Încă de când eram mică, văzând "Star Wars" pentru prima dată, am fost fascinată de această idee a roboților personali. Copil fiind mă încânta ideea unui robot care să iteracționeze cu noi mai mult ca un amic de încredere, capabil să ne-ajute -- care să ne delecteze, să ne îmbogățească viețile și să ne ajute să salvăm o galaxie sau două. Știam că astfel de roboți nu existau, dar știam ca vreau să-i construiesc.
Au trecut 20 de ani -- sunt studentă MIT în domeniul inteligență artificială, este anul 1997, și NASA tocmai a amartizat primul robot pe Marte. Dar roboții nu sunt încă în casele noastre. Și îmi amintesc cum mă gândeam la toate motivele pentru care nu era așa. Unul dintre motive m-a marcat îndeosebi. Robotica fusese tot timpul o abordare a interacției cu obiecte, nu cu oameni -- în orice caz, nu o interacție socială, care ar fi naturală pentru noi și ar ajuta oamenii sa accepte roboții în viața cotidiană. Pentru mine acesta era domeniul neexploatat; era ceea ce roboții nu puteau face încă. Așadar, în acel an, am început să construiesc acest robot, Kismet, primul robot social din lume. Și trei ani mai târziu -- după multă programare, multă muncă de laborator împreună cu alți studenți -- Kismet era pregătit să înceapă interacția cu oamenii.
(Video) Savant: Vreau să îți arăt ceva.
Savant: Acesta e un ceas pe care mi l-a dat prietena mea.
Savant: Da, uite, are și o luminiță albastră. Era să-l pierd săptămâna asta.
Cynthia Breazeal: Așadar Kismet interacționa cu oamenii asemenea unui copil non-verbal sau pre-verbal, ceea ce cred că i se potrivea, din moment ce era primul de felul său. Nu vorbea nici o limbă, dar asta nu conta. Acest mic robot era cumva capabil să înțeleagă aspecte sociale fundamentale caracteristice nouă. Și, astfel, promitea o modalitate cu totul nouă de a interacționa cu roboții.
Așadar, de-a lungul ultimilor ani, am continuat să explorez această dimensiune interpersonală a roboților, acum în laboratorul media, cu propria mea echipă de studenți incredibil de talentați. Unul dintre roboții mei preferați este Leonardo. L-am conceput pe Leonardo în colaborare cu Stan Winston Studio. Vreau să vă arăt un moment cu Leo special pentru mine. Acesta e Matt Berlin interacționând cu Leo, prezentându-i un obiect nou. Și, fiindcă e nou, Leo nu prea știe ce să creadă despre el. Dar, ca și noi, el poate oarecum să învețe despre el urmărind reacțiile lui Matt.
(Video) Matt Berlin: Bună, Leo. Leo, acesta e Monstrul Biscuiților. Îl poți găsi pe Monstrul Biscuiților? Leo, Monstrul Biscuiților e foarte rău. E foarte rău, Leo. Monstrul Biscuiților e foarte, foarte rău. E un monstru înfricoșător. Vrea să-ți fure biscuiții.
CB: Bun, așadar Leo și Monstrul Biscuiților poate au pornit pe picior greșit, dar acum se înțeleg de minune.
Ceea ce am învățat construind aceste sisteme e că roboții sunt de fapt o tehnologie socială intrigantă. E în puterea lor să ne apese butoanele sociale și să interacționeze cu noi asemenea unui partener, e parte din funcționalitatea lor. Și cu această schimbare în gândire, putem acum începe să imaginăm noi întrebări, noi posibilități pentru roboți, la care altfel nu ne-am fi gândit. Ce vreau să spun prin "a apăsa butoanele noastre sociale"? Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat e dacă proiectăm roboți care să comunice cu noi folosind același limbaj al trupului, același tip de indicii non-verbale pe care le folosesc oamenii -- așa cum Nexi, robotul nostru uman, face aici -- ceea ce descoperim e că oamenii răspund roboților foarte similar modului în care răspund altor oameni. Oamenii folosesc aceste indicii pentru a determina cât de persuasiv, simpatic, captivant e cineva, cât de demn de încredere este. Se pare că e la fel și în cazul roboților.
Descoperim acum că roboții devin o unealtă științifică utilă în înțelegerea comportamentului uman. Pentru a răspunde unor întrebări de genul: cum se întâmplă că, dintr-o simplă întâlnire, suntem capabili să estimăm cât de demnă de încredere e o altă persoană? Mimica se consideră a avea un rol, dar cum? Oare mimica anumitor gesturi e cea care contează? Se pare că e foarte dificil să înveți sau să înțelegi asta urmărind oamenii deoarece, atunci când interacționăm, facem toate aceste gesturi automat. Nu le putem controla pentru că sunt acționate de subconștientul nostru. Dar cu un robot poți face asta.
Așadar, în acest video -- acesta e un video filmat în laboratorul lui David DeSteno la Universitatea Northwestern. El e un psiholog cu care colaborăm. Există un om de știința care studiază atent gesturile lui Nexi pentru a putea studia această întrebare. Și concluzia e că -- motivul pentru care facem asta -- oamenii se comportă natural și când interacționează cu un robot. Având, așadar, această perspectivă esențială, ne putem acum imagina noi tipuri de aplicații pentru roboți. De exemplu, dacă roboții ne pot răspunde gesturilor non-verbale, ar putea deveni o nouă tehnologie de comunicare interesantă. Imaginați-vă următorul lucru: Cum ar fi un accesoriu robot pentru telefonul mobil? Suni o prietenă, ea plasează dispozitivul într-un robot, și, iată, ești MeBot -- poți face contact vizual, poți vorbi cu prietenii tăi, te poți mișca, poți gesticula -- poate cea mai bună alternativă prezenței fizice. Așa să fie?
Pentru a explora această întrebare studentul meu, Siggy Adalgeirsson, a realizat un studiu în cadrul căruia am adus participanți, oameni, în laboratorul nostru pentru o activitate colectivă cu un colaborator aflat la distanță. Activitatea a presupus activități precum examinarea unui set de obiecte aflate pe o masă, discutarea importanței și relevanței lor în îndeplinirea unei anumite activități -- o activitate de supraviețuire -- și apoi să le clasifice în funcție de valoarea și importanța ce le-a fost atribuită. Colaboratorul aflat la distanță a fost un experimentator din grupul nostru care a utilizat una din trei tehnologii diferite pentru a interacţiona cu participanții. Primul pas a fost un simplu ecran. E asemănător cu o video-conferință de astăzi. Următorul a fost adăugarea mobilității, mai exact amplasarea ecranului pe o bază mobilă. -- asemănător roboților pentru teleprezență de astăzi -- reflectă o astfel de situație. Și apoi MeBot cu adevărat expresiv.
La finalul acestei interacții am rugat oamenii sa clasifice calitatea interacției cu această tehnologie, cu un colaborator aflat la distanță, prin intermediul tehnologiei în mai multe moduri. Am urmărit implicarea psihologică -- câtă afecțiune au simțit pentru cealaltă persoană? Am urmărit implicarea generală. Am urmărit dorința lor de-a coopera. Și asta e ce vedem când folosesc doar un ecran. Se pare că adaugând mobilitate -- abilitatea de mișcare în jurul mesei -- primești un plus de apreciere. Primești un plus și mai mare când adaugi maximul de expresivitate. Se pare că această întruchipare socială fizică chiar are importanță.
Acum să încercăm să integrăm într-un context. Azi știm că familiile trăiesc la distanțe din ce în ce mai mari, și asta are desigur un impact asupra relațiilor de familie și asupra legăturilor dintre membrii acesteia aflați la distanță. Eu am trei băieți mici și îmi doresc să aibă o relați foarte bună cu bunicii lor. Dar părinții mei locuiesc la mii de mile distanță, deci nu reușesc să se întâlnească atât de des. Încercăm Skype, încercăm convorbirile telefonice, dar băieții mei sunt mici -- nu prea vor să vorbească, vor să se joace. Le place ideea de a vedea roboții ca o nouă tehnologie ce permite joaca la distanță. Îmi imaginez un moment nu prea depărtat de acesta -- mama mea poate merge la calculatorul ei, deschide un browser și se conectează la un mic robot. Și ca robot-bunică, ea poate acum să se joace, chiar să se joace, cu fiii mei, nepoții ei, în lumea reală, cu jucării adevărate. Îmi pot imagina bunicile jucându-se jocuri sociale cu nepoatele lor, cu prietenele lor, și să poată împărtăși multe alte activități din casă, cum ar fi o poveste înainte de culcare. Și prin intermediul acestei tehnologii, e posibil să fie participanți activi în viețile nepoților lor într-un mod care nu-i posibil în prezent.
Să ne gândim și la alte domenii, cum ar fi sănătatea. Actualmente, în Statele Unite, peste 65% din populație sunt fie supraponderali, fie obezi, și acum e o problemă mare și în ce-i privește pe copiii noștri. Știm că, pe măsură ce înaintăm în vârstă, dacă ești obez în tinerețe poate cauza afecțiuni cronice serioase care nu doar reduc calitatea vieții, dar sunt și o povară economică a sistemului nostru de sănătate. Dar dacă roboții pot fi captivanți, dacă ne place să cooperăm cu roboți, dacă roboții sunt convingători, poate că un robot te-ar putea ajuta să menții o dietă și un program de exerciții, poate te pot ajuta să-ți controlezi greutatea. Asemenea unui Jiminy digital -- aşa cum spune bine cunoscuta poveste -- o prezenţă prietenoasă, încurajatoare, care e mereu acolo, să te ajute să iei decizia corectă în modul corect, la timpul potrivit, care să te ajute să-ți formezi obiceiuri sănătoase. Am explorat această idee în laboratorul nostru.
Acesta este un robot, Autom. Corz Kidd a conceput acest robot pentru lucrarea sa de doctorat. A fost proiectat drept un robot-antrenor pentru dietă şi exerciţiu. Stăpânea o serie de abilităţi non-verbale. Putea realiza contact vizual. Putea împărtăşi informaţii privind un ecran. Foloseai o interfaţă de tip ecran pentru a introduce informaţia, ca de exemplu, caloriile consumate în ziua respectivă, cantitatea de exerciţiu efectuată. Şi apoi te putea ajuta în depistarea acestor informaţii. Iar robotul vorbea folosind o voce sintetizată pentru a te angaja într-o discuţie de antrenare, modelată după cea purtată de antrenori şi pacienţi, ş.a.m.d. Forma cu tine o relaţie de colaborare în muncă prin intermediul acelui dialog. Te putea ajuta să-ţi stabileşti obiective şi să-ţi monitorizezi progresul, şi te putea motiva.
Aşadar, o întrebare interesantă este: Chiar contează întruchiparea socială? Chiar contează că este un robot? Oare chiar numai calitatea sfaturilor şi a informaţiei contează? Pentru a lămuri această întrebare, am realizat un studiu în zona Boston unde am instalat una din trei metode de intervenţie în casele oamenilor pentru mai multe săptămâni. Într-unul dintre cazuri a fost robotul pe care l-aţi văzut, Autom. Un altul a fost un computer care folosea aceeaşi interfaţă bazată pe ecran tactil, care folosea exact aceleaşi dialoguri. Calitatea sfaturilor furnizate a fost aceeaşi. Iar a treia a constat în simpla înregistrare folosind creionul şi hârtia, pentru că asta e intervenția standard primită de obicei când începi un program de dietă şi exerciţiu.
Unul dintre aspectele pe care chiar am vrut să le urmărim nu a fost greutatea de care persoanele au reuşit să scape, ci cât de mult interacţionau cu robotul. Pentru că provocarea nu constă în pierderea greutăţii, ci în evitarea dobândirii ei. Şi cu cât poţi interacţiona mai mult cu una din aceste modalităţi de intervenţie, aceasta indică, potenţial, un succes de mai lungă durată. Aşadar, primul aspect pe care vreau să-l urmăresc e cât de mult interacţionează oamenii cu aceste sisteme. Se pare că oamenii au interacţionat cu robotul semnificativ mai mult, deşi calitatea sfaturilor oferite era identică celor oferite de computer. Rugaţi să le clasifice în ceea ce priveşte calitatea colaborării, oamenii au apreciat mai mult robotul şi au dovedit mai multă încredere în el. (Râsete) Iar când consideri implicarea emoţională, aceasta a fost complet diferită. Oamenii au pus nume roboţilor. I-au îmbrăcat. (Râsete) Când am venit să luăm roboţii la finalul studiului, au venit până la maşină să-și ia rămas bun de la roboţi. N-au făcut asta în cazul unui computer.
Ultimul lucru despre care doresc să vorbesc astăzi e legat de viitorul materialelor media pentru copii. Ştim că azi copiii petrec mult timp în faţa ecranelor, televizor, jocuri pe computer sau altele. Fiilor mei le place mult în faţa ecranului. Adoră ecranul. Dar îmi doresc să se joace; ca mamă îmi doresc să se joace ca în lumea reală. Avem un nou proiect în grupul nostru, pe care am dorit să vi-l prezint astăzi, numit Playtime Computing care încearcă să găsească ceea ce e captivant în domeniul media digital şi să aducă de pe ecran în lumea reală a copilului, unde poate lua multe caracteristici ale jocului din lumea reală. Iată prima formă de explorare a acestei idei, unde personajele pot fi fizice sau virtuale, şi unde conţinutul digital poate cu adevărat să treacă de pe ecran în lumea reală şi înapoi. Îmi place să mă gândesc la asta ca la un Atari Pong al acestei realităţi de joacă îmbinate.
Dar putem merge mai departe cu această idee. Cum ar fi dacă -- (Joc) Nathan: Uite-l că vine. Ura! CB: -- chiar personajul ar veni în lumea reală? Se pare că le place mult copiilor atunci când personajul devine real şi păşeşte în lumea lor. Şi, odată ajuns în lumea lor, ei pot relaţiona cu acesta şi se pot juca într-un mod fundamental diferit de modul de joacă folosind ecranul. O altă idee importantă e această noţiune a persistenţei unui personaj în toate aceste realităţi. Aşadar, schimbările pe care copiii le realizează în lumea reală trebuie translatate în lumea virtuală. Aici, Nathan a schimbat litera A în numărul 2. Vă puteţi imagina că aceste simboluri redau personajelor puteri speciale la revenirea în lumea virtuală. Şi acum trimit personajul înapoi în acea lume. Şi acum are puterea numerelor.
Şi, într-un final, ceea ce am încercat să fac prin asta a fost să creez o experienţă captivantă pentru copii, în care chiar să simtă că fac parte din acea poveste, din acea experienţă. Şi îmi doresc să le stimulez imaginația aşa cum mi s-a întâmplat mie când am fost mică, urmărind "Star Wars". Dar îmi doresc să realizez mai mult decât atât. Vreau să-şi poată crea aceste experienţe. Vreau să-şi poată modela cu adevărat imaginaţia în aceste experienţe, să şi le însuşească. Am explorat multe idei legate de teleprezenţă şi realităţi mixte pentru a le permite copiilor să-şi expună ideile în acest spaţiu în care alţi copii pot interacţiona cu ei şi pot construi alte idei pe baza ideilor lor. Îmi doresc să găsim noi metode legate de conţinutul media adresat copiilor care să permită dezvoltarea creativităţii, învăţării și inovaţiei. Cred că e foarte, foarte important.
Aşadar, acesta e un nou proiect. Am invitat mulţi copii în acest spaţiu, şi ei îl găsesc destul de interesant. Dar, vă pot spune, ceea ce le place cel mai mult este robotul. Ceea ce-i interesează este robotul. Roboţii reuşesc să atingă ceva profund uman în interiorul nostru. Şi, astfel, fie că ne ajută să devenim creativi sau inovatori, sau că ne ajută să ne simţim mai aproape în ciuda distanţei, sau că ne sunt ajutorul de nădejde care ne ajută să ne îndeplinim ţelurile personale în a deveni cât mai buni, pentru mine, roboţii sunt strâns legaţi de oameni.
You can share this video by copying this HTML to your clipboard and pasting into your blog or web page. This video will play with subtitles.
You either have JavaScript turned off or have an old version of the Adobe Flash Player. To view this rating widget you
need to get the latest Flash player.
If your browser allows only "trusted sites" to execute Javascript, you should add the "googleapis.com" domain to your whitelist to allow our Flash detection to work properly.
Got an idea, question, or debate inspired by this talk? Start a TED Conversation.
Ca absolventă, Cynthia Breazeal se întreba de ce folosim roboți pe Marte, dar nu în sufrageriile noastre. Cheia, a realizat ea: antrenarea roboților pentru a interacționa cu oamenii. Acum ea visează mai departe și construiește roboți care predau, învață... și se joacă. Fiți pregătiți pentru imagini demonstrative ale unui nou joc interactiv pentru copii.
At MIT, Cynthia Breazeal and her team are building robots with social intelligence that communicate and learn the same way people do.
Full bio »
Translated into Romanian by marius veltan
Reviewed by Ariana Bleau Lugo
Comments? Please email the translators above.
18:47 Posted: Sep 2008
Views 279,948 | Comments 68
04:57 Posted: Oct 2009
Views 378,001 | Comments 144
06:04 Posted: Jan 2011
Views 337,419 | Comments 106
Just follow the guidelines outlined under our Creative Commons license.
This comment will be attributed to . Not ? Sign Out.