Chris Abani meditează asupra umanităţii

Caut întotdeauna căi de a povesti, de a împărtăşi şi de a documenta poveşti despre oameni, oameni simpli. Poveşti care oferă transformare, care duc în transcendenţă, dar care nu sunt niciodată sentimentale, care nu-şi întorc privirea niciodată de la cele mai întunecate lucruri despre noi. Pentru că eu cred cu adevărat că nu suntem niciodată mai frumoşi ca atunci când suntem cei mai urâţi. Pentru că atunci este momentul când ştim cu adevărat din ce suntem făcuţi. Aşa cum a spus Chris, am crescut în Nigeria cu o întreagă generaţie -- în anii 80 -- de studenţi care protestau împotriva unei dictaturi militare care s-a sfârşit în cele din urmă. Deci nu am fost doar eu, a fost o întreaga generaţie.

Dar ceea ce am ajuns să învăţ este că lumea nu e niciodată salvată prin gesturi mari mesianice, ci printr-o acumulare simplă de gesturi nobile, blânde şi aproape invizibile de compasiune, gesturi de compasiune zilnice. În Africa de Sud este o expresie numită "ubuntu". Ubuntu reiese dintr-o filozofie ce spune că, singurul mod ca eu să fiu uman e ca tu să-mi reflecţi umanitatea înapoi. Dar dacă eşti ca mine, umanitatea mea este mai degrabă ca o fereastră. Nu o văd cu adevărat, nu-i acord atenţie până când e, ştiţi, ca un gândac mort pe geam. Subit îl văd şi, de obicei, nu e niciodată bine. Se întâmplă de obicei când înjur în trafic pe cineva ce încearcă să conducă şi să bea cafea şi să trimită mailuri şi să ia notiţe. Deci ce înseamnă de fapt ubuntu este că e imposibil ca noi să fim umani în absenţa altor oameni. Este chiar foarte simplu, dar de fapt foarte complicat.

Aşadar, m-am gândit că ar trebui să încep cu nişte poveşti. Ar trebui să vă spun poveşti despre oameni remarcabili, aşa că aş începe cu mama mea. (Râsete) Şi ea era tot de culoare. Mama mea a fost englezoaică. Părinţii mei s-au întâlnit în Oxford în anii 50, iar mama mea s-a mutat în Nigeria şi a trăit acolo. Avea 160 cm înalţime, era foarte energică şi foarte englezoaică. Iată cât de englezoaică este mama mea -- sau a fost, căci tocmai a decedat. A venit în California, în Los Angeles, să mă viziteze, şi ne-am dus la Malibu, ceea ce a dezamăgit-o foarte mult. (Râsete) Iar apoi am mers la un restaurant unde se servea peşte, şi am fost serviţi de surferul Chad, s-a apropiat de mama şi ea a spus, "Ai vreo specialitate, tinere?" Iar Chad a spus, "Sigur, adică, avem de exemplu somon, rulat în ceva precum o crustă, de wasabi. E foarte mişto." Iar mama mea s-a intors spre mine şi a spus, "În ce limbă vorbeşte?" (Râsete) I-am spus, "în engleză, mamă." Ea a dat din cap şi a spus, "Oh, americanii ăştia, le-am dat o limbă, De ce nu o folosesc?" (Râsete)

Deci, această femeie, care s-a convertit de la Biserica Anglicană la catolicism când s-a căsătorit cu tatăl meu -- şi nu e nimeni mai înverşunat decât un catolic convertit -- a hotărât să predea în zonele rurale din Nigeria, mai ales printre femeile igbo, metoda contraceptivă a ovulaţiei Billings care era singura metodă de contracepţie aprobată de biserica catolică. Dar cunoştinţele ei de limbă igdo nu erau prea bune. Aşa că m-a luat cu ea să traduc. Aveam şapte ani. (Râsete) Deci, aceste femei nu discutau niciodată cu soţii lor despre ciclul lor menstrual , şi iată-mă spunându-le, "Ei bine, cât de des vă vine menstruaţia?" (Râsete) "Şi, observaţi vreo întârziere?" (Râsete) Şi, cât de umflată vă este vulva? (Râsete) Mama mea nu s-ar fi considerat niciodată o feministă, dar întotdeauna obişnuia să spună, "Tot ceea ce poate face un bărbat, eu pot să repar." (Aplauze) Şi când tatăl meu s-a plâns de situaţie, ea ducea un baiat de 7 ani să predea această formă de contracepţie, el obişnuia să spună, "Ah, îl transformi într-o femeie, îl înveţi cum să fie femeie." Mama mea i-a răspuns, "Cineva trebuie să o facă." (Râsete)

Această femeie -- în timpul războiul biafran, războiului civil nigerian, am fost prinşi în acest război. Mama mea era cu 5 copii mici. I-a trebuit un an, dintr-o tabără de refugiaţi în alta, ca să-şi facă drum spre o pistă de unde puteam pleca din ţară. La fiecare tabără de refugiaţi, a trebuit să se confrunte cu soldaţi care voiau să-l ia pe fratele meu mai mare Mark, în vârstă de 9 ani, şi să-l facă soldat. V-o puteţi imagina pe această femeie de 1,60 metri, ţinând piept unor bărbaţi cu arme ce vroiau să ne omoare? În toată perioada aceea de un an, mama mea nu a plâns deloc, nici măcar o dată. Dar când eram în Lisabona, în aeroport, pe punctul de zbura spre Anglia, o femeie mi-a văzut mama purtând o rochie, ce fusese spălată de atâtea ori încât devenise practic transparentă, cu 5 copii ce arătau foarte înfometaţi, şi a venit şi a întrebat-o ce s-a întâmplat. Şi ea i-a povestit femeii. Aşa că această femeie şi-a golit valiza şi i-a dăruit toate hainele ei mamei mele, şi nouă, şi jucăriile copiilor ei, cărora nu prea le-a plăcut asta, dar -- (Râsete) Atunci a fost singura dată când a plâns. Şi îmi amintesc ani mai târziu, scriam despre mama mea, şi am întrebat-o, "De ce ai plâns atunci?" Şi ea a spus, "Ştii, poţi să te ţii tare în faţa oricărui fel de necaz, în faţa oricărei orori. Dar simplul act de bunătate din partea unui străin te va impresiona profund."

Femeile bătrâne din satul tatălui meu, după acel război, au memorat numele fiecărei persoane decedate, şi cântau bocete, făcute din aceste nume. Cântece funebre atât de triste încât te-ar pârjoli. Şi le cântau doar când plantau orezul, ca şi cum semănau inimile celor morţi în orez. Dar când venea vremea recoltei, cântau nişte melodii pline de bucurie, care erau alcătuite din numele fiecărui copil născut în acel an. Şi apoi, la următorul sezon de semănat, când cântau bocetul, eliminau atâtea nume de decedaţi câţi noi născuţi. Şi astfel, aceste femei adoptau transformarea, o transformare frumoasă.

Ştiaţi, că înaintea genocidului din Rwanda era acelaşi cuvânt pentru viol şi pentru cuvântul căsătorie? Dar astăzi, femeile reconstruiesc Rwanda. Mai ştiaţi că după apartheid, când noul guvern a intrat în parlament, nu erau în incintă toalete pentru femei? Care pare să sugereze că apartheidul a fost în întregime o chestie a bărbaţilor, Toate astea pentru a spune că în ciuda groazei, şi în ciuda morţii, femeile nu sunt luate niciodată în considerare. Umanitatea lor pare a nu conta prea mult pentru noi.

Când copilăream în Nigeria -- şi nu ar trebui să spun Nigeria, fiindcă e prea general, în Urhobo, în partea igbo a ţării de unde sunt de fel, erau întotdeauna ritualuri de trecere pentru tineri. Bărbaţii erau învaţaţi să fie bărbaţi adică eram învăţaţi că nu suntem femei, asta e esenţialul. Şi multe ritualuri implicau uciderea, uciderea animalelor mici, progresând în timp, şi când am împlinit 13 ani -- şi de fapt, era logic, era o comunitate agrară, cineva trebuia să omoare animalele, nu exista băcănia Whole Foods de unde poţi să mergi şi să iei cotlet de cangur -- deci când am împlinit 13 ani, era rândul meu să omor o capră. Şi eram un copil ciudat, sensibil, care nu putea să facă asta cu adevărat, dar trebuia să o fac. Şi trebuia să o fac singur. Dar un prieten al meu, numit Emmanuel, care era considerabil mai mare decât mine, care fusese soldat în timpul războiul Biafran, s-a hotărât să meargă cu mine. Ceea ce într-un fel m-a făcut să mă simt bine, pentru că văzuse multe lucruri. Acum, când creşteam, obişnuia să-mi spună poveşti despre cum străpungea cu baioneta oameni, şi le ieşeau intestinele, dar ei continuau să fugă. Deci acest tip vine cu mine, şi nu ştiu dacă aţi auzit vreodată o capră, sau dacă aţi văzut una -- sună ca fiinţele umane, de aceea numim tragediile "cântecul unei capre". Prietenul meu Brad Kessler spunea că nu am devenit umani până când am început să păstrăm caprele. În fine, ochii unei capre sunt ca cei ai unui copil. Şi atunci când am încercat să omor capra şi nu am putut, Emmanuel s-a aplecat, şi-a pus mâna peste gura caprei, i-a acoperit ochii, ca să nu fiu nevoit să mă uit în ei, în timp ce omoram capra. Nu părea prea mult, pentru el care văzuse aşa de multe, şi pentru care uciderea unei capre trebuie să fi părut o experienţă atât de cotidiană, dar a găsit în el impulsul de a mă proteja. Eram un fricos. Am plâns foarte mult timp Şi după, nu a spus nici un cuvânt, doar stătea acolo privindu-mă cum plâng timp de o oră. Şi apoi mi-a spus, întotdeauna va fi greu, dar dacă vei plânge aşa de fiecare dată, vei muri de inimă frântă. Trebuie să ştii, că uneori este destul să ştii că e dificil. Bineînţeles, vorbind despre capre mă face să mă gândesc la oi, şi nu în sensuri bune. (Râsete)

Deci, m-am născut la două zile după Crăciun. Deci pe măsură ce creşteam, am avut parte de tort şi de restul, dar niciodată nu am avut parte de cadouri, pentru că eram născut la două zile după Crăciun. Şi, când aveam cam 9 ani, şi unchiul meu tocmai se întorsese din Germania, şi venise în vizită preotul catolic, mama mea îl trata cu ceai, şi unchiul meu spune brusc,"Unde sunt cadourile lui Chris?" Şi mama mea a spus, "Nu vorbi despre asta în faţa musafirilor." Dar el era disperat să arate că tocmai s-a întors, aşa că m-a chemat, şi mi-a spus, "Du-te în dormitor, în dormitorul meu. Ia orice vrei din valiză. E cadoul tău de zi de naştere." Sunt sigur că a crezut că voi lua o carte sau o cămaşă, dar am găsit o oaie gonflabilă. (Râsete) Aşa că am umflat-o şi am dat fuga în sufragerie, cu degetul acolo unde nu ar fi trebuit, fluturând în toate părţile oaia zumzăitoare, şi mama mea părea că e pe punctul de a muri din cauza şocului. (Râsete) Şi preotul McGetrick era total netulburat, doar işi amesteca ceaiul şi privind la mama mea a zis, "Este în regulă Daphne, sunt scoţian." (Râsete) (Aplauze)

Ultimele mele zile în închisoare, ultimele 18 luni, colegul meu de celulă -- din ultimul an, primul din ultimele 18 luni -- Colegul meu de celulă avea 14 ani. Numele lui era John James, şi în acele zile, dacă un membru a familiei săvârşea un delict, armata te ţinea ca răscumpărare până când familia se preda singură. Deci, era acest copil de 14 ani, condamnat la moarte. Şi nu toţi condamnaţii la moarte erau prizonieri politici - erau nişte oameni foarte răi acolo. Şi a adus în secret două benzi desenate, două cărţi de benzi desenate - Omul Păianjen şi X-men. Era obsedat. Şi când s-a plictisit să le citească, a început să-i învete să citească pe condamnaţii la moarte cu aceste cărţi de benzi desenate. Şi astfel, îmi amintesc noapte după noapte, auzeai aceşti bărbaţi, aceşti criminali înrăiţi, ghemuiţi în jurul lui John James, recitând, "Ia asta, Spidey!" (Râsete) Era incredibil. Eram foarte îngrijorat. Nu ştia ce înseamnă condamnare la moarte. Am trecut prin asta de două ori, şi eram teribil de speriat că voi muri. Şi el întotdeauna râdea, şi spunea, "Haide omule, o să ieşim din asta." Şi eu ziceam, "De unde ştii?" Şi spunea, "Oh, mi-a zis şi mie cineva." L-au omorât. L-au încătuşat legat de un scaun, şi i-au prins penisul de masă cu un cui de şase inci. Apoi l-au lăsat să sângereze până a murit. Aşa am ajuns singur, pentru că am lăsat să-mi fie cunoscute sentimentele. În jurul nostru, peste tot, sunt astfel de oameni.

Oamenii igbo spun că îşi făuresc zei singuri. Se adună ca o comunitate, şi exprimă o dorinţă. Şi dorinţa lor este adusă la un preot care va găsi un obiect ritualic, şi sacrificii potrivite pentru a fi făcute, şi altarul ar fi construit pentru zeu. Dar dacă zeul ar deveni desfrânat şi ar cere sacrificii umane, oamenii igbo ar distruge zeul. Ar doborî altarul, şi au înceta să mai pomenească numele zeului. Aşa au ajuns să-şi revendice umanitatea. Zilnic, noi toţi de aici, ne construim zei ce au devenit extravaganţi, şi e timpul ca noi să-i doborâm şi să le uităm numele. Nu necesită mare lucru. E necesar doar să recunoaştem printre noi, în fiecare zi, cei câţiva dintre noi care pot vedea, că sunt înconjuraţi de oameni ca aceia de care v-am spus.

Sunt câţiva dintre voi în această sală, oameni extraordinari, ce ne ofera nouă tuturor oglinda umanitaţii noastre. Aş vrea să închei cu un poem scris de o poetă americană numită Lucille Clifton. Poemul se numeşte "Libaţie" (turnare de vin într-o ceremonie religioasă) şi e pentru prietenul meu Vusi care este în public, pe aici pe undeva. "Libaţie" Carolina de Nord, 1999. "Ofer acestui pământ, acest gin. Îmi imaginez un bătrân plângând aici, ferit de vederea supraveghetorului. Îşi împinge limba printr-o gaură unde ar fi fost dintele lui, dacă ar fi fost întreg. Doare în acel spaţiu unde ar fi trebuit să-i fie dintele, unde ar fi trebuit să-i fie pământul, să-i fie casa sa, soţia sa, fiul său, frumoasa lui fiică. Îşi şterge durere de pe faţă, şi-şi pune degetul însetat pe limba sa însetată, şi gustă sarea. Rostesc un nume ce ar putea fi al lui, asta e pentru tine, bătrânule. Acest gin, acest pământ sărat." Vă mulţumesc. (Aplauze)