Clay Shirky: Cum va schimba internetul (într-o zi) guvernarea

Vreau să vă vorbesc azi despre ce poate democrația învăța de la lumea programării open source, dar mai întâi, o scurtă introducere. Să începem.

Asta e Martha Payne din Scoția care are 9 ani și locuiește în Argyll and Bute. Cu câteva luni în urmă, Payne a făcut un blog culinar denumit „NeverSeconds”. Lua zilnic aparatul foto la școală să documenteze mâncarea de la prânz. Vedeți cumva legumele? (Râsete) Cum se întâmplă de obicei, mai întâi, blogul a atras câțiva cititori, apoi sute de cititori, apoi mii de cititori care intrau pe blog să vadă clasamentul meselor de prânz, inclusiv al categoriei mele preferate: „fire de păr găsite în mâncare.” (Râsete) Azi nu a găsit nici un fir. E bine.

În urmă cu două săptămâni a postat un mesaj în care scria: „La revedere!” și „Îmi pare rău să vă informez, dar, azi, directorul m-a scos de la oră și mi-a spus că nu mai am voie să fac poze în cantină. Mi-a făcut plăcere să fac asta. Vă mulțumesc! La revedere!”

Vă puteți imagina ce s-a întâmplat, nu? (Râsete) Indignarea a fost atât de rapidă, de mare, de unanimă, încat cei din Argyll and Bute s-au răzgândit în aceeași zi și au declarat: „Nu am cenzura niciodată un copil de 9 ani.” (Râsete) Bineînțeles, cu excepția cazului de dimineață. (Râsete) Asta ridică întrebarea: ce i-a făcut să creadă că vor scăpa cu așa ceva? (Râsete) Răspunsul: toată istoria umanității de-a lungul existenței până în prezent.

(Râsete) Deci, ce se întâmplă când media pune deodată în circulație o groază de idei noi?

Asta nu-i o întrebare contemporană. E ceva cu care am avut de-a face de câteva ori de-a lungul ultimelor secole. Când a apărut telegraful, se știa că va duce la globalizarea industriei media. Unde va duce? Evident, va duce la pace mondială. Televiziunea care ne-a permis nu numai să auzim ci să și vedem, la propriu, să vedem ce se întâmplă în alte părți din lume, unde va duce? La pace modială. (Râsete) Telefonul? Ați ghicit: pace mondială. Scuze pentru avertizare, dar nu există pace mondială. Nu încă... Chiar și presa tipografică s-a presupus că va fi un mijloc de-a impune monopolul intelectualității catolice în Europa. În schimb, am obținut cele 95 de teze ale lui Martin Luther, Reforma Protestantă și, știți deja, Războiul de Treizeci de Ani. Deci, din aceste previziuni ale păcii mondiale s-a înțeles că atunci când o mulțime de idei noi intră deodată în circulație, societatea se schimbă. Ce s-a înțeles greșit, vedem din ce s-a întâmplat pe urmă.

Cu cât sunt mai multe idei puse în circulație, cu atât mai multe idei cu care să nu fim de acord. Mai multă media înseamnă mai multă ceartă. Asta se întâmplă când media se extinde. Totuși, când ne amintim de începuturile presei tipografice, ne place ce s-a întâmplat. Societatea favorizează presa tipografică.

Cum ne punem de acord cu aceste două lucruri care duc la mai multă ceartă, dar pe care le considerăm bune?

Cred că răspunsul poate fi găsit în astfel de situații. Asta e coperta de la „Tranzacții filozofice”, primul jurnal științific publicat în Anglia în mijlocul anilor 1600. A fost înființat de un grup de persoane care-și spuneau „Colegiul Invizibil”, un grup de filozofi care mai târziu s-au intitulat savanți și care voiau să îmbunătățească felul în care își dezbăteau ideile, iar pentru asta era nevoie de două lucruri: deschidere, pentru a crea o normă ce impunea ca la crearea unui experiment, pe lângă publicarea afirmațiilor, trebuia să publice și metoda prin care s-a făcut experimentul. Dacă nu ne spui cum ai făcut-o, nu te credem. Celălalt aspect de care aveau nevoie era viteza. Fiecare trebuia să se sincronizeze rapid cu ce știau ceilalți filozofi, altfel era imposibil să emită argumentul potrivit. Presa tipografică era mijlocul potrivit, dar cartea nu era unealta bună. Procesul era prea încet. Așa au inventat jurnalul științific ca metodă de sincronizare a argumentelor în comunitatea cercetătorilor de științe naturale. Revoluția științifică nu a fost creată de presa tipografică, ci de cercetători, dar nu ar fi fost creată dacă nu ar fi dispus de presa tipografică.

Dar noi? Dar generația noastră și revoluția media, a internetului? Previziuni de pace mondială? Bifat. (Râsete) Mai multă ceartă? Cupa de aur pentru asta. (Râsete) (Râsete) YouTube e o mină de aur. (Râsete) Dezbateri mai constructive? Aceasta-i întrebarea.

Studiez social media, adică, în mare, studiez cum se ceartă oamenii. Dacă ar fi să aleg un grup pe care l-aș asemăna cu Colegiul Invizibil, acesta ar fi grupul generației celor care încearcă să ia aceste unelte și să le folosească, nu pentru argumente mai multe, ci pentru argumente mai bune. Aș alege programatorii open source. Programarea e o relație în trei, între un programator, codul sursă și un computer pe care trebuie să ruleze programul. Dar computerele interpretează instrucțiunile atât de rigid încât devine foarte dificil să scrii un set de instrucțiuni pe care computerul știe să le execute și vorbim de cazul în care sunt scrise de o singură persoană. Când avem mai mult de o persoană, devine foarte ușor pentru oricare alți doi programatori să suprascrie munca fiecăruia dacă lucrează la același fișier, sau să trimită instrucțiuni incompatibile care duc la blocarea calculatorului. Și această problemă se extinde cu cât sunt implicați mai mulți programatori. În mare, problema gestionării unui proiect software mare constă în a ține la distanță acest haos social.

De-a lungul câtorva decenii o soluție canonică la această problemă a constat în folosirea așa-numitului „sistem de versionare” care face întocmai asta, furnizează o copie canonică a software-ului undeva pe un server. Singurii programatori care o pot schimba sunt cei care au permisiunea de acces și cărora le este permis să acceseze sub-secțiunea pe care au voie s-o schimbe. Când schițăm diagrame ale sistemului de versionare, acestea arata întotdeauna așa. Arată ca organigramele și nu trebuie să ne chinuim să vedem ramificațiile politice ale unui sistem de acest gen. Ăsta e feudalism: un singur stăpân, mai mulți muncitori.

E OK pentru industria software comercială ca: Microsoft Office, Abobe Photoshop. Compania deține software-ul, programatorii vin și pleacă.

Dar un programator s-a hotărât că ăsta nu-i un mod de-a lucra. Programatorul e Linus Torvalds. Torvalds e cel mai cunoscut programator open source care a creat Linux și care a analizat felul în care mișcarea open source rezolva această problemă. Softul open source, promisiunea principală a licenței open source era: toți ar trebui să aibă acces la întregul cod sursă oricând. Dar bineînțeles, asta duce la amenințarea cu haos, pe care am anticipat-o, pentru a ajunge s-o facem să funcționeze. Majoritatea proiectelor open source ignoră și adoptă sistemul de feudalitate managerială.

Dar Torvalds a spus: „Nu, nu voi face asta.” Punctul său de vedere a fost clar. Când adoptăm un program, adoptăm și filozofia managerială care vine cu acesta, iar Torvalds n-avea de gând să accepte ceva ce nu mergea, așa cum mergea comunitatea Linux. Și ca să vă arăt cât de mare era o decizie de acest gen, asta-i o hartă a dependințelor interne din sistemul de operare Linux, în cadrul sistemului de operare Linux, care subrutine se bazează pe care alte subrutine pentru a funcționa. Un proces extrem de complicat. Un program extrem de complicat. Totuși, ani la rând, Torvalds a rulat programul nu cu programe automatizate, ci din casuța lui de e-mail. Oamenii îi trimiteau e-mail-uri cu schimbările cu care erau de acord și Torvalds le implementa manual.

Dupa 15 ani de analizat Linux, și-a dat seama cum funcționează comunitatea și a spus: „Cred că știu cum să scriu un sistem de versionare gratuit”.

L-a denumit „Git”. Git e un sistem de versionare distribuită care are două diferențe față de sistemul de versionare tradițional Prima e că se ridică la cerințele filozofice ale open source. Cei ce lucrează la un proiect au acces la codul sursă în întregime oricând, iar când alcătuiesc diagrame ale metodei de lucru Git, folosesc reprezentări care arată așa. Nu trebuie să înțelegi ce semnifică cercurile, căsuțele și săgețile ca să înțelegi că e o metodă de lucru mult mai complicată decât ce presupun sistemele de versionare obișnuite.

Dar asta aduce haosul înapoi și asta e cea de-a doua mare inovație Git. Asta e o captură de ecran de pe GitHub, principalul serviciu de hosting Git și de fiecare dată când un programator folosește Git ca să facă o schimbare importantă, să creeze un fișier nou, să modifice unul existent, să combine două fișiere, Git creează această semnătură. Acest șir lung de numere și litere reprezintă un identificator unic legat de fiecare schimbare, dar care nu are nicio coordonare centrală. Fiecare sistem Git generează acest număr în același fel, ceea ce înseamnă că semnătura e legată de o singură schimbare

și are următorul rezultat: un programator din Edinburgh și unul din Entebbe pot avea aceeași copie a aceleiași părți de software. Fiecare poate face schimbări și le poate combina chiar dacă nu știu de activitatea celuilalt dinainte. Asta e colaborare fără coordonare. Asta e marea schimbare.

Nu vă spun asta să vă conving că e super faptul că programatorii open source au un program ce le suportă metoda filozofică proprie de muncă, deși cred că-i un lucru super. Vă spun toate astea pentru că asta-i modalitatea în care comunitățile ajung să lucreze împreună.

După ce Git a permis colaborări fără coordonare, începem să vedem comunități formate care sunt extrem de mari și de complexe.

Asta e o diagramă a comunității Ruby, limbaj de programare open source, și a tuturor interconexiunilor dintre oameni Nu-i o diagramă software ci o diagramă a persoanelor, a tuturor interconexiunilor dintre persoanele care lucrează la acest proiect și nu arată ca o organigramă. Arată ca o anti-organigramă, și totuși, din această comunitate, prin folosirea programelor ei pot crea ceva împreună. Sunt două motive bune să credem că această tehnică poate fi aplicată în cadrul democrațiilor și în mod special legilor.

Când spunem că, de fapt, ceva de pe internet va fi bun pentru democrație, deseori avem parte de reacția asta.

(Muzică) (Râsete)

Adică: te referi la clipul cu pisicile cântărețe? Despre asta spui că va fi bun pentru societate? La care trebuie să spun: uitați cum stă treaba cu pisicile cântărețe, se întâmplă des și nu spun că se întâmplă numai pe internet, ci se întâmplă întotdeauna în domeniul media. Punct. Nu a trecut mult după apariția tipăririi publicațiilor comerciale înainte ca cineva să-și dea seama că romanele erotice au fost o idee bună. (Râsete) Nu trebuie să aveți fler economic să vindeți cărți mult înainte ca cineva să vă spună: „Hei, știi pe ce cred că ar da lumea banii?” (Râsete) Ne-a luat alți 150 de ani până să ne gândim la jurnalul științific, nu-i așa? Deci (Râsete) (Aplauze)

exploatarea celor din Colegiul Invizibil a presei tipografice pentru a crea jurnalul științific a fost extrem de importantă, dar nu a fost răspândită și nici nu s-a întâmplat mai repede. Dacă vrem să vedem unde se produc schimbările, trebuie să ne uităm la exterior.

Legea e legată prin dependențe. Asta e o diagramă a codului fiscal al SUA și dependențele unei legi asupra altei legi pentru efectul global. Deci avem asta ca locație pentru gestionarea codului sursă. Dar avem și faptul că legea e un loc unde multe opinii sunt puse în circulație dar trebuie rezolvate într-o singură copie canonică iar când ne ducem pe GitHub și ne uităm, sunt milioane și milioane de proiecte, aproape toate cod sursă. Dar dacă ne uităm mai departe, putem vedea oameni care experimentează cu ramificațiile politice ale unui astfel de sistem. Cineva a pus online toate informațiile Wikileak din Departamentul de Stat, împreună cu soft-ul folosit pentru a le interpreta, inclusiv preferatul meu un program pentru detectarea poemelor haiku din proza Departamentului de Stat (Râsete) Exact. (Râsete) Senatul New York a postat așa-numita legislație deschisă, găzduită pe serverul GitHub, pentru toate motivele de actualizare și fluidizare. Puteți alege senatorul și apoi puteți vedea o listă cu proiecte susținute. Cineva cu username-ul Divegeek a postat codul statului Utah, legile statului și nu le-a distribuit doar de dragul de-a face asta ci cu posibilitatea ca acest lucru să fie util la procesul de dezvoltare a legislației. Cineva a postat un program în timpul dezbaterilor asupra drepturilor de autor de anul trecut din Senat și a spus: „e ciudat faptul că cei din Hollywood au mai mult acces la legislatorii canadieni decât au cetățenii canadieni. De ce nu folosim GitHub să le arătăm cum ar arăta un proiect susținut de cetățeni?” și a inclus această captură de ecran.

Ăsta e un „diff”, ăsta din dreapta. Asta arată câte persoane editează un text, când s-a făcut o schimbare, cine a făcut-o și care a fost schimbarea. Chestia asta în roșu a fost ștearsă. Chestia în verde a fost adăugată. Programatorii nu apreciază această abilitate la adevărata ei valoare. Niciun sistem politic democratic din lume nu oferă acest sistem cetățenilor, fie pentru legislație sau buget, deși astea sunt făcute cu consimțământul nostru și cu banii noștri.

Mi-ar plăcea să vă spun că programatorii open source au găsit o metodă de colaborare pe scară largă, distribuită, ieftină și în sincronizare cu idealurile democrației. Mi-ar plăcea să vă spun asta pentru că aceste programe sunt implementate, inovarea e inevitabilă. Dar nu-i așa. O parte a problemei e lipsa de informare. Cineva a pus o întrebare în Quora: „De ce persoanele care fac legea nu folosesc sistemul de versionare distribuită?” Ăsta a fost răspunsul. (Râsete) (Râsete) (Aplauze) Și asta e într-adevar o parte a problemei, doar o parte.

Problema cea mare e, bineînțeles, puterea. Persoanele care participă nu au putere legislativă, iar cei care au putere legislativă nu participă. Experimentează cu deschiderea. Nicio democrație nu-i demnă de acest nume dacă nu aplică transparența, dar transparența înseamnă deschidere numai într-o direcție și fiindu-ne dat un tablou de bord fără volan nu reprezintă promisiunea pe care democrația o face cetățenilor.

Deci luați aminte. Ce-a făcut ca opiniile Martei Payne să fie publice a fost tehnologia, dar ce le-a menținut acolo a fost dorința politică. Așteptarea cetățenilor că ea nu va fi cenzurată. Ăsta e stadiul în care suntem cu aceste programe de colaborare. Le avem, le-am văzut, funcționează. Le putem folosi? Putem folosi tehnicile care funcționează aici?

T.S. Eliot a spus: „Unul dintre cele mai esențiale aspecte care pot surveni într-o cultură îl reprezintă capacitatea de-a dobândi o formă nouă de proză.” Cred că-i greșit, dar - (Râsete) cred că-i potrivit pentru argumentare. Nu-i așa? Un aspect esențial care poate surveni într-o cultură e posibilitatea de-a dobândi un stil nou de dezbatere: proces cu juriu, drept de vot, evaluarea făcută de colegi, acum asta. Așa-i?

O metodă nouă de dezbare a fost inventată în ultimul deceniu. E amplă, distribuită, ieftină și e compatibilă cu idealurile democrației. Ne revine întrebarea: vom lăsa programatorii să o țină pentru ei, sau vom încerca s-o luăm și s-o facem accesibilă întregii societăți?

Vă mulțumesc pentru atenție! (Aplauze) (Aplauze) Vă mulțumesc! Vă mulțumesc! (Aplauze)