vorbi despre o idee măruntă. Anume, alterarea stării de referință. Și fiindcă ideea poate fi explicată într-un minut, voi spune înainte 3 povești să umplu timpul. Prima poveste este despre Charles Darwin, unul din eroii mei. El a fost aici, după cum bine știți, în `35. Poate credeți că alerga după cintezoi, însă nu era așa. El de fapt aduna pești. Și descria pe unul din aceștia ca fiind foarte „comun”. Era șalăul de mare. A fost pescuit abuziv până în anii `80. Acum e specie amenințată pe Lista Roșie IUCN. Această poveste am auzit-o de multe ori, despre Galapagos și alte locuri, așadar nimic deosebit. Dar încă vizităm Insulele Galapagos. Încă o considerăm o zonă pură. Broșurile încă spun că e o zonă neatinsă. Deci ce se întâmplă aici?

A 2-a poveste ilustrează un alt concept, numit modificarea taliei. (Râsete) Am fost acolo în `71, am explorat o lagună din Africa de Vest. Am mers acolo fiindcă am crescut în Europa și mi-am dorit ulterior să lucrez în Africa. Credeam că mă puteam adapta. Dar am făcut niște arsuri grave și m-am convins că nu aparțineam locului. Au fost primele mele arsuri.

Iar laguna era înconjurată de palmieri, după cum vedeți și câțiva manglieri. Creștea acolo peștele tilapia, având vreo 20 cm, o specie de tilapia numită tilapia mango. Pescuitul de tilapia era abundent, mergea foarte bine și se câștiga peste venitul mediu din Ghana. Când m-am întors acolo 27 de ani mai târziu, dimensiunea peștilor scăzuse la jumătate. Peștii maturi erau la 5 cm. Fuseseră forțați genetic. Încă se mai pescuia. Erau încă oarecum mulțumiți. Și peștii erau mulțumiți să trăiască acolo. Așadar, nimic nu se schimbase, totuși totul se schimbase.

A 3-a scurtă poveste arată cum am fost complice la introducerea pescuitului cu traul în Asia de Sud-Est. În anii `70 -- de fapt începând în anii `60, Europa a avut multe proiecte de dezvoltare. Dezvoltarea pescuitului a însemnat impunerea în statele care deja pescuiau 100.000 de pești impunerea pescuitului industrial. Vasul acesta destul de urât se numește Mutiara 4. Am navigat cu el, am făcut studii în sudul mării Chinei de Sud și mai ales în Marea Java. Ce prindeam era imposibil de descris în cuvinte. Ce prindeam, știu acum, provenea de pe fundul mării. 90% din captură erau spongieri, alte animale care stau pe fund. Și de fapt majoritatea peștilor, o mică pată în toate aceste resturi, munți de resturi, erau pești din recifele de corali. Practic, aduceam pe puntea vasului fundul mării, ca apoi să-l aruncăm.

Aceste fotografii sunt extraordinare fiindcă tranziția e foarte rapidă. Timp de un an facem un studiu, după care începe pescuitul comercial. Fundul mării e transformat, în cazul de față dintr-un bazin tare sau moale de corali, într-o mizerie noroioasă. Asta e o țestoasă moartă. N-au fost mâncate, ci aruncate fiindcă erau moarte. Odată am prins una vie. Încă nu se înecase. Și au vrut s-o omoare fiindcă era bună de mâncat. Acest munte de resturi e de fapt creat de pescari de fiecare dată când se duc într-o zonă în care nu s-a mai pescuit. Dar asta nu se documentează nicăieri.

Transformăm lumea, însă nu ținem minte. Ajustăm starea de referință la noul nivel și nu ne mai amintim ce era acolo. Dacă generalizăm această situație, se întâmplă ceva de genul acesta. Pe axa Y avem un parametru bun: biodiversitatea, numărul de orci, zonele împădurite ale țării voastre, resursele de apă. Iar cu timpul situația se schimbă. Se schimbă fiindcă oamenii acționează natural. Fiecare generație va folosi imaginile pe care le-a văzut la începutul vieții sale conștiente drept standard și va continua să le extrapoleze. Iar apoi, diferența dintre ele o percep drept pierdere. Dar nu percep ce s-a întâmplat anterior drept pierdere. Se produce o succesiune de schimbări. Până la urmă vrem să menținem niște resturi jalnice. Și asta, într-o măsură, vrem să facem acum. Vrem să menținem lucruri care au dispărut sau care nu mai sunt cum erau.

Ai crede că o astfel de problemă a afectat oamenii, cu siguranță în societățile prădătoare, omorau animalele și își dădeau seama că au făcut-o, abia după câteva generații. Fiindcă, în mod evident, o specie animală numeroasă, înainte să dispară devine rară. Nu pierdem animalele numeroase. Pierdem întotdeauna animalele rare. Și astfel nu percepem acest lucru drept o pierdere mare. În timp, ne concentrăm asupra animalelor mari, iar în mare asta înseamnă peștii mari. Devin tot mai rari fiindcă îi pescuim. Cu timpul rămân doar câțiva și credem că asta e starea de referință.

Întrebarea este de ce acceptă oamenii asta? Fiindcă nu știu că înainte lucrurile erau altfel. De fapt, mulți oameni, cercetători, contestă că situația era într-adevăr alta. Și contestă acest fapt fiindcă dovezile prezentate anterior nu sunt conform cu dovezile pe care vor să le prezinte. De exemplu, povestea pe care o istorisesc unii, că un căpitan a observat mulți pești în zonă nu poate fi folosită sau de obicei nu e folosită de cercetătorii din pescuit, fiindcă nu e „științifică”. Și așa ne trezim în situația în care oamenii nu cunosc trecutul, deși trăim în societăți citite, fiindcă n-au încredere în sursele din trecut.

Observăm de aici rolul uriaș pe care îl poate juca o zonă marină protejată. Fiindcă prin zonele marine protejate de fapt recreăm trecutul. Recreăm trecutul pe care oamenii nu-l mai pot concepe fiindcă starea de referință s-a schimbat și a ajus extrem de deteriorată. Asta e valabil pentru cei ce pot vedea o zonă marină protejată și pot beneficia din profunda înțelegere câștigată care le permite să reseteze starea de referință.

Cum rămâne cu cei ce nu pot vedea fiindcă nu au acces -- cum ar fi cei din centrul SUA Pentru ei cred că arta și filmul pot reduce handicapul -- și prin simulări. Asta e o simulare pentru Chesapeake Bay. Existau balene gri în Chesapeake Bay cu mult timp în urmă -- acum 500 de ani. Observați că nuanțele și culorile sunt ca în „Avatar”. (Râsete) Dacă vă gândiți la „Avatar”, dacă vă gândiți de ce a impresionat acest film -- fără să mai menționăm Pocahontas -- de ce sunt oamenii așa impresionați de imagini? Fiindcă evocă ceva pe care într-un fel le-am pierdut. Așadar, recomandarea mea, singura pe care o voi face, e ca regizorul Cameron să filmeze „Avatar 2” sub apă.

Mulțumesc frumos.

(Aplauze)